ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3324/2012

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 546 din 6 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de recurentul sectorul 3 al Municipiului București și a modificat în parte sentința recurată, în sensul că a respins acțiunea în totalitate; de asemenea, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC E.C. SRL. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 12231/3/CA/2007, la data de 04 aprilie 2007, reclamanta SC E.C.

SRL, în contradictoriu cu pârâtul sectorul 3 București (Primăria sectorului 3) prin Primarul sectorului 3, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la: 1. plata sumei de 3.420.796,74 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul efectiv cauzat; 2. dobânda legală aferentă sumei menționate pe perioada aprilie 2006 până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare de la data introducerii acțiunii până la data plății efective; 3. beneficiul nerealizat, cuantificat astfel: perioada aprilie - decembrie 2006 - 2.039.247 RON; ianuarie - martie 2007 - 710.076 RON; în continuare suma de 236.690 RON lunar până la plata efectivă; 4. plata despăgubirilor morale în cuantum de 1.700.000 RON și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că prin sentința civilă nr. 3451 din 10 iulie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a, în Dosarul nr. 12677/3/CA/2006, rămasă irevocabilă, s-a dispus anularea autorizației de construire din 21 aprilie 2004, la solicitarea reclamantei, întrucât aceasta a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale, în sensul că reglementările Planului Urbanistic General, precum și ale Planului Urbanistic Zonal, aprobate de Consiliul General al Municipiului București, prevăd pentru zona parcelei unde este amplasată clădirea realizată în baza acesteia, o extindere a arterei de circulație, care ar afecta parțial proprietatea reclamantei, iar într-o atare situație, aceasta ar fi fost obligată să-și demoleze construcția edificată în baza respectivei autorizații.

S-a mai arătat că până la solicitarea anulării autorizației de construire menționate, reclamanta a edificat în baza acesteia o clădire multifuncțională cu regim de înălțime 2S + 6E, iar pentru această clădire se prevăzuse ca accesul pietonal pentru public să se facă separat la nivelul parterului pentru fiecare funcțiune în parte. În momentul când reclamanta a făcut demersurile necesare pentru modificarea compartimentării interioare i s-a pus în vedere faptul că autorizația în baza căreia a construit a fost emisă cu încălcarea legislației în vigoare și că această clădire se va demola, întrucât în zonă se lărgește artera de circulație, iar această lărgire va cuprinde și o parte din terenul reclamantei, context în care au fost sistate lucrările de construire și s-au început demersurile pentru a stabili dacă autorizația este sau nu legală, în condițiile în care la emiterea acestei autorizații au fost avute în vedere decât prevederile PUD-ului și nu și ale PUG-ului.

Dată fiind această situație, reclamanta a considerat că i s-a creat un prejudiciu estimat la sumele menționate în petitul acțiunii, atât prin efectuarea cheltuielilor de autorizare și ridicare a construcției, cât și prin nerealizarea beneficiului estimat prin studiul de fezabilitate întocmit în anul 2005, solicitând, de asemenea și daune morale generate de împrejurarea că neterminarea investiției a adus un prejudiciu de imagine societății prin imposibilitatea acesteia de a onora ofertele ferme pe care le avea de la alte societăți în vederea punerii în valoare a acestei investiții. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 și O.G. nr. 9/2000.

La data de 11 iunie 2008, reclamanta a precizat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul efectiv cauzat în valoare de 2.254.522,86 RON, valoarea materialelor încorporate în construcție, 5.416.846.67 RON costurile ridicării construcției, dobânda legală aferentă prejudiciului efectiv cauzat pe perioada aprilie 2006 până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, beneficiul nerealizat în cuantum de 4.460.635 RON pentru perioada mai 2006 - aprilie 2008 și în continuare suma de 185.860 RON lunar, reprezentând beneficiu mediu lunar până la plata efectivă, plata despăgubirilor morale în cuantum de 1.700.000 RON, costuri de întreținere construcție în cuantum de 84.382,33 RON și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1542 din 13 aprilie 2011, Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC E.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtul sectorul 3 București (Primăria sectorului 3) prin Primarul sectorului 3 și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.254.522,86 RON, reprezentând valoarea materialelor încorporate în construcție, inclusiv TVA, suma de 5.416.846,67 RON, reprezentând costul total al ridicării construcției, inclusiv TVA și dobânda legală aferentă acestor sume începând cu luna aprilie 2006 și până la data plății efective, precum și suma de 28.931,73 RON, reprezentând cheltuieli de conservare a construcției și dobânda aferentă acestei sume începând cu 01 februarie 2007 și până la data plății efective și suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință s-au respins ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantei.

