ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3324/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3324/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 546 din 6 februarie 2012,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis recursul declarat de recurentul sectorul 3 al Municipiului București și a

modificat în parte sentința recurată, în sensul că a respins acțiunea în

totalitate; de asemenea, a respins ca nefondat recursul declarat de

recurenta-reclamantă SC E.C. SRL.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București sub nr. 12231/3/CA/2007, la data de

04

aprilie

2007, reclamanta SC E.C.

SRL, în contradictoriu cu pârâtul sectorul 3 București (Primăria sectorului 3)

prin Primarul sectorului 3, a solicitat instanței să dispună obligarea

pârâtului la:

RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul efectiv cauzat;

sumei menționate pe perioada aprilie 2006 până la data introducerii acțiunii, precum

și în continuare de la data introducerii acțiunii până la data plății efective;

cuantificat astfel: perioada aprilie - decembrie 2006 - 2.039.247 RON; ianuarie

- martie 2007 - 710.076 RON; în continuare suma de 236.690 RON lunar până la plata

efectivă;

morale în cuantum de 1.700.000 RON și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că prin sentința civilă nr. 3451 din 10 iulie 2006, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VIII-a, în Dosarul nr. 12677/3/CA/2006, rămasă irevocabilă,

s-a dispus anularea autorizației de construire din 21 aprilie 2004, la solicitarea

reclamantei, întrucât aceasta a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale, în

sensul că reglementările Planului Urbanistic General, precum și ale Planului Urbanistic

Zonal, aprobate de Consiliul General al Municipiului București, prevăd pentru zona

parcelei unde este amplasată clădirea realizată în baza acesteia, o extindere a

arterei de circulație, care ar afecta parțial proprietatea reclamantei, iar într-o

atare situație, aceasta ar fi fost obligată să-și demoleze construcția edificată

în baza respectivei autorizații.

S-a mai arătat că până

la solicitarea anulării autorizației de construire menționate, reclamanta a edificat

în baza acesteia o clădire multifuncțională cu regim de înălțime 2S + 6E, iar pentru

această clădire se prevăzuse ca accesul pietonal pentru public să se facă separat

la nivelul parterului pentru fiecare funcțiune în parte.

În momentul când reclamanta

a făcut demersurile necesare pentru modificarea compartimentării interioare i s-a

pus în vedere faptul că autorizația în baza căreia a construit a fost emisă cu încălcarea

legislației în vigoare și că această clădire se va demola, întrucât în zonă se lărgește

artera de circulație, iar această lărgire va cuprinde și o parte din terenul reclamantei,

context în care au fost sistate lucrările de construire și s-au început demersurile

pentru a stabili dacă autorizația este sau nu legală, în condițiile în care la emiterea

acestei autorizații au fost avute în vedere decât prevederile PUD-ului și nu și

ale PUG-ului.

Dată fiind această situație,

reclamanta a considerat că i s-a creat un prejudiciu estimat la sumele menționate

în petitul acțiunii, atât prin efectuarea cheltuielilor de autorizare și ridicare

a construcției, cât și prin nerealizarea beneficiului estimat prin studiul de fezabilitate

întocmit în anul 2005, solicitând, de asemenea și daune morale generate de împrejurarea

că neterminarea investiției a adus un prejudiciu de imagine societății prin imposibilitatea

acesteia de a onora ofertele ferme pe care le avea de la alte societăți în vederea

punerii în valoare a acestei investiții.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 și O.G. nr. 9/2000.

