ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 217/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, reclamanții A.M.A. și A.C.G. au solicitat obligarea pârâtei SC U. SA, sucursala Vâlcea, la plata sumei de 54.000 euro, reprezentând despăgubire datorată în baza contractului de asigurare din 11 februarie 2006. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că și-au edificat o locuință în Râmnicu Vâlcea, conform autorizației de construire, în prealabil fiind întocmit un studiu geotehnic privind calitatea solului. În continuare au arătat că după construirea locuinței, din cauza ploilor abundente din 2005, primăvara anului 2006, s-au produs alunecări de teren, care au afectat puternic locuința, condiții în care polița de asigurare încheiată cu pârâta a devenit activă.

Cu toate că s-a încheiat dosar de daune, suma cuprinsă în polița de asigurare nu a fost achitată de pârâtă, care le-a oferit în schimb reclamanților o sumă mai mică și anume 10.000 euro. În final, reclamanții au arătat că pârâta a refuzat integral pretențiile reclamanților, sub pretextul că la încheierea poliței de asigurare nu au fost prezentate caracteristicile geotehnice ale terenului conform Memoriului Geotehnic efectuat de SC G.S. SRL Râmnicu Vâlcea. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ. și ale Legii nr. 136/1995. Prin întâmpinare, pârâta a invocat lipsa capacității procesuale pasive a sucursalei Râmnicu Vâlcea, deoarece nu are personalitate juridică, solicitând introducerea în cauză a Centralei București, condiții în care instanța a dispus citarea în cauză, în calitate de pârâtă a SC U. SA București.

De asemenea, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., față de excepția invocată, prin sentința civilă nr. 5977 din 14 noiembrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Vâlcea, având în vedere că prezentul litigiu este comercial, iar valoarea obiectului acțiunii este de peste 100.000 lei. Tribunalul, investit prin declinarea de competență a pus în vedere reclamanților să precizeze cadrul procesual în care înțeleg să se judece, dispunându-se citarea în cauză, în calitate de pârâtă a SC U. SA București. Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâta solicită, în subsidiar acordarea sumei de 178.561,60 lei, având în vedere condițiile speciale cuprinse în art. 10 privind daunele totale, pentru clădiri cu o vechime de până la 20 de ani, condiții potrivit cărora nu se poate acorda mai mult decât valoarea de înlocuire.

Prin notele scrise depuse la dosar, reclamanții au solicitat valoarea de 239.680 lei contravaloarea în lei a sumei de 56.000 euro, la cursul zilei de 4,28 lei/euro. Prin sentința nr. 397 din data de 11 martie 2009, Tribunalul Vâlcea, secția comercială contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, așa cum a fost precizată și a obligat pârâta la plata sumei de 230.597 lei față de reclamanți cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că între părți s-a încheiat contractul de asigurare din 6 februarie 2006, care a avut ca obiect asigurarea completă a locuinței reclamanților situată în Râmnicu Vâlcea, suma asigurată fiind de 60.000 euro, pe termen de un an ; imobilul a fost încadrat în zona seismică D. Urmare unei alunecări de teren, reclamanții au formulat cerere de despăgubiri, iar pârâta a refuzat plata acestora invocând prevederile contractuale cuprinse în art. 5 pct. 2 lit. i) și art. 9 pct. 1 din condițiile generale de asigurare. Din interpretarea probelor administrate, tribunalul a reținut că nu a rezultat că reclamanții, cu vinovăție nu și-au executat obligația de informare a asigurătorului în ceea ce privește aducerea la cunoștința acestuia a tuturor împrejurărilor care-i sunt cunoscute și care sunt esențiale pentru preluarea riscului și nici pentru nedepunerea Memoriului Geotehnic la dispoziția pârâtei nu le poate fi imputabilă.

Expertiza tehnică efectuată în cauză a stabilit că edificarea imobilului asigurat a respectat documentația tehnică ce stat la baza emiterii autorizației de construire, concluzii față de care nu s-au formulat obiecțiuni de către pârâtă. În ceea ce privește valoarea despăgubirilor Tribunalul a constatat că este cea stabilită în art. 10 pct. 3 lit. a teza I, respectiv 230.597 lei, iar valoarea reținută de către instanță, a fost cursul leu/euro la nivelul producerii evenimentului asigurat. Împotriva acestei sentințe apel a declarat apel SC U. SA solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței și respingerea cererii, iar în subsidiar reducerea cuantumului despăgubirii acordate până la concurența sumei maxime de 178.561,6 lei.

