ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1445/2010

Asupra recursului penal de față; Prin sentința penală nr. 20 din 18 februarie 2010 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentul B.E. împotriva rezoluției din 22 octombrie 2009 dată în dosarul nr. 431/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel lași. A fost menținută rezoluția atacată. A fost obligat petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat. S-a reținut că prin rezoluția din 22 octombrie 2009 dată în dosarul nr. 431/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel lași s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații B.C.M., judecător la Judecătoria lași, Z.C.

și Z.C.C., ambii executori judecătorești sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246, art. 248/1, art. 288, art. 291, art. 323 alin. (1) și art. 215 alin. (1) C. pen. Î n esență, prin plângerea penală îndreptată împotriva intimaților petentul reclamă faptul că executorii judecătorești au continuat executarea silită în dosarul de executare nr. 290/2009, fără a aștepta pronunțarea unor hotărâri definitive în alte dosare pe care le avea pe rolul instanțelor de judecată, iar judecătoarea B. era incompatibilă să judece unele cauze și ar fi fost și părtinitoare la judecarea unei cereri de suspendare provizorie a unei executări silite începută de executori. Procurorul a reținut că nu există indicii temeinice ori probe din care să rezulte comiterea faptelor penale reclamate de petent.

Executorii judecătorești și judecătorul reclamat și-au îndeplinit în mod legal atribuțiile de serviciu și nu au prejudiciat cu știință ori din neglijență interesele legitime ale petentului. Î mpotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere care a fost respinsă prin rezoluția Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel lași din 7 decembrie 2009, cu motivarea că actele întocmite de executori sunt supuse controlului judecătoresc și atacate de părțile interesate sau prejudiciate, iar hotărârile judecătorești sunt supuse căilor de atac, unde se analizează criticile formulate de părți. O eventuală eroare profesională cu ocazia executării silite nu poate atrage răspunderea penală a executorilor sau a judecătorului care a fost chemat să judece o cauză.

Fiind investită cu plângerea petentului împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, instanța de fond a constatat că din actele premergătoare a rezultat că faptele așa cum au fost reclamate de petent și descrise mai sus, nu constituie infracțiunile menționate de către acesta. Nu s-au putut dovedi existența elementelor constitutive ale infracțiunilor reclamate de petent, nici în privința executorilor și nici în privința judecătorului. Cei doi executori judecătorești au îndeplinit actele de executare cu respectarea drepturilor părților iar judecătorul nu a prejudiciat interesele legale ale petentului; nemulțumirile sale puteau fi invocate în fața instanțelor de judecată, care puteau exercita controlul atât a actelor de executare, cât și a hotărârilor judecătorești.

Neputându-se stabili vinovăția persoanelor cercetate în mod legal și temeinic procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale, astfel încât rezoluția atacată este legală și temeinică și nu se impune desființarea ei. Î mpotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul B.E. , susținând în esență că nici la parchet și nici la instanța de judecată nu s-au efectuat cercetări „legale, competente, corecte, concrete, efective, reale, imparțiale", solicitând trimiterea cauzei la parchet pentru soluționarea plângerii sale penale. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 228 alin. ( 1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10,cu excepția celui de Ia lit. b/1). Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că din actele premergătoare efectuate rezultă ca faptele reclamate de petent în plângerea penală, nu există astfel încât în mod legal și temeinic s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimați. Î n ce privește activitatea magistraților, Curtea constată că atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.

Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor. În acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza.

Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane. Î n speță, deși a formulat plângere penală împotriva intimatei judecător B.C.M., petentul critică în realitate actele îndeplinite ori soluția dată de aceasta, asimilându-le infracțiunilor de abuz în serviciu și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni. Cu alte cuvinte, formulând plângere penală împotriva acestui magistrat, petentul pune în discuție în realitate însăși legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești pronunțată în cauză, susținând în esență că aceasta este rezultatul unei greșite interpretări și/sau aplicări a legii.

Or, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale. Referitor la activitatea executorilor judecătorești, Curtea reține că aceasta este reglementată de Legea nr. 188/2000,care statuează în art. 57 alin. (1) că actele acestora sunt supuse în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente, iar potrivit art. 58 din aceeași lege cei interesați sau vătămați prin actele de executare pot formula contestație la executare în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă. Dincolo de împrejurarea că susținerile petentului trebuiau să îmbrace forma unei contestații la executare formulate potrivit legii civile și adresate unei asemenea instanțe.

Curtea constată ca la data la care creditoarea a solicitat intimaților declanșarea executării silite împotriva petentului-debitor (3 aprilie 2009), nu era necesară obținerea încuviințării executării silite de la instanța de judecată, condiție impusă abia ulterior, odată cu declararea neconstituționalității art. 373/1 C. proc. civ., prin decizia Curții Constituționale nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în M.Of. nr. 256 din 17 aprilie 2009. Având în vedere cele expuse anterior Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea penală, cât și de către instanța de fond, că în cauză faptele reclamate de petent nu există în materialitatea lor , fiind vorba despre critici ce se circumscriu căilor de atac pe care petentul le putea exercita împotriva actelor întocmite de intimați, astfel încât recursul de față este nefondat și urmează a fi respins conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar B.E. împotriva sentinței penale nr. 20 din 18 februarie 2010 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 aprilie 2010.