ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1665/2009

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 14 decembrie 2001, reclamantul B.E. a chemat în judecată pe pârâta SC N. SA și a solicitat să se constate că Statul Român, prin A.P.A.P.S. București este acționar al societății pârâtei cu valoarea terenului pentru care a emis certificatul constatator al dreptului de proprietate și că se impune ca pârâta să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 1855 mp situat în București, pe care statul i 1-a preluat fără titlu. Prin aceiași cerere reclamantul a cerut obligarea pârâtei să îi emită decizie de restituire în natură a terenului în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, depunând la dosar notificarea formulată în procedura acestui act normativ.

Reclamantul și-a întemeiat cererea dedusă judecății pe dispozițiile art. 2 și art. 20 din Legea nr.10/2001, pe cele ale art. 32 2 din O.U.G. 88/1997, pe cele ale art. 408 C. civ. și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998. Prin sentința civilă nr. 648 din 14 mai 2002, Tribunalul București a admis în parte cererea și a obligat pârâta să restituie reclamantului terenul în litigiu, respingând celelalte capete de cerere, fără a indica pe care din considerentele de drept ale cererii și le-a însușit. Prin decizia civilă nr. 410 din 17 octombrie 2002, Curtea de Apel București a respins apelul declarat de pârâtă, apreciind că soluția de restituire se impune în raport de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 2640 din 31 martie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtă, a casat hotărârile și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, reținând că atâta timp cât imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza unui act de expropriere, în mod greșit instanțele de fond au apreciat că ar fi fost preluat fără titlu și, pe cale de consecință, că în speță nu ar fi incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, dispunând asupra cererii dedusă judecății fără a analiza valabilitatea privatizării societății pârâte, analiză ce se impunea a fi făcută în contradictoriu și cu A.P.A.P.S. București.

Prin sentința civilă nr. 1098 din 7 decembrie 2004, Tribunalul București a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă să soluționeze notificarea nr. 3689 din 6 decembrie 2001 transmisă de reclamantă (ocazie cu care va analiza pretenția de retrocedare în natură a terenului), respingând celelalte capete de cerere, apreciind că este investită, în principal, cu o cerere formulată în temeiul art. 25 din Legea nr.10/2001. Prin decizia civilă nr. 146/A din 24 marile 2006, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat, în tot, sentința în sensul că a respins contestația motivat de faptul că pârâta este o societate privatizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că nu s-au invocat și dovedit cauze de nelegalitate a acestui act, caz în care reclamantul are deschisă calea notificării pentru a obține măsuri reparatorii prin echivalent și nu restituirea în natură, astfel cum a pretins prin cererea dedusă judecății.

Prin aceiași decizie și, parțial, pentru considerentele deja enunțate, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. In motivarea soluției, instanța a reținut și că nu pot fi primite apărările reclamantului referitoare la inopozabilitatea decretului de expropriere și la omisiunea soluționării de către prima instanță a unei cereri completatoare pe care a formulat-o după prima zi de înfățișare. Prin decizia civilă nr. 1743 din 23 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a casat hotărârile instanțelor de fond si a trimis cauza pentru reluarea judecății în primă instanță. Pentru a hotărî astfel s-a reținut că, potrivit precizărilor făcute, reclamantul a investit instanțele cu judecata unei acțiuni în revendicare terenului în litigiu, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1462 din 14 noiembrie 2007, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale active și, pe cale de consecință a respins cererea dedusă judecății de reclamant. În motivarea sentinței instanța a apreciat că, prin deciziile de casare, instanțelor de fond li s-a impus să analizeze calitatea procesuală activă a reclamantului, verificare care se impunea cu atât mai mult a fi efectuată cât timp prin ultima hotărâre de casare s-a stabilit că reclamantul a investit instanțele cu judecata unei acțiuni în revendicare. Procedând la analiza probatoriilor administrate, instanța a statuat că reclamantul nu are calitate procesuală activă întrucât, în calitate de fiu, are doar calitate de succesibil al defunctului D.B., aceasta întrucât, în lipsa unui certificat de moștenitor, nu face dovada acceptării în termen a succesiunii, în calitate de unic moștenitor, după autorul menționat.

Instanța a constatat că și în ipoteza în care s-ar retine, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 10/2001, calitatea de moștenitor acceptam a reclamantului, lipsa calității sale procesuale active se impune a fi reținută argumentat de faptul că nu a dovedit că terenul în litigiu ar fi fost proprietatea autorului său, la dosar nefiind depus un titlu de proprietate în acest sens, cu mențiunea că nu poate beneficia de prezumția de proprietate instituită prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. În situația în care reclamantul ar beneficia de prezumția instituită prin dispoziția legală menționată, instanța a reținut că soluția se impune argumentat de faptul că în listele anexă la decretul de expropriere, Decretul nr. 4/1972, nu este identificată persoana de la care s-a expropriat terenul în litigiu.

Instanța a reținut și faptul că în cauză există o problemă cu privire la identitatea imobilului descris în actele prezentate de reclamant ca aparținând autorului său și cel revendicat, procedând la o analiză comparativă a probelor administrate cu privire la acest aspect. În subsidiar, în situația în care s-ar aprecia că reclamantul a făcut dovada că imobilul în litigiu ar fi fost proprietatea autorului său, instanța retine că nu există dovezi din care să rezulte că acest imobil a rămas în proprietatea autorului său de la data ultimelor evidențe (anii 1957-1958) și până la data exproprierii, în anul 1972. Prin decizia civilă nr. 154/A din 24 iunie 2008, Curtea de Apel bucurești a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei instanța a reținut că "dovada actului juridic de dobândire a dreptului de proprietate" a fost făcută pe deplin prin probatoriul administrat în cauză, prezentând, în combaterea considerentelor reținute de prima instanță, argumentele pentru care a concluzionat în sens contrar. Ca atare, reținând că reclamantul are calitate procesuală activă, instanța de apel a apreciat că se impune desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru compararea titlurilor exhibate de părți. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC N. SA, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamant.