Motivele de apel au constat în faptul că instanța de fond a constatat în mod greșit că nu sunt incidente prevederile art. 9.1 din condițiile generale de asigurare, ajungând la concluzia greșită că în cauză nu operează exonerarea asiguratorului de la plata despăgubirilor către reclamant. De asemenea se susține că în mod greșit nu s-a reținut aplicarea art. 5 pct. 2 lit. i) din condițiile generale de asigurare. De asemenea a formulat critici privind neluarea în considerare a valorii maxime a despăgubirii, reținând greșit suma solicitată de reclamanți prin cerere fiind 56.000 euro, în loc de 54.000 euro. Pe de altă parte, despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului la data producerii riscului asigurat care era de 208.494 lei.

Curtea de Apel Pitești, secția comercială contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 69/A-C din 17 iunie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta și a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată. Instanța de apel, analizând sentința atacată prin prisma criticilor invocate a reținut că art. 9.1 din condițiile generale pentru asigurarea completă a locuinței nu definește ce înseamnă împrejurare esențială pentru preluarea riscului de către asigurător, fiind supusă interpretării juridice. Memoriul geotehnic, invocat drept împrejurare esențială pentru preluarea riscului, nu relevă faptul că în cazul cunoașterii sale, contractul nu ar fi fost încheiat sau ar fi fost încheiat în alte condiții.

În raport de aceste considerente, instanța a apreciat că analiza încălcării cu vinovăție a obligației de comunicare a oricăror aspecte esențiale nu se mai impune. În subsidiar, a arătat că în situația în care s-ar aprecia că și memoriul în discuție reprezintă o împrejurare esențială, instanța de fond a apreciat corect lipsa vinovăției asiguratului, aspecte care relevă buna credință a asiguraților. Aceste concluzii se desprind și din raportul de expertiză întocmit în cauză. Cel de al doilea motiv de apel a fost respins ca nefondat, cu motivarea că nu sunt incidente erori de execuție, proiectare sau nerespectarea reglementărilor legale pe timpul construcției pentru a se aplica prevederile art. 5 alin. (2) lit. i) din contractul de asigurare.

Aceste aspecte au fost constatate de raportul de expertiză, iar pârâta nu a formulat obiecțiuni, fiind incidentă sancțiunea prevăzută de art. 212 alin. (2) C. proc. civ. Cu referire la valoarea despăgubirii, instanța de apel a reținut că aceasta a fost stabilită corect potrivit art. 10.3 din contractul de asigurare raportat la art. 10 alin. (8) din condițiile speciale ale contractului, reținând că din valoarea despăgubirilor calculate se scad valorile resturilor care pot fi utilizate sau valorificate, scăzându-se contravaloarea materialelor recuperabile respectiv suma de 9.083 lei. Cu privire la cursul de schimb, acesta nu poate fi cel de la data producerii evenimentului asigurat ci cel de la data plății.

În ceea ce privește majorarea pretențiilor de la 54.000 euro la 56.000 euro, instanța de apel a arătat că instanța de fond a luat act de declarațiile verbale făcute în instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC U. SA București, prin care invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 9 teza I și teza a II-a C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea. În cadrul motivului de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Ambele instanțe au soluționat cauza cu nerespectarea principiului contradictorialității și oralității și a rolului activ consfințite de art. 127 – art. 129 C. proc. civ. În acest sens, recurenta a arătat că instanța de fond a obligat pârâta la plata sumei de 56.000 euro deși reclamanții au solicitat prin acțiune suma de 54.000 euro, sumă care a fost majorată prin concluziile scrise depuse la dosar, după închiderea dezbaterilor în ședința publică, în timpul acordat pentru amânarea pronunțării. În consecință, apreciază ca se impunea repunerea cauzei pe rol pentru a da posibilitatea părții adverse să le discute și să le contraargumenteze. Recurenta susține că încălcarea principiului contradictorialității conduce la nerespectarea dreptului la apărare.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii. Astfel, a fost încălcat dreptul la apărare, în sens formal și dreptul la un proces echitabil, întrucât prin încheierea de ședință pronunțată la data de 10 iunie 2009, completul de judecată investit cu soluționarea apelului a respins cererea de amânare a judecății pentru lipsă de apărare, deși era primul termen de judecată, prin raportare la data declarării apelului 4 mai 2009 și la lipsa dovezilor în susținere a cererii. Refuzul de acordare a unui termen de judecată este excesiv, fiind limitat dreptul constituțional de valorificare a căii de atac, neavând posibilitatea de a studia întâmpinarea depusă de către reclamanți la dosarul cauzei.

