ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1445/2010

Asupra

recursului penal de față;

Prin sentința

penală nr. 20 din 18 februarie 2010 a Curții de Apel lași, secția penală și

pentru cauze cu minori, în baza

art. 278/1 alin.

(8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată plângerea

formulată

de petentul B.E. împotriva rezoluției din 22 octombrie 2009 dată în dosarul nr.

431/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel lași.

A

fost menținută rezoluția atacată.

A fost obligat petentul la 100 lei cheltuieli

judiciare către stat.

S-a

reținut că prin rezoluția din 22 octombrie 2009 dată în dosarul nr. 431/P/2009

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel lași s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de intimații B.C.M., judecător la Judecătoria lași, Z.C. și Z.C.C.,

ambii executori judecătorești sub

aspectul

săvârșirii infracțiunilor

prev.

de

art. 246, art.

248/1, art. 288, art. 291, art. 323

alin. (1) și art. 215 alin.

(1) C. pen.

Î

n

esență, prin plângerea penală îndreptată împotriva intimaților petentul reclamă

faptul că executorii judecătorești au continuat executarea silită în dosarul de

executare nr. 290/2009, fără a aștepta pronunțarea unor hotărâri definitive în

alte dosare pe care le avea pe rolul instanțelor de judecată, iar judecătoarea

B. era incompatibilă să judece unele cauze și ar fi fost și părtinitoare la

judecarea unei cereri de suspendare provizorie a unei executări silite începută

de executori.

Procurorul

a reținut că nu există indicii temeinice ori probe din care să rezulte

comiterea faptelor penale reclamate de petent. Executorii judecătorești și

judecătorul reclamat și-au îndeplinit în mod legal atribuțiile de serviciu și

nu au prejudiciat cu știință ori din neglijență interesele legitime ale

petentului.

Î

mpotriva acestei rezoluții, petentul a formulat

plângere care a

fost respinsă prin rezoluția Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel lași din 7 decembrie 2009, cu

motivarea că actele întocmite de executori sunt supuse controlului judecătoresc

și atacate de părțile interesate sau prejudiciate, iar hotărârile judecătorești

sunt supuse căilor de atac, unde se analizează criticile formulate de părți. O

eventuală eroare profesională cu ocazia executării silite nu poate atrage

răspunderea penală a executorilor sau a judecătorului care a fost chemat să

judece o cauză.

Fiind investită cu plângerea petentului împotriva

rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale, instanța de

fond a constatat că din actele premergătoare a rezultat că faptele așa cum au

fost reclamate de petent și descrise mai sus, nu constituie infracțiunile

menționate de către acesta.

Nu s-au

putut dovedi existența elementelor constitutive ale infracțiunilor reclamate de

petent, nici în privința executorilor și nici în privința judecătorului.

Cei doi

executori judecătorești au îndeplinit actele de executare cu respectarea

drepturilor părților iar judecătorul nu a

prejudiciat

interesele legale ale petentului; nemulțumirile sale

puteau fi invocate în fața instanțelor de

judecată, care puteau exercita controlul atât a actelor de executare, cât și a

hotărârilor judecătorești.

Neputându-se

stabili vinovăția persoanelor cercetate în mod legal și temeinic procurorul de

caz a dispus neînceperea urmăririi penale, astfel încât rezoluția atacată este

legală și temeinică și nu se impune desființarea ei.

Î

mpotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul

B.E.

, susținând în esență că nici la parchet și nici la

instanța de judecată nu s-au efectuat cercetări „legale, competente, corecte,

concrete, efective, reale, imparțiale", solicitând trimiterea cauzei la

parchet pentru soluționarea plângerii sale penale.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu conform art. 385/6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Potrivit

art. 228 alin. (

1) C. proc. pen.,

organul de

urmărire penală sesizat dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când

din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu

rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii

penale prevăzute în art. 10,cu excepția celui de Ia lit. b/1).

Analizând

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că din actele

premergătoare efectuate rezultă ca faptele reclamate de petent în plângerea

penală, nu există astfel încât în mod legal și temeinic s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de intimați.

Î

n ce

privește activitatea magistraților, Curtea constată că atribuțiile lor de

serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv

interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile

dreptului substanțial și ale celui procedural.

Eventualele

erori apărute în acest proces de interpretare și

aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor

de

serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării

căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de

altfel și justificarea existenței lor.

În

acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul

concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în

limitele recunoscute de

lege, neputându-se

obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție

prin promovarea unei

plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat

cauza.

Răspunderea

penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea

analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu

rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind

sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Î

n speță, deși a formulat plângere penală

împotriva intimatei

judecător B.C.M., petentul critică în

realitate actele îndeplinite ori soluția dată de aceasta, asimilându-le

infracțiunilor de abuz în serviciu și asociere pentru săvârșirea de

infracțiuni.

Cu alte cuvinte, formulând plângere penală împotriva

acestui magistrat, petentul pune în discuție în realitate însăși legalitatea și

temeinicia hotărârii judecătorești pronunțată în cauză, susținând în

esență că aceasta este rezultatul unei greșite interpretări și/sau

aplicări a legii.

Or, potrivit

art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile

judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac

prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale.

Referitor

la activitatea executorilor judecătorești, Curtea reține că aceasta este

reglementată de Legea nr. 188/2000,care statuează în art. 57 alin. (1) că

actele acestora sunt supuse în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești

competente, iar potrivit art. 58 din aceeași lege cei interesați sau vătămați

prin actele de executare pot formula contestație la executare în

condițiile prevăzute de Codul de procedură

civilă.

Dincolo de împrejurarea că susținerile petentului

trebuiau să

îmbrace forma unei contestații la executare

formulate potrivit legii civile și adresate unei asemenea instanțe. Curtea

constată ca la data la care creditoarea a solicitat intimaților declanșarea

executării silite împotriva petentului-debitor (3 aprilie 2009), nu era

necesară obținerea încuviințării executării silite de la instanța de judecată, condiție

impusă abia ulterior, odată cu declararea neconstituționalității art. 373/1 C.

proc. civ., prin decizia Curții Constituționale nr. 458 din 31 martie 2009, publicată

în M.Of. nr. 256 din 17 aprilie 2009.

Având

în vedere cele expuse anterior Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a

reținut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea penală, cât și

de către instanța de fond, că

în cauză

faptele reclamate de petent nu există în materialitatea lor

, fiind vorba

despre critici ce se circumscriu căilor de atac pe care petentul le putea

exercita împotriva actelor întocmite de intimați, astfel încât recursul de față

este nefondat și urmează a fi

respins conform

art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea

petentului la plata cheltuielilor judiciare către

stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

recurentul petiționar B.E. împotriva sentinței penale nr. 20 din 18 februarie

2010 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de

200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 15 aprilie

2010.