Analizând întregul material probator administrat în vederea soluționării cauzei pe fond, Tribunalul a reținut că acțiunea în despăgubire a fost introdusă pe rolul instanței la data de 04 aprilie 2007, după ce în prealabil prin sentința civilă nr. 3451/2006 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 160 din 25 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, a fost admisă acțiunea în anularea autorizației de construire din 21 aprilie 2004, emisă de Primarul sectorului 3, acțiunea în acest scop fiind introdusă la data de 06 aprilie 2006. Or, în acest context, apreciind că s-a stabilit irevocabil că Primarului sectorului 3, în calitate de autoritate administrativă emitentă îi aparține culpa de a fi emis nelegal autorizația anulată în baza căreia reclamanta a edificat un imobil multifuncțional 2S+ P (cu supanta) +3E- 6E, până la stadiul existent la data sistării lucrărilor anterior introducerii acțiunii în anulare a autorizației, Tribunalul a constatat că în speță devin incidente dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmând a fi stabilită doar întinderea acestor despăgubiri, generate direct de operațiunea de emitere a AC de către pârât.

Așadar, având în vedere aceste criterii, Tribunalul a constatat că prejudiciul recuperabil în speță, așa cum a fost stabilit prin cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză, pe care instanța le-a omologat sub aspect valoric, este constituit din costurile suportate de reclamantă în cuantum de 2.254.522,86 RON, reprezentând valoarea materialelor încorporate în construcție, inclusiv TVA, suma de 5.416.846,67 RON reprezentând costul total al ridicării construcției inclusiv TVA (care cuprinde contravaloarea operațiunilor de avizare, proiectare și consultanță, precum și manopera) și dobânda legală aferentă acestor sume începând cu luna aprilie 2006 și până la data plății efective, precum și suma de 28.931,73 RON reprezentând cheltuieli de conservare a construcției și dobânda aferentă acestei sume începând cu 01 februarie 2007. Cât privește celelalte pretenții ale reclamantei, astfel cum au fost precizate, Tribunalul a apreciat că acestea nu sunt întemeiate pe de o parte pentru că unele nu sunt imputabile autorității pârâte, iar pe de altă parte pentru că nu sunt dovedite.

De asemenea, Tribunalul a constatat că nici despăgubirile morale solicitate, în cuantum de 1.700.000 RON, nu sunt în nici un fel justificate, având în vedere lipsa unor dovezi privind eventuala știrbire a credibilității reclamantei în domeniul afacerilor, astfel că despăgubirea a fost introdusă pe rolul instanței la data de 04 aprilie 2007, după ce în prealabil prin sentința civilă nr. 3451/2006 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 160 din 25 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, a fost admisă acțiunea în anularea autorizației de construire din 21 aprilie 2004, emisă de Primarul sectorului 3, acțiunea în acest scop fiind introdusă la data de 06 aprilie 2006. Or, în acest context, apreciind că s-a stabilit irevocabil că Primarului sectorului 3, în calitate de autoritate administrativă emitentă îi aparține culpa de a fi emis nelegal autorizația anulată în baza căreia reclamanta a edificat un imobil multifuncțional 2S + P (cu supanta) + 3E- 6E, până la stadiul existent la data sistării lucrărilor anterior introducerii acțiunii în anulare a autorizației, Tribunalul a constatat că în speță devin incidente dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmând a fi stabilită doar întinderea acestor despăgubiri, generate direct de operațiunea de emitere a AC de către pârât.

Așadar, având în vedere aceste criterii, Tribunalul a constatat că prejudiciul recuperabil în speță, așa cum a fost stabilit prin cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză, pe care instanța le-a omologat sub aspect valoric, este constituit din costurile suportate de reclamantă în cuantum de 2.254.522,86 RON, reprezentând valoarea materialelor încorporate în construcție, inclusiv TVA, suma de 5.416.846,67 RON reprezentând costul total al ridicării construcției inclusiv TVA (care cuprinde contravaloarea operațiunilor de avizare, proiectare și consultanță, precum și manopera) și dobânda legală aferentă acestor sume începând cu luna aprilie 2006 și până la data plății efective, precum și suma de 28.931,73 RON reprezentând cheltuieli de conservare a construcției și dobânda aferentă acestei sume începând cu 01 februarie 2007. Cât privește celelalte pretenții ale reclamantei, astfel cum au fost precizate, Tribunalul a apreciat că acestea nu sunt întemeiate pe de o parte pentru că unele nu sunt imputabile autorității pârâte, iar pe de altă parte pentru că nu sunt dovedite.

