ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1144/2010

HOTĂRÂRE

24.11.2010

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1144/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamantul S.A.V. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate existența dreptului său la restituirea în natură, ca persoană îndreptățită, să fie obligat pârâtul la emiterea deciziei de restituire conform art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001 și la plata de daune cominatorii în valoare de 1000 lei pe zi de întârziere și la cheltuieli de judecată.

La data de 2 iunie 2008, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare în sensul că solicită instanței de judecată să analizeze fondul cauzei și să pronunțe o hotărâre de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 242 mp situat în București, iar cu privire la construcția compusă din 4 camere, 3 vestibule, baie, bucătărie, debara, cămară și pivniță, să se dispună restituirea echivalentului în lei, având în vedere că aceasta a fost demolată.

Prin sentința civilă nr. 291 din 2 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată și l-a obligat pe pârât să restituie în natură terenul în suprafață de 242 mp, situat în București, sect. 3, identificat prin raportul de expertiză nr. 7962 din 19 septembrie 2008, efectuat de expert B.C.

Prin aceeași hotărâre s-a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri bănești pentru construcția demolată ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13934 din 15 noiembrie 1973, suprafață construită de 159,29 mp, din care suprafață utilă de 123,95 mp conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

S-a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor cominatorii.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin notificările înregistrate cu nr. 1393 din 4 iulie 2001 și nr. 613 din 13 februarie 2002, numiții G.J. și G.L. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 242 mp, situat în București, sect. 3 (fost sect. 4) și restituirea în echivalent bănesc a construcției ce a existat pe teren, în prezent demolată.

S-a menționat că prin procesul-verbal nr. 321/1980 s-a stabilit de către ICRAL Foișor dreptul la despăgubiri în cuantum de 80.000 lei, acestea nefiind însă acordate.

Prima instanță a reținut că reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în condițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 23 și art. 24 și ale art. 22/1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca succesor al notificatorilor, în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 247 din 13 aprilie 2006.

S-a considerat că, în ceea ce privește terenul sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta putând fi restituit în natură, având în vedere că este afectat doar de existența unei gropi pentru fundația Operei, o lucrare abandonată înainte de anul 1989, ce nu poate reprezenta o amenajare de utilitate publică în sensul art. 10 pct. 1-3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru construcția demolată, tribunalul a stabilit dreptul reclamantului de măsuri reparatorii în echivalent prin acordarea de despăgubiri ce se vor stabili conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispoziții ce instituie o procedură specială pentru stabilirea valorii de piață a imobilului în litigiu, reținându-se că nu se poate acorda o sumă concretă.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâtul Primarul General al Municipiului București, susținând că imobilul a trecut în proprietatea statului potrivit H.G. nr. 556/1990, anexa 17, poziția 103, de la foștii proprietari G.J. și J.G., cu titlu, fiind aplicabile dispozițiile art. 645 C. civ. și că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, a cărui depășire nu îi este culpabilă, acesta începând să curgă numai după completarea dosarului de notificare, conform art. 22.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 420A din 29 iunie 2009, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 1 alin. (1) și ale art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 prevăd restituirea inclusiv a imobilelor preluate cu titlu valabil, situații în care argumentul prezentat de pârât, chiar dacă ar fi corect, nu ar prezenta nicio relevanță în cauză.

Referitor la cea de-a doua critică formulată prin motivele de apel, s-a constatat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond cererea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că soluția instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, atâta timp cât, în speță, nu există un refuz nejustificat și nici o absență a răspunsului, iar procedura administrativă este în derulare.

S-a învederat că documentația aferentă notificării formulate cu privire la imobilul din sector 3 a fost incompletă, astfel că a existat o imposibilitate obiectivă de soluționare și nu un refuz nejustificat sau o absență a răspunsului, pentru a fi incidente dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Secțiilor Unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție obligatorii pentru instanțe.

În faza recursului nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate de pârâtul recurent, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra notificării persoanei îndreptățite.

Termenul de 60 de zile nu este un termen de recomandare, așa cum susține reclamantul, ci un termen imperativ iar interpretarea dispozițiilor legale în această materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de recurs în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Deși susține că procedura administrativă s-ar afla în derulare și, ca atare, nu ar exista un refuz nejustificat al unității deținătoare de a soluționa modificarea reclamantului, recurentul nu a depus dovezi din care să rezulte că ar fi solicitat intimatului depunerea în completare de acte doveditoare cu privire la dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Contrar susținerilor recurentului, nimic nu împiedică persoana îndreptățită să depună dovezi și obiect în instanță.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins.