ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 217/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 217/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu

Vâlcea, reclamanții A.M.A. și A.C.G. au solicitat obligarea pârâtei SC

U. SA, sucursala Vâlcea, la plata sumei de 54.000 euro, reprezentând

despăgubire datorată în baza contractului de asigurare din 11 februarie

2006.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că și-au edificat o locuință în Râmnicu Vâlcea,

conform autorizației de construire, în prealabil fiind întocmit un studiu

geotehnic privind calitatea solului. În continuare au arătat că

după construirea locuinței, din cauza ploilor abundente din 2005,

primăvara anului 2006, s-au produs alunecări de teren, care au

afectat puternic locuința, condiții în care polița de asigurare

încheiată cu pârâta a devenit activă. Cu toate că s-a încheiat

dosar de daune, suma cuprinsă în polița de asigurare nu a fost

achitată de pârâtă, care le-a oferit în schimb reclamanților o

sumă mai mică și anume 10.000 euro. În final, reclamanții

au arătat că pârâta a refuzat integral pretențiile

reclamanților, sub pretextul că la încheierea poliței de

asigurare nu au fost prezentate caracteristicile geotehnice ale terenului

conform Memoriului Geotehnic efectuat de SC G.S. SRL Râmnicu Vâlcea.

Acțiunea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ. și ale Legii nr. 136/1995.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat lipsa

capacității procesuale pasive a sucursalei Râmnicu Vâlcea, deoarece

nu are personalitate juridică, solicitând introducerea în cauză a

Centralei București, condiții în care instanța a dispus citarea

în cauză, în calitate de pârâtă a SC U. SA București.

De asemenea, pârâta a invocat excepția

necompetenței materiale, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.,

față de excepția invocată, prin sentința civilă nr.

5977 din 14 noiembrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea și-a declinat

competența în favoarea Tribunalului Vâlcea, având în vedere că

prezentul litigiu este comercial, iar valoarea obiectului acțiunii este de

peste 100.000 lei.

Tribunalul, investit prin declinarea de

competență a pus în vedere reclamanților să precizeze

cadrul procesual în care înțeleg să se judece, dispunându-se citarea

în cauză, în calitate de pârâtă a SC U. SA București.

Prin concluziile scrise depuse la dosar,

pârâta solicită, în subsidiar acordarea sumei de 178.561,60 lei, având în

vedere condițiile speciale cuprinse în art. 10 privind daunele totale,

pentru clădiri cu o vechime de până la 20 de ani, condiții

potrivit cărora nu se poate acorda mai mult decât valoarea de înlocuire.

Prin notele scrise depuse la dosar,

reclamanții au solicitat valoarea de 239.680 lei contravaloarea în lei a

sumei de 56.000 euro, la cursul zilei de 4,28 lei/euro.

Prin sentința nr. 397 din data de 11

martie 2009, Tribunalul Vâlcea, secția comercială contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanți, așa cum a fost precizată și a obligat pârâta la

plata sumei de 230.597 lei față de reclamanți cu titlu de

despăgubiri civile.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a

reținut că între părți s-a încheiat contractul de asigurare

din 6 februarie 2006, care a avut ca obiect asigurarea completă a

locuinței reclamanților situată în Râmnicu Vâlcea, suma

asigurată fiind de 60.000 euro, pe termen de un an ; imobilul a fost

încadrat în zona seismică D. Urmare unei alunecări de teren, reclamanții

au formulat cerere de despăgubiri, iar pârâta a refuzat plata acestora

invocând prevederile contractuale cuprinse în art. 5 pct. 2 lit. i) și art.

9 pct. 1 din condițiile generale de asigurare. Din interpretarea probelor

administrate, tribunalul a reținut că nu a rezultat că

reclamanții, cu vinovăție nu și-au executat obligația

de informare a asigurătorului în ceea ce privește aducerea la

cunoștința acestuia a tuturor împrejurărilor care-i sunt

cunoscute și care sunt esențiale pentru preluarea riscului și

nici pentru nedepunerea Memoriului Geotehnic la dispoziția pârâtei nu le

poate fi imputabilă. Expertiza tehnică efectuată în cauză a

stabilit că edificarea imobilului asigurat a respectat documentația

tehnică ce stat la baza emiterii autorizației de construire,

concluzii față de care nu s-au formulat obiecțiuni de către

pârâtă. În ceea ce privește valoarea despăgubirilor Tribunalul a

constatat că este cea stabilită în art. 10 pct. 3 lit. a teza I,

respectiv 230.597 lei, iar valoarea reținută de către instanță,

a fost cursul leu/euro la nivelul producerii evenimentului asigurat.

Împotriva acestei sentințe apel a

declarat apel SC U. SA solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței

și respingerea cererii, iar în subsidiar reducerea cuantumului

despăgubirii acordate până la concurența sumei maxime de

178.561,6 lei.

Motivele de apel au constat în faptul că

instanța de fond a constatat în mod greșit că nu sunt incidente

prevederile art. 9.1 din condițiile generale de asigurare, ajungând la

concluzia greșită că în cauză nu operează exonerarea

asiguratorului de la plata despăgubirilor către reclamant. De

asemenea se susține că în mod greșit nu s-a reținut

aplicarea art. 5 pct. 2 lit. i) din condițiile generale de asigurare. De

asemenea a formulat critici privind neluarea în considerare a valorii maxime a

despăgubirii, reținând greșit suma solicitată de

reclamanți prin cerere fiind 56.000 euro, în loc de 54.000 euro. Pe de

altă parte, despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului la

data producerii riscului asigurat care era de 208.494 lei.

Curtea de Apel Pitești, secția

comercială contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 69/A-C

din 17 iunie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta și a

obligat-o la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel, analizând

sentința atacată prin prisma criticilor invocate a reținut

că art. 9.1 din condițiile generale pentru asigurarea completă a

locuinței nu definește ce înseamnă împrejurare

esențială pentru preluarea riscului de către asigurător,

fiind supusă interpretării juridice. Memoriul geotehnic, invocat

drept împrejurare esențială pentru preluarea riscului, nu relevă

faptul că în cazul cunoașterii sale, contractul nu ar fi fost

încheiat sau ar fi fost încheiat în alte condiții. În raport de aceste

considerente, instanța a apreciat că analiza încălcării cu

vinovăție a obligației de comunicare a oricăror aspecte

esențiale nu se mai impune. În subsidiar, a arătat că în

situația în care s-ar aprecia că și memoriul în discuție

reprezintă o împrejurare esențială, instanța de fond a

apreciat corect lipsa vinovăției asiguratului, aspecte care relevă

buna credință a asiguraților. Aceste concluzii se desprind

și din raportul de expertiză întocmit în cauză. Cel de al doilea

motiv de apel a fost respins ca nefondat, cu motivarea că nu sunt

incidente erori de execuție, proiectare sau nerespectarea

reglementărilor legale pe timpul construcției pentru a se aplica

prevederile art. 5 alin. (2) lit. i) din contractul de asigurare. Aceste

aspecte au fost constatate de raportul de expertiză, iar pârâta nu a

formulat obiecțiuni, fiind incidentă sancțiunea

prevăzută de art. 212 alin. (2) C. proc. civ. Cu referire la valoarea

despăgubirii, instanța de apel a reținut că aceasta a fost

stabilită corect potrivit art. 10.3 din contractul de asigurare raportat

la art. 10 alin. (8) din condițiile speciale ale contractului,

reținând că din valoarea despăgubirilor calculate se scad

valorile resturilor care pot fi utilizate sau valorificate, scăzându-se

contravaloarea materialelor recuperabile respectiv suma de 9.083 lei. Cu

privire la cursul de schimb, acesta nu poate fi cel de la data producerii

evenimentului asigurat ci cel de la data plății.

În ceea ce privește majorarea

pretențiilor de la 54.000 euro la 56.000 euro, instanța de apel a

arătat că instanța de fond a luat act de declarațiile

verbale făcute în instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC

U. SA București, prin care invocat motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 5, pct. 9 teza I și teza a II-a C. proc. civ., prin care

a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea.