La data de 11 iunie 2008,

reclamanta a precizat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul

că a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul efectiv cauzat în valoare de 2.254.522,86

RON, valoarea materialelor încorporate în construcție, 5.416.846.67 RON costurile

ridicării construcției, dobânda legală aferentă prejudiciului efectiv cauzat pe

perioada aprilie 2006 până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare

de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, beneficiul nerealizat

în cuantum de 4.460.635 RON pentru perioada mai 2006 - aprilie 2008 și în continuare

suma de 185.860 RON lunar, reprezentând beneficiu mediu lunar până la plata efectivă,

plata despăgubirilor morale în cuantum de 1.700.000 RON, costuri de întreținere

construcție în cuantum de 84.382,33 RON și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1542 din 13 aprilie 2011, Tribunalul București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC E.C. SRL, în contradictoriu

cu pârâtul sectorul 3 București (Primăria sectorului 3) prin Primarul sectorului

3 și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.254.522,86

RON, reprezentând valoarea materialelor încorporate în construcție, inclusiv TVA,

suma de 5.416.846,67 RON, reprezentând costul total al ridicării construcției, inclusiv

TVA și dobânda legală aferentă acestor sume începând cu luna aprilie 2006 și până

la data plății efective, precum și suma de 28.931,73 RON, reprezentând cheltuieli

de conservare a construcției și dobânda aferentă acestei sume începând cu 01

februarie 2007 și până la data plății efective și suma de 3.000 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință

s-au respins ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantei.

Analizând întregul material

probator administrat în vederea soluționării cauzei pe fond, Tribunalul a reținut

că acțiunea în despăgubire a fost introdusă pe rolul instanței la data de 04

aprilie 2007, după ce în prealabil prin sentința civilă nr. 3451/2006 a Tribunalului

București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 160 din 25 ianuarie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a, a fost admisă acțiunea în anularea autorizației

de construire din 21 aprilie 2004, emisă de Primarul sectorului 3, acțiunea în acest

scop fiind introdusă la data de 06 aprilie 2006.

Or, în acest context,

apreciind că s-a stabilit irevocabil că Primarului sectorului 3, în calitate de

autoritate administrativă emitentă îi aparține culpa de a fi emis nelegal autorizația

anulată în baza căreia reclamanta a edificat un imobil multifuncțional 2S+ P (cu

supanta) +3E- 6E, până la stadiul existent la data sistării lucrărilor anterior

introducerii acțiunii în anulare a autorizației, Tribunalul a constatat că în speță

devin incidente dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmând a

fi stabilită doar întinderea acestor despăgubiri, generate direct de operațiunea

de emitere a AC de către pârât.

Așadar, având în vedere

aceste criterii, Tribunalul a constatat că prejudiciul recuperabil în speță, așa

cum a fost stabilit prin cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză, pe

care instanța le-a omologat sub aspect valoric, este constituit din costurile suportate

de reclamantă în cuantum de 2.254.522,86 RON, reprezentând valoarea materialelor

încorporate în construcție, inclusiv TVA, suma de 5.416.846,67 RON reprezentând

costul total al ridicării construcției inclusiv TVA (care cuprinde contravaloarea

operațiunilor de avizare, proiectare și consultanță, precum și manopera) și dobânda

legală aferentă acestor sume începând cu luna aprilie 2006 și până la data plății

efective, precum și suma de 28.931,73 RON reprezentând cheltuieli de conservare

a construcției și dobânda aferentă acestei sume începând cu 01 februarie 2007.

Cât privește celelalte

pretenții ale reclamantei, astfel cum au fost precizate, Tribunalul a apreciat că

acestea nu sunt întemeiate pe de o parte pentru că unele nu sunt imputabile autorității

pârâte, iar pe de altă parte pentru că nu sunt dovedite.

De asemenea, Tribunalul

a constatat că nici despăgubirile morale solicitate, în cuantum de 1.700.000 RON,

nu sunt în nici un fel justificate, având în vedere lipsa unor dovezi privind eventuala

știrbire a credibilității reclamantei în domeniul afacerilor, astfel că despăgubirea

a fost introdusă pe rolul instanței la data de 04 aprilie 2007, după ce în prealabil

prin sentința civilă nr. 3451/2006 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă

prin decizia civilă nr. 160 din 25 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a, a fost admisă acțiunea în anularea autorizației de construire din 21

aprilie 2004, emisă de Primarul sectorului 3, acțiunea în acest scop fiind introdusă

la data de 06 aprilie 2006.