De asemenea, Tribunalul a constatat că nici despăgubirile morale solicitate, în cuantum de 1.700.000 RON, nu sunt în nici un fel justificate, având în vedere lipsa unor dovezi privind eventuala știrbire a credibilității reclamantei în domeniul afacerilor, astfel că și acestea au fost respinse ca neîntemeiate, simpla afirmare a unei astfel de situații nefiind suficientă pentru a justifica acordarea acestor despăgubiri.

Cât privește costurile de întreținere a construcției, solicitate de reclamantă într-un cuantum total de 84.382,33 RON, conform raportului de expertiză, Tribunalul a constatat că acestea nu sunt justificate decât pentru suma de 28.931,73 RON, care reprezintă costurile de întreținere și conservare a construcției până la data soluționării irevocabile a acțiunii în anulare, respectiv, 25 ianuarie 2007, întrucât după această dată reclamanta, având certitudinea anulării irevocabile a AC, trebuia să facă demersuri în vederea demolării construcției, pe care astfel nu o mai putea valorifica, așa cum a și susținut de altfel.

Astfel, Tribunalul a apreciat că în speță costurile de întreținere ale construcției nu sunt justificate decât până cel mai târziu la data pronunțării deciziei civile nr. 160 din 25 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, iar cuantumul acestora se ridică la suma de 28.931,73 RON, (pază și curent electric), iar pentru recuperarea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă cu aceste cheltuieli se impune a fi obligat pârâtul și la plata dobânzii legale aferentă acestei sume, începând cu data de 01 februarie 2007 și până la data achitării efective a despăgubirii. Față de considerentele expuse, în baza art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată la data de 11 iunie 2008, a omologat sub aspect valoric raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de exp.

N.G. și în parte raportul de expertiză contabilă întocmit de expert A.I. și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.254.522,86 RON reprezentând valoarea materialelor încorporate în construcție inclusiv TVA, suma de 5.416.846,67 RON reprezentând costul total al ridicării construcției inclusiv TVA și dobânda legală aferentă acestor sume începând cu luna aprilie 2006 și până la data plății efective, precum și suma de 28.931,73 RON reprezentând cheltuieli de conservare a construcției și dobânda aferentă acestei sume începând cu 01 februarie 2007 și până la data plății efective. A respins ca neîntemaiate celelalte pretenții ale reclamantei. Totodată, în baza art. 274 rap. la art. 276 C. proc.

civ., a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile anterior menționate au declarat recurs ambele părți. Prin recursul său, pârâtul sectorul 3 a solicitat modificarea în tot a sentinței civile criticate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei. În motivarea căii de atac, recurentul sectorul 3 a arătat că în cauza dedusă judecății, în ședința publică din data de 30 martie 2011 a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului sectorul 3, asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat, încălcându-se prevederile art. 137 C. proc. civ. În al doilea rând, recurentul a invocat inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, având în vedere neîndeplinirea de către aceasta a procedurii plângerii prealabile.

În fond, recurentul a apreciat că instanța a pronunțat o hotărâre greșită în raport de probele aflate la dosarul cauzei, considerând că obligarea sa la plata de despăgubiri, constând în prejudiciul efectiv cauzat reprezentat de valoarea materialelor încorporate în construcție și costurile ridicării construcției, cât și a dobânzii legale, este neîntemeiată. Sectorul 3 a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii. Prin recursul său, SC E.C.

SRL a solicitat modificarea în parte a sentinței civile criticate, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 4.460.635 RON, reprezentând beneficiu nerealizat pentru perioada mai 2006 - aprilie 2008 și în continuare suma de 185.860 RON, până la plata efectivă, reprezentând beneficiu mediu lunar, conform expertizei efectuate; costuri de întreținere a construcției, în cuantum de 84.382,33 RON; despăgubiri morale, în cuantum de 1.700.000 RON; cheltuieli de judecată, în cuantumul solicitat instanței de fond. În motivarea recursului a arătat că prin sentința recurată, prima instanță, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, după două casări cu trimitere spre rejudecare pe fond, a admis în parte cererea reclamantei SC E.C.

SRL, obligând pârâtul sectorul 3 București prin Primar să repare numai o parte din prejudiciul efectiv cauzat, respingând cererea privind beneficiul nerealizat și despăgubirile morale, cenzurând parțial și cheltuielile efectuate pentru întreținerea și conservarea construcției. În privința cheltuielilor de întreținere și conservare, recurenta a susținut că în mod greșit a apreciat prima instanță că pot fi acordate numai până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a actului administrativ, 25 ianuarie 2007. În ultimul rând, recurenta a criticat sentința și sub aspectul soluționării capătului de cerere privitor la cheltuielile de judecată, acordate doar parțial de instanța fondului.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor și concluziilor părților, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele: Referitor la criticile recurentei pârâte sectorul 3 pe marginea lipsei calității sale procesuale și respectiv, inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, instanța de recurs a constatat că Tribunalul a apreciat ca argumentele invocate pe marginea excepției lipsei calității procesuale pasive reprezintă aspecte ce țin de fondul cauzei, urmând ca acestea să fie analizate odată cu soluționarea cauzei pe fond, vizând temeinicia cererii reclamantei de a obține aceste despăgubiri de la sectorul 3, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din 30 martie 2011. S-a reținut că sectorul 3, în calitatea sa de unitate administrativ teritorială, titular de drepturi și obligații cu conținut patrimonial, are calitate procesuală pasivă în cauză, dat fiind că reprezentantul executiv al acestei unități, respectiv Primarul sectorului 3, deține, conform dispozițiilor Legii nr. 215/2001, calitatea de ordonator de credite și nu pe aceea de titular al bugetului local al sectorului.

Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru nerespectarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, nu este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile, reglementate prin dispozițiile invocate de recurenta-pârâtă, prevederi ce condiționează accesul la instanță exclusiv în situația în care obiectul acțiunii judiciare este reprezentat de cererea în anularea unui act administrativ sau în cazul acțiunilor vizând contractele administrative. Față de aceste considerente, Curtea a constatat nefondate criticile recurentei sectorul 3 cu privire la legalitatea sentinței civile în discuție, respingându-le ca atare.

Examinând fondul cauzei, Curtea a constatat că în mod greșit a angajat instanța fondului răspunderea civilă patrimonială a recurentei-pârâte sectorul 3. Pentru a dispune astfel, Tribunalul a considerat îndeplinite concluziile privind angajarea răspunderii civile a pârâtei, reținând că anularea autorizației de construire din 21 aprilie 2004, emisă de Primarul sectorului 3, justifică pretențiile reclamantei, în măsura în care au fost admise, în condițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În aceeași ordine de idei, Curtea a apreciat că în mod greșit a procedat instanța fondului, obligând pârâta la plata sumei de 28.931,73 RON reprezentând cheltuieli de conservare a construcției până la data soluționării irevocabile a acțiunii în anulare, respectiv, 25 ianuarie 2007, cât timp obligația de suportare a cheltuielilor de conservare a acestei construcții revine, fără îndoială, reclamantei-recurente, în calitatea sa de proprietar al imobilului, ceea ce lipsește de orice temei legal pretenția reclamantei-recurente și sub acest aspect. Așa cum însăși recurenta-reclamantă a subliniat în cererea sa de recurs, măsurile de conservare a clădirii reprezintă o obligație legală, în vederea protejării terților de consecințele unor accidente și revine în sarcina sa, în calitate de proprietar, context în care neîndeplinirea acestor obligații este pasibilă să angajeze răspunderea sa civilă, în condițiile art. 1000 alin. (1) C. civ.

sau art. 1002 C. civ. Ca și în cazul pretențiilor vizând obligarea pârâtei-recurente la cheltuielile de ridicare a construcției, Curtea a constatat că în absența materializării procedurilor de desființare a construcției, în condițiile prevăzute de Legea nr. 50/1991 republicată, cu modificări și completări ulterioare, reclamanta-recurentă nu are niciun temei să pretindă obligarea pârâtei recurente la plata cheltuielilor de conservare a construcției, cât timp această construcție se află în proprietatea sa.

Referitor la pretențiile reclamantei-recurente cu privire la obligarea pârâtei-recurente la plata despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat, Curtea a constatat că reclamanta-recurentă a invocat sub acest aspect imposibilitatea folosirii construcției în discuție, conform destinației comerciale avute în vedere cu prilejul solicitării autorizației de construire, considerând reclamanta recurentă că aparține în întregime pârâtei recurente culpa pentru nefinalizarea construcției și, în consecință, nerealizarea profitului aferent activităților comerciale prognozate.