În cadrul motivului de nelegalitate

prevăzută de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut

că hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Ambele instanțe au soluționat cauza

cu nerespectarea principiului contradictorialității și

oralității și a rolului activ consfințite de art. 127 –

art. 129 C. proc. civ. În acest sens, recurenta a arătat că

instanța de fond a obligat pârâta la plata sumei de 56.000 euro deși

reclamanții au solicitat prin acțiune suma de 54.000 euro, sumă

care a fost majorată prin concluziile scrise depuse la dosar, după

închiderea dezbaterilor în ședința publică, în timpul acordat

pentru amânarea pronunțării. În consecință, apreciază

ca se impunea repunerea cauzei pe rol pentru a da posibilitatea părții

adverse să le discute și să le contraargumenteze. Recurenta

susține că încălcarea principiului

contradictorialității conduce la nerespectarea dreptului la

apărare.

În susținerea motivului de nelegalitate

prevăzut de art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a arătat

că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea

legii. Astfel, a fost încălcat dreptul la apărare, în sens formal

și dreptul la un proces echitabil, întrucât prin încheierea de

ședință pronunțată la data de 10 iunie 2009, completul

de judecată investit cu soluționarea apelului a respins cererea de

amânare a judecății pentru lipsă de apărare, deși era

primul termen de judecată, prin raportare la data declarării apelului

4 mai 2009 și la lipsa dovezilor în susținere a cererii. Refuzul de

acordare a unui termen de judecată este excesiv, fiind limitat dreptul

constituțional de valorificare a căii de atac, neavând posibilitatea

de a studia întâmpinarea depusă de către reclamanți la dosarul

cauzei. Susține că judecătorul, în virtutea rolului activ trebuia

să respecte principiile care guvernează procesul civil și

să aplice corect legea.

În susținerea tezei a II a art. 304 pct.

9 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, atunci când a apreciat

că nu sunt incidente prevederile art. 9 pct. 1 din condițiile generale

de asigurare, ajungând la concluzia, că în cauză nu operează

exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirilor de către

reclamanți.

În concret, arată cu referire la clauza

de risc, referitoare la împrejurarea cunoscută de asigurat, clauză

esențială pentru preluarea riscului în asigurare, că aceasta

reprezintă transpunerea prevederilor Legii nr. 136/1995 privind

asigurările în România.

De asemenea, memoriul geotehnic la întocmirea

chestionarului premergător poliței oferă exact acel gen de

informații esențiale în preluarea riscului în asigurarea de

locuințe la care face referire legea. Memoriul geotehnic a fost prezentat

ulterior producerii daunei, această situație a degradării

terenului fiind în mod deliberat trecută sub tăcere.

Dovada relei credințe a

reclamanților este reprezentată de Hotărârea Consiliului Local

al Municipiului Râmnicu Vâlcea nr. 8/2006, prin care se instituie zone de

interdicție la construire pentru o suprafață de teren situat în

Râmnicu Vâlcea, identificată conform planului urbanistic general.

Cu referire la calculul valorii maxime a

despăgubirii, recurenta susține că din coroborarea art. 10 pct. 1,

3, 8 și 14 din condițiile speciale pentru asigurarea locuinței

pentru incendiu și alte pagube, se ajunge la o valoare a despăgubirii

de 178.561,60 lei.

Pe de altă parte, instanța, în mod

eronat a calculat despăgubirile, fără a ține seama de

prevederile art. 10 pct. 14 din Condițiile speciale, potrivit cărora

despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului la data producerii

riscului asigurat.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul

cauzei, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat, având

în vedere în principal că recursul este lipsit de interes, dat fiind

faptul că la data de 3 septembrie 2009, titlul executor a fost deja

executat, prin virarea sumei de bani acordată de către

instanță. În ceea ce privește motivele de recurs, intimații

au arătat că susținerile privind încălcarea principiului

contradictorialității și oralității sunt nefondate,

părțile fiind asistate de persoane calificate, instanța admițând

toate probele solicitate; nu a fost încălcat dreptul la apărare,

recurenta fiind reprezentată la proces prin consilier de la sucursala din

Pitești. Motivele 3 și 4 de recurs vizează interpretarea

probelor, ceea ce atrage inadmisibilitatea recursului.

Înalta Curte, analizând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, constată că recursul

este nefondat.

Examinând motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate reține criticile aduse, în

sensul că ambele instanțe au soluționat cauza cu încălcarea

principiului contradictorialității, oralității și

rolului activ al judecătorului, consfințite de art. 127 – art. 129 C.

proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu

încălcarea formelor de procedură prevăzute sub pedeapsa

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 150 C. proc. civ., când instanța

se va socoti lămurită, președintele va declara dezbaterile

închise, ceea ce înseamnă că închiderea dezabaterilor marchează

momentul final al procedurii contradictorii în fața instanței. În

continuare se va trece la etapa deliberării și pronunțării

hotărârii judecătorești. În cazul în care cu ocazia deliberării,

se constată că au rămas unele împrejurări de fapt sau de

drept nelămurite, pricina va fi repusă pe rolul instanței.

Din cuprinsul încheierii de dezbateri din

data de 25 februarie 2009, rezultă că reclamanții,

reprezentați prin avocat au formulat concluzii de admitere a acțiunii

astfel cum a fost formulată și precizată. Reprezentanta pârâtei,

prezentă în instanță prin consilier juridic a solicitat

respingerea cererii de chemare în judecată, depunând la dosar concluzii

scrise, fără a avea chestiuni prealabile de invocat.

Cererea de mărire a cîtimii obiectului

acțiunii, formulată de către reclamanți prin concluziile

scrise, depuse la dosarul cauzei în cadrului termenului de pronunțare al

sentinței, poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor

asupra fondului, fiind consemnată în încheierea de ședință,

fără a fi necesar consimțâmântul pârâtei. De aceea, nu se poate

reține că instanța a încălcat principiul

disponibilității, în cazul în care reclamanții, după

efectuarea expertizei tehince, și-a mărit cîtimea obiectului cererii.

Invocarea încălcării principiului

contradictorialității, care dă expresie dreptului la

apărare este lipsită de fundament, întrucât etapa deliberării

și pronunțării nu este guvernată de acest principiu.

Instanța nu a nesocotit drepturile procesuale ale pârâtei, dând

eficiență dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ.,

considerând că substanța apărării a rămas

aceeași.

Cosiderentele sus arătate se circumscriu

și criticii privind încălcarea principului oralității, cu

precizarea că dispozițiile art. 151 C. proc. civ. instituie faculatea

pentru instanță de a repune cauza pe rol, în situația în care

interesul apărării pârâtei cere aceasta.

Din examinarea celui de al doilea motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentei, referitor

la încălcarea dreptului la apărare și cel al dreptului la un

proces echitabil de către instanța de apel.

Art. 156 alin. (1) C. proc. civ. prevede

că i

nstanța va putea da un singur termen pentru lipsă de

apărare, temeinic motivată. Situația vizată de textul de

lege este cea a părții lipsită de apărare, însă în

practică există și situația asigurării asistenței

unui avocat.

Pornind de la aceste precizări,

articolul menționat lasă la aprecierea instanței darea

termenului pentru lipsă de apărare, condiționat de justificarea

temeinică a cererii.

Instanța de apel, respingând cererea

pentru lipsă de apărare, formulată de către pârâtă, la

termenul de judecată din data de 10 iunie 2009, nu a procedat în mod

discreționar, în condițiile în care apelul a fost declarat la data de

4 mai 2009, primul termen acordat în cauză fiind 10 iunie 2009 și în

lipsa vreunei dovezi privind imposibilitatea de prezentare a

apărătorului ales sau de angajare a unui apărător ales.

Art. 156 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate

aplica astfel încât cererea să se admită automat astfel cum

susține recurenta, legea prevăzând expres obligația

procesuală a părții de a urmări finalizarea procesului, în

condițiile legii

[

art. 129 alin. (1) C. proc. civ.]. În aceste condiții

instanța de apel nu a încălcat principiul

contradictorialității și nici prevederile din Convenția

Europeană a drepturilor omului, respectiv art. 6 pct. 3 lit. c),

părțile având îndatorirea de a îndeplini actele de procedură în

condițiile, termenele, și ordinea stabilită de lege și de

judecător. Garanția respectării calității actului de

justiție a fost asigurată prin amânarea pronunțării pentru

a da posibilitatea pârâtei să depună la dosarul cauzei concluzii

scrise.