Susține că judecătorul, în virtutea rolului activ trebuia să respecte principiile care guvernează procesul civil și să aplice corect legea. În susținerea tezei a II a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, atunci când a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 9 pct. 1 din condițiile generale de asigurare, ajungând la concluzia, că în cauză nu operează exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirilor de către reclamanți. În concret, arată cu referire la clauza de risc, referitoare la împrejurarea cunoscută de asigurat, clauză esențială pentru preluarea riscului în asigurare, că aceasta reprezintă transpunerea prevederilor Legii nr. 136/1995 privind asigurările în România.

De asemenea, memoriul geotehnic la întocmirea chestionarului premergător poliței oferă exact acel gen de informații esențiale în preluarea riscului în asigurarea de locuințe la care face referire legea. Memoriul geotehnic a fost prezentat ulterior producerii daunei, această situație a degradării terenului fiind în mod deliberat trecută sub tăcere. Dovada relei credințe a reclamanților este reprezentată de Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea nr. 8/2006, prin care se instituie zone de interdicție la construire pentru o suprafață de teren situat în Râmnicu Vâlcea, identificată conform planului urbanistic general. Cu referire la calculul valorii maxime a despăgubirii, recurenta susține că din coroborarea art. 10 pct. 1, 3, 8 și 14 din condițiile speciale pentru asigurarea locuinței pentru incendiu și alte pagube, se ajunge la o valoare a despăgubirii de 178.561,60 lei.

Pe de altă parte, instanța, în mod eronat a calculat despăgubirile, fără a ține seama de prevederile art. 10 pct. 14 din Condițiile speciale, potrivit cărora despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului la data producerii riscului asigurat. Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere în principal că recursul este lipsit de interes, dat fiind faptul că la data de 3 septembrie 2009, titlul executor a fost deja executat, prin virarea sumei de bani acordată de către instanță. În ceea ce privește motivele de recurs, intimații au arătat că susținerile privind încălcarea principiului contradictorialității și oralității sunt nefondate, părțile fiind asistate de persoane calificate, instanța admițând toate probele solicitate; nu a fost încălcat dreptul la apărare, recurenta fiind reprezentată la proces prin consilier de la sucursala din Pitești.

Motivele 3 și 4 de recurs vizează interpretarea probelor, ceea ce atrage inadmisibilitatea recursului. Înalta Curte, analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat. Examinând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate reține criticile aduse, în sensul că ambele instanțe au soluționat cauza cu încălcarea principiului contradictorialității, oralității și rolului activ al judecătorului, consfințite de art. 127 – art. 129 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub pedeapsa nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit art. 150 C. proc.

civ., când instanța se va socoti lămurită, președintele va declara dezbaterile închise, ceea ce înseamnă că închiderea dezabaterilor marchează momentul final al procedurii contradictorii în fața instanței. În continuare se va trece la etapa deliberării și pronunțării hotărârii judecătorești. În cazul în care cu ocazia deliberării, se constată că au rămas unele împrejurări de fapt sau de drept nelămurite, pricina va fi repusă pe rolul instanței. Din cuprinsul încheierii de dezbateri din data de 25 februarie 2009, rezultă că reclamanții, reprezentați prin avocat au formulat concluzii de admitere a acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. Reprezentanta pârâtei, prezentă în instanță prin consilier juridic a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, depunând la dosar concluzii scrise, fără a avea chestiuni prealabile de invocat.

Cererea de mărire a cîtimii obiectului acțiunii, formulată de către reclamanți prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei în cadrului termenului de pronunțare al sentinței, poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, fiind consemnată în încheierea de ședință, fără a fi necesar consimțâmântul pârâtei. De aceea, nu se poate reține că instanța a încălcat principiul disponibilității, în cazul în care reclamanții, după efectuarea expertizei tehince, și-a mărit cîtimea obiectului cererii. Invocarea încălcării principiului contradictorialității, care dă expresie dreptului la apărare este lipsită de fundament, întrucât etapa deliberării și pronunțării nu este guvernată de acest principiu.

Instanța nu a nesocotit drepturile procesuale ale pârâtei, dând eficiență dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., considerând că substanța apărării a rămas aceeași. Cosiderentele sus arătate se circumscriu și criticii privind încălcarea principului oralității, cu precizarea că dispozițiile art. 151 C. proc. civ. instituie faculatea pentru instanță de a repune cauza pe rol, în situația în care interesul apărării pârâtei cere aceasta. Din examinarea celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentei, referitor la încălcarea dreptului la apărare și cel al dreptului la un proces echitabil de către instanța de apel.