Instanța de recurs a apreciat că atâta timp cât chiar reclamanta recurentă a promovat acțiunea în contencios administrativ, prin care a solicitat anularea autorizației din 21 aprilie 2004, emisă în vederea edificării imobilului multifuncțional 2S+P+3E-6E conform propriei solicitări, pentru considerentul că documentația ce a stat la baza emiterii autorizației nu a fost corelată cu planurile de urbanism avizate pentru zona respectivă (P.U.G. și Regulamentul local de urbanism al Municipiului București), este evident că reclamanta nu putea edifica în mod legal un imobil cu caracteristicile aprobate prin autorizația de construire, astfel că nu poate invoca un „beneficiu nerealizat”, dat fiind că restricțiile urbanistice aferente zonei nu permiteau edificarea unui imobil cu caracteristicile celui autorizat.

Pe cale de consecință, obținerea profitului în urma exploatării unui astfel de imobil a fost imposibilă, nu din cauza culpei autorității emitente a autorizației de construire din 21 aprilie 2004, ci ca efect al reglementărilor urbanistice aplicabile zonei de referință la data emiterii autorizației de construire. În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei recurente la despăgubiri cu titlu de daune morale, a arătat reclamanta recurentă că prejudiciul moral a fost produs prin afectarea imaginii și reputației sale, prin nefinalizarea în termenele stabilite a investiției și darea sa în folosință.

S-a apreciat de către instanța de recurs că prejudiciul invocat de recurenta-reclamantă nu reprezintă în tot un prejudiciu moral, ci un prejudiciu material, constituit din pierderea posibilității de valorificare a clădirii conform destinației comerciale proiectate, și sub acest aspect Curtea a reținut anterior că imposibilitatea desfășurării activități comerciale urmărite de reclamanta recurentă este consecința reglementărilor urbanistice aferente zonei în care a fost edificat imobilul. În al doilea rând, afectarea imaginii recurentei-reclamante în relațiile cu partenerii contractuali nu poate constitui un argument pentru a conchide existența unui prejudiciu moral, recunoscut de jurisprudență ca fiind reprezentat de consecințele negative de ordin psihic sau moral, cauzate prin fapta ilicită, de unde rezultă concluzia că un atare prejudiciu nu poate fi reclamat decât de o persoană fizică.

Față de aceste considerente, instanța de control judiciar a admis recursul declarat de pârâtul sectorul 3 și a modificat în parte sentința civilă recurată, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei recurente SC E.C. SRL și, în consecință, a respins ca nefondat recursul declarat de SC E.C. SRL. Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire recurenta SC E.C. SRL, invocând dispozițiile art. 322 pct. 2 și pct. 7 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. revizuenta arată că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, în sensul că deși pârâtul-recurent sectorul 3 prin Primar a recunoscut, cel puțin parțial, pretențiile reclamantei, instanța de recurs a modificat hotărârea instanței de fond și a respins în totalitate cererea de despăgubiri formulată de reclamantă.

Referitor la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuenta arată că sentința civilă nr. 3451 din 10 iulie 1996 a Tribunalului București (rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 160 din 25 ianuarie 2007 a Curții de Apel București) stabilește că autorizația de construire din 21 aprilie 2004 emisă de sectorul 3 prin Primar, este un act administrativ nelegal, în timp ce prin decizia civilă nr. 173/2009 a Curții de Apel București, pârâtul sectorul 3 este exonerat de plata oricăror despăgubiri pentru acest act administrativ nelegal. Analizând exclusiv acest motiv de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 care este de competența sa, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite toate condițiile-premisă ale acestui temei de revizuire.

Astfel, potrivit textului de lege menționat, trebuie să existe „hotărâri definitive potrivnice (...) în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate”. Având în vedere că cele două hotărâri invocate de revizuent nu sunt pronunțate în una și aceeași cauză, fiind vorba de acțiuni cu obiect diferit, Înalta Curte constată că cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este inadmisibilă. Potrivit art. 323 alin. (1) C. proc. civ., cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 2 va fi trimisă spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., formulată de SC E.C. SRL împotriva deciziei nr. 546 din 6 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Trimite cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., spre competentă soluționare, Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2012.