ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2927/2010

Asupra recursului penal de

față,

Analizând datele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 104 din 7 aprilie 2010,

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis

sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București,

A recunoscut hotărârea de

condamnare nr. 25 Hv 82/08 w - 53 din 28 ianuarie 2009 pronunțată de

Tribunalul de Land Eisenstadt - republica Austria, rămasă

definitivă, privind pe condamnații M.I. (fiul lui F. și C.)

și R.A. (fiul lui P. și C.), în prezent deținuți în

Penitenciarul din Hirtenberg - Republica Austria.

A dispus transferarea condamnaților

într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepselor

de câte 4 ani închisoare, aplicate condamnaților prin hotărârea mai

sus menționată.

A dedus perioada deja executată

de la 11 iulie 2008 la zi pentru fiecare condamnat.

Cheltuielile judiciare au rămas

în sarcina statului, iar onorariul avocatului din oficiu, în sumă de câte

320 lei pentru fiecare condamnat, s-a avansat din fondul M.J.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București a solicitat recunoașterea

sentinței penale nr. 25 Hv 82/08 w 53 din 28 ianuarie 2009

pronunțată de Tribunalul de Land Eisenstadt - Republica Austria

privind pe condamnații M.I. și R.A. deținuți la Penitenciarul din Hirtensburg - Republica Austria și transferarea lor într-un

penitenciar din România pentru continuarea executării pedepselor.

Se reține că prin

sentința penală nr. 25. Hv 82/08 w - 53 din 28 ianuarie 2009

pronunțată de Tribunalul de Land Eisenstadt - Republica Austria

numiții M.I. și R.A. au fost condamnați la pedepse de câte 4 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de

furt calificat și furt calificat prevăzute de art. 127 alin. (4), art.

129 alin. (1), art. 130 și art. 15 C. pen. Austriac.

În fapt, s-a reținut că la

data de 11 iulie 2008, numitul M.I. a sustras din incinta unui restaurant în

care a pătruns prin efracție, suma de 1000 euro, la aceeași

dată pătrunzând prin efracție într-un alt restaurant și

într-un autoturism, fără a reuși însă să sustragă

bunuri sau valori.

De asemenea, s-a reținut

că M.I. a comis mai multe infracțiuni de furt împreună cu R.A.,

după cum urmează: în data de 4 iulie 2008 au sustras mai multe bunuri

și valori, după ce au pătruns prin efracție în incinta

Ștrandului G., a clubului de navigație P.N. și a Școlii de

Surfing P.S., iar la data de 9 iulie 2008 au sustras mai multe bunuri din

incinta unui restaurant și a Ștrandului G., în care au pătruns

tot prin efracție.

Susnumiții a fost arestați

preventiv de la data de 11 iulie 2008 până la data de 28 ianuarie 2009,

după care au început executarea pedepsei închisorii, al cărei termen

se împlinește la 11 iulie 2012.

Apreciind că în cauză sunt

îndeplinite condițiile prev. de art. 129 cu referire la art. 142, art. 143

și art. 149 din Legea nr. 302/2004 pentru admiterea sesizării,

instanța de fond a admis cererea formulată de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București.

Deși persoanele condamnate cu

revenit asupra acordului inițial de transferare, instanța de fond a

dispus transferarea persoanelor condamnate întrucât față de acestea

s-a dispus măsura de interdicție de ședere pe teritoriul

statului de condamnare.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal au declarat recurs persoanele condamnate M.I. și R.A. arătând

că sunt de acord cu recunoașterea sentinței austriece însă

nu sunt de acord cu predarea către România dorind să continue

executarea pedepselor în Austria.

Analizând legalitatea și

temeinicia sentinței recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate

cât și din oficiu conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. sub

toate celelalte aspecte de fapt și de drept, Înalta Curte opinează

că recursurile declarate în cauză sunt nefondate urmând a fi respinse

ca atare pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte apreciază că

sentința instanței de fond este legală și temeinică,

fiind pronunțată în strictă concordanță cu

dispozițiile Legii nr. 302/2004 modificată.

Astfel, în cauză sunt întrunite

cerințele prev. de art. 129 din Legea nr. 302/2004 modif. și anume,

persoanele solicitate sunt cetățeni români, hotărârea a

cărei recunoaștere se solicită este definitivă, la data

solicitării condamnații având de executat mai mult de 6 luni

închisoare, durata pedepselor împlinindu-se în anul 2012 iar faptele

reținute în sarcina lor au corespondent în legislația română.

Faptul că inițial

persoanele condamnate și-au exprimat acordul de a fi transferate iar

ulterior au revenit asupra acestui acord, nu poate determina respingerea

cererii formulată de autoritățile austriece.

Chiar dacă în acest moment

persoanele condamnate nu sunt de acord cu transferarea lor, în mod corect

instanța de fond as dispus recunoașterea sentinței de condamnare

și transferarea persoanelor condamnate în vederea continuării

executării pedepselor într-un penitenciar din România, cât timp

față de acestea autoritățile austriece au dispus

interdicție de reședință pe termen nelimitat pe teritoriul

Austriei.

De altfel, retractarea

consimțământului de către persoana condamnată nu poate

produce consecințe juridice.

Înalta Curte reține că

cerințele art. 129 din Legea nr. 302/2004 modif., referitor la

condițiile transferării trebuie îndeplinite cumulativ la momentul

solicitării transferului.

Faptul că inițial

persoanele condamnate au fost de acord cu transferul, a făcut

posibilă declanșarea procedurii de transfer, împrejurare în raport de

care Înalta Curte apreciază că revenirea asupra acordului

inițial al persoanelor transferabile nu prezintă relevanță

juridică nefiind în măsură să determine respingerea cererii

formulate de statul solicitant.

De altfel, retractarea

consimțământului nu figurează printre cazurile de refuz

opțional al transferării reglementat expres de disp. art. 140 din

lege.

Față de considerentele

arătate Înalta Curte urmează ca în baza art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen. să respingă ca nefondate recursurile declarate.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

persoanele condamnate M.I. și R.A. împotriva Deciziei penale nr. 104 din 7

aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentele persoane condamnate la plata

sumelor de câte 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care sumele de câte 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 august 2010.