Or, în acest context,

apreciind că s-a stabilit irevocabil că Primarului sectorului 3, în calitate de

autoritate administrativă emitentă îi aparține culpa de a fi emis nelegal autorizația

anulată în baza căreia reclamanta a edificat un imobil multifuncțional 2S + P (cu

supanta) + 3E- 6E, până la stadiul existent la data sistării lucrărilor anterior

introducerii acțiunii în anulare a autorizației, Tribunalul a constatat că în speță

devin incidente dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmând a

fi stabilită doar întinderea acestor despăgubiri, generate direct de operațiunea

de emitere a AC de către pârât.

Așadar, având în vedere

aceste criterii, Tribunalul a constatat că prejudiciul recuperabil în speță, așa

cum a fost stabilit prin cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză, pe

care instanța le-a omologat sub aspect valoric, este constituit din costurile suportate

de reclamantă în cuantum de 2.254.522,86 RON, reprezentând valoarea materialelor

încorporate în construcție, inclusiv TVA, suma de 5.416.846,67 RON reprezentând

costul total al ridicării construcției inclusiv TVA (care cuprinde contravaloarea

operațiunilor de avizare, proiectare și consultanță, precum și manopera) și dobânda

legală aferentă acestor sume începând cu luna aprilie 2006 și până la data plății

efective, precum și suma de 28.931,73 RON reprezentând cheltuieli de conservare

a construcției și dobânda aferentă acestei sume începând cu 01 februarie 2007.

Cât privește celelalte

pretenții ale reclamantei, astfel cum au fost precizate, Tribunalul a apreciat că

acestea nu sunt întemeiate pe de o parte pentru că unele nu sunt imputabile autorității

pârâte, iar pe de altă parte pentru că nu sunt dovedite.

De asemenea, Tribunalul

a constatat că nici despăgubirile morale solicitate, în cuantum de 1.700.000 RON,

nu sunt în nici un fel justificate, având în vedere lipsa unor dovezi privind eventuala

știrbire a credibilității reclamantei în domeniul afacerilor, astfel că și acestea

au fost respinse ca neîntemeiate, simpla afirmare a unei astfel de situații nefiind

suficientă pentru a justifica acordarea acestor despăgubiri.

Cât privește costurile

de întreținere a construcției, solicitate de reclamantă într-un cuantum total de

84.382,33 RON, conform raportului de expertiză, Tribunalul a constatat că acestea

nu sunt justificate decât pentru suma de 28.931,73 RON, care reprezintă costurile

de întreținere și conservare a construcției până la data soluționării irevocabile

a acțiunii în anulare, respectiv, 25 ianuarie 2007, întrucât după această dată reclamanta,

având certitudinea anulării irevocabile a AC, trebuia să facă demersuri în vederea

demolării construcției, pe care astfel nu o mai putea valorifica, așa cum a și susținut

de altfel.

Astfel, Tribunalul a apreciat

că în speță costurile de întreținere ale construcției nu sunt justificate decât

până cel mai târziu la data pronunțării deciziei civile nr. 160 din 25 ianuarie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, iar cuantumul acestora se ridică

la suma de 28.931,73 RON, (pază și curent electric), iar pentru recuperarea integrală

a prejudiciului suferit de reclamantă cu aceste cheltuieli se impune a fi obligat

pârâtul și la plata dobânzii legale aferentă acestei sume, începând cu data de 01

februarie 2007 și până la data achitării efective a despăgubirii.

Față de considerentele

expuse, în baza art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Tribunalul a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată la data de 11

iunie 2008, a omologat sub aspect valoric raportul de expertiză tehnică întocmit

în cauză de exp. N.G. și în parte raportul de expertiză contabilă întocmit de expert

A.I. și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.254.522,86 RON reprezentând

valoarea materialelor încorporate în construcție inclusiv TVA, suma de 5.416.846,67

RON reprezentând costul total al ridicării construcției inclusiv TVA și dobânda

legală aferentă acestor sume începând cu luna aprilie 2006 și până la data plății

efective, precum și suma de 28.931,73 RON reprezentând cheltuieli de conservare

a construcției și dobânda aferentă acestei sume începând cu 01 februarie 2007 și

până la data plății efective. A respins ca neîntemaiate celelalte pretenții ale

reclamantei.