Prin cerere, pârâta dezvoltă argumentele pentru care apreciază ca prima instanță a reținut, în mod corect, că reclamantul nu are calitate procesuală activă în cauza dedusă judecății. Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și pârâta A.V.A.S. București, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâta susține că, investit cu judecata unei acțiuni în revendicare, de drept comun, în mod corect tribunalul a dispus respingerea cererii pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului, cât timp la dosar nu a fost depus Titlul de proprietate nr. 196240 din 28 iulie 1925, titlul despre care se face vorbire întruna din adresele transmise proprietarului, caz în care, soluția instanței de apel este nelegală.

Ca atare, pârâta solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamant. Pârâta susține și că în cauză, în raport de calificarea cererii dedusă judecății, anume acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., nu are calitatea procesuală pasivă, expunând argumentele pe care își întemeiază apărarea, cu mențiunea că a invocat în rejudecare această excepție la data de 19 septembrie 2007, fără însă ca instanța să se pronunțe asupra acesteia. Analizând recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București, Înalta Curte constată este fondat pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 297 alin. (4) teza I-a C. proc.

civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Sintagma „a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului" desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul când instanța a soluționat procesul pe o excepție primită nelegal care a zădărnicit cercetarea fondului și, respectiv, cazul când instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului. În cauza supusă analizei, prima instanță nu a reținut o excepție de natură să o împiedice să cerceteze fondul.

Dimpotrivă, analizând calitatea de proprietar a imobilului în litigiu, pretinsă de reclamant prin acțiune, prima instanță a statuat asupra fondului cauzei, anume a cercetat dovezile invocate de părți și a concluzionat că nu poate primi acțiunea în revendicare întrucât reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate actual cu privire la terenul revendicat. Este de observat că soluția instanței este justificată pe mai multe considerente de fapt și de drept.

Anume, prima instanță își fundamentează soluția atât din punct de vedere al dreptului comun (art. 480 C. civ.) dar, în subsidiar, și prin raportare la dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2001) și reține că soluția se impune fie pentru lipsa calității de moștenitor sau, în subsidiar, pentru lipsa calității de unic moștenitor a reclamantului după autorul invocat, fie pentru lipsa dovezii privind calitatea de proprietar a autorului invocat cu privire la terenul în litigiu și, în subsidiar, pentru lipsa dovezii identității dintre terenul revendicat cu cel care se pretinde că ar fi aparținut autorului reclamantului, fie pentru lipsa dovezii că terenul menționat în anexa la decretul de expropriere ar fi fost preluat din patrimoniul autorului reclamantului și, în subsidiar, pentru lipsa dovezi că autorul reclamantului mai deținea la momentul exproprierii terenul evidențiat în registrele din anii 1957-1958 și pretins a fi cel în litigiu, considerente care, în parte, pun în discuție în mod explicit fondul litigiului.

Într-o atare situație, instanța de apel avea posibilitatea de a-și însuși considerentele pe care le aprecia a fi întemeiate iar judecata se putea finaliza fie prin respingerea apelului și confirmarea hotărârii apelate (în cazul în care motivele de apel nu erau fondate), fie prin admiterea apelului și schimbarea hotărârii cu consecința evocării fondului (dacă motivele de apel se constatau a fi întemeiate, respectiv se constata că reclamantul este titularul dreptului de proprietate). În acest context al analizei este de menționat că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, chestiune care, sub raportul condițiilor cerute pentru exercițiul dreptului la acțiune, presupune justificarea calității procesuale a părților.

Ca atare, lipsa uneia din calități, activă sau pasivă, atrage sancțiunea respingerii acțiunii în revendicare, aceasta întrucât chestiunea referitoare la calitate se încadrează în sfera excepțiilor de fond prin care se neagă însăși existența raportului de drept material specific acțiunii în revendicare, adică a condițiilor de admitere sau de respingere în fond a acțiunii (de ex. existența dreptului subiectiv de proprietate al cărui titular pretinde a fi reclamantul). Așa fiind, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București și a casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. Cu ocazia rejudecări, instanța de apel urmează a analiza și celelalte critici invocate de pârâtă prin recurs, inclusiv apărarea sa potrivit căreia nu este titularul obligației corelative dreptului pretins de reclamant în prezenta cauză.

Referitor la recursul declarat de pârâta SC N. SA, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 301 alin. (1) teza I C. proc. civ., ca regulă, termenul de recurs este de 15 zile și curge de la comunicarea hotărârii. Potrivit art. 104 din cod, actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui. În cauza dedusă judecății, în raport de data comunicării, 5 august 2008, (conform dovezii de la fila 45 din dosarul de apel), termenul de exercitare a recursului s-a împlinit la data de la 21 august 2008, într-o zi lucrătoare (joi).

Recursul a fost depus de pârâtă la poștă abia la data de 22 august 2008, data oficiului poștal, consemnată pe plicul și nota de inventar din dosarul de recurs, adică după expirarea termenului prevăzut de lege, motiv pentru care Înalta Curte urmează a constata că acesta a fost tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 154 / A din 24 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Casează decizia atacată și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâta SC N. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2009.