Examinând motivul de recurs încadrat în

dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II- a C. proc. civ., raportat la art. 969

C. civ., potrivit căruia recurenta a susținut că în mod

greșit nu a fost reținută incidența art. 9 pct. 1 din

Condițiile Generale de Asigurare, Înalta Curte constată că invocarea

acestui motiv este nefondată.

Prealabil examinării acestui motiv,

Înalta Curte arată că recursul nu înseamnă rejudecarea

procesului într-un al treilea grad de jurisdicție, ci constituie controlul

judiciar al respectării de către judecătorii fondului a legii.

În recurs, instanța verifică dacă faptelor declarate ca

stabilite de hotărârea atacată li s-a făcut o aplicație

exactă a legii.

Astfel, instanța de apel analizând

probatoriul depus la dosar, respectiv memoriul geotehnic întocmit pentru

stabilirea condițiilor geotehnice de fundare pentru construcția tip

locuință, în ambele situații – dacă s-ar aprecia că

reprezintă o împrejurare esențială pentru preluarea riscului de

către asigurător sau neavând caracter esențial – a reținut

că art. 9.1 din Condițiile Generale, trebuie interpretat în sensul în

care poate avea un efect iar nu în sensul în care nu poate produce nici unul,

conform art. 978 C. civ. Din interpretarea probelor admnistrate, respectiv

raport de expertiză, memoriu geotehnic și memoriu tehnic de

rezistență nu a rezultat că asiguratul cunoștea

catacteristicile geotehnice ale terenului pe care le-a comunicat

asigurătorului, anterior încheierii poliței, situație care

să atragă incidența art. 9.1 din Condițiile Generale pentru

asigurarea completă a locuinței, care să conducă la

exonerarea pârâtei de la plata despăgubirii.

În ceea ce privește dovedirea relei

credințe a reclamanților prin invocarea Hotărârii Consiliului

Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea din 31 ianuarie 2006, Înalta Curte

constată că judecarea recursului are în vedere exclusiv probatoriul

administrat la instanțele de fond. Invocarea omisso medio a acestui motiv,

nepropus în apel, cu excepția celor de ordine publică nu este

permisă. Acest motiv de recurs nu a fost supus dezbaterii și unei

dezlegări proprii a instanței de apel, astfel încât peste motivele

invocate la instanțele de fond nu se poate trece.

Motivul invocat de către recurentă

referitor la calculul valorii maxime a despăgubirii, nu constituie un

motiv de nelegalitate care poate fi valorificat pe calea recursului.

Instanța de recurs poate cenzura actul de justiție exclusiv sub

aspectul calitativ, înlăturând erorile de interpretare a legii.

Argumentele instanței de apel referitor

la calculul valorii maxime a despăgubirii sunt amplu prezentate, Înalta

Curte constatând că recurenta nu a contestat concluziile raportului de

expertiză efectuat în cauză de către expert N.D., raport semnat

de către expert observator C.M., astfel încât aspectele privind luarea în

considerare a calculului valorii maxime a despăgubirii realizat în

subsidiar de către pârâtă nu poate fi analizată direct în

recurs.

De altfel, expertul observator din partea

recurentei, a arătat că valoarea reală a construcției la

momentul producerii riscului asigurat era de 354.565 ron, din care a fost

scăzută valoarea materialelor recuperate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte

constatând legalitatea deciziei atacată, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

va respinge recursul ca nefondat.

Potrivit art. 274 C. proc. civ., recurenta

pârâtă va fi obligată la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de

judecată către intimații reclamanți, reprezentând onorariu

de avocat, în baza chitanței existentă la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC U. SA București, împotriva deciziei 69/A-C din 17 iunie 2009 a

Curții de Apel Pitești, secția comercială contencios

administrativ și fiscal.

Obligă pârâta SC U. SA București la

plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată în favoarea

intimaților A.M.A. și A.C.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.