Art. 156 alin. (1) C. proc. civ. prevede că i nstanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. Situația vizată de textul de lege este cea a părții lipsită de apărare, însă în practică există și situația asigurării asistenței unui avocat. Pornind de la aceste precizări, articolul menționat lasă la aprecierea instanței darea termenului pentru lipsă de apărare, condiționat de justificarea temeinică a cererii. Instanța de apel, respingând cererea pentru lipsă de apărare, formulată de către pârâtă, la termenul de judecată din data de 10 iunie 2009, nu a procedat în mod discreționar, în condițiile în care apelul a fost declarat la data de 4 mai 2009, primul termen acordat în cauză fiind 10 iunie 2009 și în lipsa vreunei dovezi privind imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales sau de angajare a unui apărător ales.

Art. 156 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate aplica astfel încât cererea să se admită automat astfel cum susține recurenta, legea prevăzând expres obligația procesuală a părții de a urmări finalizarea procesului, în condițiile legii [ art. 129 alin. (1) C. proc. civ.]. În aceste condiții instanța de apel nu a încălcat principiul contradictorialității și nici prevederile din Convenția Europeană a drepturilor omului, respectiv art. 6 pct. 3 lit. c), părțile având îndatorirea de a îndeplini actele de procedură în condițiile, termenele, și ordinea stabilită de lege și de judecător. Garanția respectării calității actului de justiție a fost asigurată prin amânarea pronunțării pentru a da posibilitatea pârâtei să depună la dosarul cauzei concluzii scrise.

Examinând motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II- a C. proc. civ., raportat la art. 969 C. civ., potrivit căruia recurenta a susținut că în mod greșit nu a fost reținută incidența art. 9 pct. 1 din Condițiile Generale de Asigurare, Înalta Curte constată că invocarea acestui motiv este nefondată. Prealabil examinării acestui motiv, Înalta Curte arată că recursul nu înseamnă rejudecarea procesului într-un al treilea grad de jurisdicție, ci constituie controlul judiciar al respectării de către judecătorii fondului a legii. În recurs, instanța verifică dacă faptelor declarate ca stabilite de hotărârea atacată li s-a făcut o aplicație exactă a legii.

Astfel, instanța de apel analizând probatoriul depus la dosar, respectiv memoriul geotehnic întocmit pentru stabilirea condițiilor geotehnice de fundare pentru construcția tip locuință, în ambele situații – dacă s-ar aprecia că reprezintă o împrejurare esențială pentru preluarea riscului de către asigurător sau neavând caracter esențial – a reținut că art. 9.1 din Condițiile Generale, trebuie interpretat în sensul în care poate avea un efect iar nu în sensul în care nu poate produce nici unul, conform art. 978 C. civ. Din interpretarea probelor admnistrate, respectiv raport de expertiză, memoriu geotehnic și memoriu tehnic de rezistență nu a rezultat că asiguratul cunoștea catacteristicile geotehnice ale terenului pe care le-a comunicat asigurătorului, anterior încheierii poliței, situație care să atragă incidența art. 9.1 din Condițiile Generale pentru asigurarea completă a locuinței, care să conducă la exonerarea pârâtei de la plata despăgubirii.

În ceea ce privește dovedirea relei credințe a reclamanților prin invocarea Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea din 31 ianuarie 2006, Înalta Curte constată că judecarea recursului are în vedere exclusiv probatoriul administrat la instanțele de fond. Invocarea omisso medio a acestui motiv, nepropus în apel, cu excepția celor de ordine publică nu este permisă. Acest motiv de recurs nu a fost supus dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel încât peste motivele invocate la instanțele de fond nu se poate trece. Motivul invocat de către recurentă referitor la calculul valorii maxime a despăgubirii, nu constituie un motiv de nelegalitate care poate fi valorificat pe calea recursului.

Instanța de recurs poate cenzura actul de justiție exclusiv sub aspectul calitativ, înlăturând erorile de interpretare a legii. Argumentele instanței de apel referitor la calculul valorii maxime a despăgubirii sunt amplu prezentate, Înalta Curte constatând că recurenta nu a contestat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de către expert N.D., raport semnat de către expert observator C.M., astfel încât aspectele privind luarea în considerare a calculului valorii maxime a despăgubirii realizat în subsidiar de către pârâtă nu poate fi analizată direct în recurs. De altfel, expertul observator din partea recurentei, a arătat că valoarea reală a construcției la momentul producerii riscului asigurat era de 354.565 ron, din care a fost scăzută valoarea materialelor recuperate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând legalitatea deciziei atacată, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat. Potrivit art. 274 C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată către intimații reclamanți, reprezentând onorariu de avocat, în baza chitanței existentă la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC U. SA București, împotriva deciziei 69/A-C din 17 iunie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială contencios administrativ și fiscal. Obligă pârâta SC U. SA București la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată în favoarea intimaților A.M.A. și A.C.G. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.