Totodată, în baza

art. 274 rap. la art. 276 C. proc. civ., a obligat pârâtul să plătească reclamantei

suma de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile

anterior menționate au declarat recurs ambele părți.

Prin recursul său, pârâtul

sectorul 3 a solicitat modificarea în tot a sentinței civile criticate, în sensul

respingerii acțiunii reclamantei.

În motivarea căii de atac,

recurentul sectorul 3 a arătat că în cauza dedusă judecății, în ședința publică

din data de 30 martie 2011 a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului sectorul 3, asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat, încălcându-se

prevederile art. 137 C. proc. civ.

În al doilea rând, recurentul

a invocat inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, având în vedere neîndeplinirea

de către aceasta a procedurii plângerii prealabile.

În fond, recurentul a

apreciat că instanța a pronunțat o hotărâre greșită în raport de probele aflate

la dosarul cauzei, considerând că obligarea sa la plata de despăgubiri, constând

în prejudiciul efectiv cauzat reprezentat de valoarea materialelor încorporate în

construcție și costurile ridicării construcției, cât și a dobânzii legale, este

neîntemeiată.

Sectorul 3 a solicitat

admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, iar pe fondul cauzei

respingerea acțiunii.

Prin recursul său, SC

E.C. SRL a solicitat modificarea în parte a sentinței civile criticate, în sensul

obligării pârâtei la plata sumei de 4.460.635 RON, reprezentând beneficiu nerealizat

pentru perioada mai 2006 - aprilie 2008 și în continuare suma de 185.860 RON, până

la plata efectivă, reprezentând beneficiu mediu lunar, conform expertizei efectuate;

costuri de întreținere a construcției, în cuantum de 84.382,33 RON; despăgubiri

morale, în cuantum de 1.700.000 RON; cheltuieli de judecată, în cuantumul solicitat

instanței de fond.

În motivarea recursului

a arătat că prin sentința recurată, prima instanță, Tribunalul București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal, după două casări cu trimitere spre rejudecare

pe fond, a admis în parte cererea reclamantei SC E.C. SRL, obligând pârâtul sectorul

3 București prin Primar să repare numai o parte din prejudiciul efectiv cauzat,

respingând cererea privind beneficiul nerealizat și despăgubirile morale, cenzurând

parțial și cheltuielile efectuate pentru întreținerea și conservarea construcției.

În privința cheltuielilor

de întreținere și conservare, recurenta a susținut că în mod greșit a apreciat prima

instanță că pot fi acordate numai până la data rămânerii irevocabile a hotărârii

de anulare a actului administrativ, 25 ianuarie 2007.

În ultimul rând, recurenta

a criticat sentința și sub aspectul soluționării capătului de cerere privitor la

cheltuielile de judecată, acordate doar parțial de instanța fondului.

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate, a apărărilor și concluziilor părților, instanța de

recurs a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la criticile

recurentei pârâte sectorul 3 pe marginea lipsei calității sale procesuale și respectiv,

inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, instanța de recurs a constatat că Tribunalul

a apreciat ca argumentele invocate pe marginea excepției lipsei calității procesuale

pasive reprezintă aspecte ce țin de fondul cauzei, urmând ca acestea să fie analizate

odată cu soluționarea cauzei pe fond, vizând temeinicia cererii reclamantei de a

obține aceste despăgubiri de la sectorul 3, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii

de ședință din 30 martie 2011.

S-a reținut că sectorul

3, în calitatea sa de unitate administrativ teritorială, titular de drepturi și

obligații cu conținut patrimonial, are calitate procesuală pasivă în cauză, dat

fiind că reprezentantul executiv al acestei unități, respectiv Primarul sectorului

3, deține, conform dispozițiilor Legii nr. 215/2001, calitatea de ordonator de credite

și nu pe aceea de titular al bugetului local al sectorului.

Referitor la excepția

de inadmisibilitate a acțiunii pentru nerespectarea dispozițiilor art. 7 din Legea

nr. 554/2004, Curtea a constatat că acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat

ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, nu este condiționată de parcurgerea

procedurii prealabile, reglementate prin dispozițiile invocate de recurenta-pârâtă,

prevederi ce condiționează accesul la instanță exclusiv în situația în care obiectul

acțiunii judiciare este reprezentat de cererea în anularea unui act administrativ

sau în cazul acțiunilor vizând contractele administrative.

Față de aceste considerente,

Curtea a constatat nefondate criticile recurentei sectorul 3 cu privire la legalitatea

sentinței civile în discuție, respingându-le ca atare.

Examinând fondul cauzei,

Curtea a constatat că în mod greșit a angajat instanța fondului răspunderea civilă

patrimonială a recurentei-pârâte sectorul 3.

Pentru a dispune astfel,

Tribunalul a considerat îndeplinite concluziile privind angajarea răspunderii civile

a pârâtei, reținând că anularea autorizației de construire din 21 aprilie 2004,

emisă de Primarul sectorului 3, justifică pretențiile reclamantei, în măsura în

care au fost admise, în condițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În aceeași ordine de idei,

Curtea a apreciat că în mod greșit a procedat instanța fondului, obligând pârâta

la plata sumei de 28.931,73 RON reprezentând cheltuieli de conservare a construcției

până la data soluționării irevocabile a acțiunii în anulare, respectiv, 25

ianuarie 2007, cât timp obligația de suportare a cheltuielilor de conservare a acestei

construcții revine, fără îndoială, reclamantei-recurente, în calitatea sa de proprietar

al imobilului, ceea ce lipsește de orice temei legal pretenția reclamantei-recurente

și sub acest aspect.

Așa cum însăși recurenta-reclamantă

a subliniat în cererea sa de recurs, măsurile de conservare a clădirii reprezintă

o obligație legală, în vederea protejării terților de consecințele unor accidente

și revine în sarcina sa, în calitate de proprietar, context în care neîndeplinirea

acestor obligații este pasibilă să angajeze răspunderea sa civilă, în condițiile

art. 1000 alin. (1) C. civ. sau art. 1002 C. civ.

Ca și în cazul pretențiilor

vizând obligarea pârâtei-recurente la cheltuielile de ridicare a construcției, Curtea

a constatat că în absența materializării procedurilor de desființare a construcției,

în condițiile prevăzute de Legea nr. 50/1991 republicată, cu modificări și completări

ulterioare, reclamanta-recurentă nu are niciun temei să pretindă obligarea pârâtei

recurente la plata cheltuielilor de conservare a construcției, cât timp această

construcție se află în proprietatea sa.

Referitor la pretențiile

reclamantei-recurente cu privire la obligarea pârâtei-recurente la plata despăgubirilor

pentru beneficiul nerealizat, Curtea a constatat că reclamanta-recurentă a invocat

sub acest aspect imposibilitatea folosirii construcției în discuție, conform destinației

comerciale avute în vedere cu prilejul solicitării autorizației de construire, considerând

reclamanta recurentă că aparține în întregime pârâtei recurente culpa pentru nefinalizarea

construcției și, în consecință, nerealizarea profitului aferent activităților comerciale

prognozate.

Instanța de recurs a apreciat

că atâta timp cât chiar reclamanta recurentă a promovat acțiunea în contencios administrativ,

prin care a solicitat anularea autorizației din 21 aprilie 2004, emisă în vederea

edificării imobilului multifuncțional 2S+P+3E-6E conform propriei solicitări, pentru

considerentul că documentația ce a stat la baza emiterii autorizației nu a fost

corelată cu planurile de urbanism avizate pentru zona respectivă (P.U.G. și Regulamentul

local de urbanism al Municipiului București), este evident că reclamanta nu putea

edifica în mod legal un imobil cu caracteristicile aprobate prin autorizația de

construire, astfel că nu poate invoca un „beneficiu nerealizat”, dat fiind că restricțiile

urbanistice aferente zonei nu permiteau edificarea unui imobil cu caracteristicile

celui autorizat.

Pe cale de consecință,

obținerea profitului în urma exploatării unui astfel de imobil a fost imposibilă,

nu din cauza culpei autorității emitente a autorizației de construire din 21

aprilie 2004, ci ca efect al reglementărilor urbanistice aplicabile zonei de referință

la data emiterii autorizației de construire.

În ceea ce privește cererea

de obligare a pârâtei recurente la despăgubiri cu titlu de daune morale, a arătat

reclamanta recurentă că prejudiciul moral a fost produs prin afectarea imaginii

și reputației sale, prin nefinalizarea în termenele stabilite a investiției și darea

sa în folosință.

S-a apreciat de către

instanța de recurs că prejudiciul invocat de recurenta-reclamantă nu reprezintă

în tot un prejudiciu moral, ci un prejudiciu material, constituit din pierderea

posibilității de valorificare a clădirii conform destinației comerciale proiectate,

și sub acest aspect Curtea a reținut anterior că imposibilitatea desfășurării activități

comerciale urmărite de reclamanta recurentă este consecința reglementărilor urbanistice

aferente zonei în care a fost edificat imobilul.

În al doilea rând, afectarea

imaginii recurentei-reclamante în relațiile cu partenerii contractuali nu poate

constitui un argument pentru a conchide existența unui prejudiciu moral, recunoscut

de jurisprudență ca fiind reprezentat de consecințele negative de ordin psihic sau

moral, cauzate prin fapta ilicită, de unde rezultă concluzia că un atare prejudiciu

nu poate fi reclamat decât de o persoană fizică.

Față de aceste considerente,

instanța de control judiciar a admis recursul declarat de pârâtul sectorul 3 și

a modificat în parte sentința civilă recurată, în sensul respingerii în totalitate

a acțiunii reclamantei recurente SC E.C. SRL și, în consecință, a respins ca nefondat

recursul declarat de SC E.C. SRL.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat cerere de revizuire recurenta SC E.C. SRL, invocând dispozițiile

art. 322 pct. 2 și pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. revizuenta arată că instanța

de recurs nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, în sensul că deși pârâtul-recurent

sectorul 3 prin Primar a recunoscut, cel puțin parțial, pretențiile reclamantei,

instanța de recurs a modificat hotărârea instanței de fond și a respins în totalitate

cererea de despăgubiri formulată de reclamantă.

Referitor la motivul de

revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuenta arată că sentința

civilă nr. 3451 din 10 iulie 1996 a Tribunalului București (rămasă definitivă și

irevocabilă prin decizia civilă nr. 160 din 25 ianuarie 2007 a Curții de Apel București)

stabilește că autorizația de construire din 21 aprilie 2004 emisă de sectorul 3

prin Primar, este un act administrativ nelegal, în timp ce prin decizia civilă

nr. 173/2009 a Curții de Apel București, pârâtul sectorul 3 este exonerat de plata

oricăror despăgubiri pentru acest act administrativ nelegal.

Analizând exclusiv acest

motiv de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 care este de competența sa, Înalta

Curte constată că în cauză nu sunt întrunite toate condițiile-premisă ale acestui

temei de revizuire. Astfel, potrivit textului de lege menționat, trebuie să existe

„hotărâri definitive potrivnice (...) în una și aceeași pricină, între aceleași

persoane, având aceeași calitate”.

Având în vedere că cele

două hotărâri invocate de revizuent nu sunt pronunțate în una și aceeași cauză,

fiind vorba de acțiuni cu obiect diferit, Înalta Curte constată că cererea de revizuire

întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este inadmisibilă.

Potrivit art. 323

alin. (1) C. proc. civ., cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 2 va fi

trimisă spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., formulată de SC E.C. SRL împotriva

deciziei nr. 546 din 6 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Trimite cererea de revizuire

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., spre competentă soluționare,

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie

2012.