ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 478/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 478/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel Pitești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, având pe rol spre soluționare

apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - D.I.I.C.O.T. -

Serviciul

Teritorial Pitești și de inculpatul M.F.

cercetat

pentru complicitate la săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr.

522/2004, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 4 alin. (1) din Legea nr.

143/2000, modificată

prin Legea nr.

522/2004, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a)

C.

pen., la termenul din 26 ianuarie 2010, a luat în examinare, din

oficiu, potrivit dispozițiilor art. 300

2

combinat cu art. 160

b

C. proc. pen., legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive luată față de

inculpatul M.F.

Prin încheierea din aceeași dată,

Curtea de Apel Pitești, secția

penală și

pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 300

2

raportat la

art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și

temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpatul M.F.,

măsură pe care a menținut-o în continuare, reținând că la dosarul cauzei se

află suficiente probe de natura celor la care se referă art. 143 raportat la

art. 68

1

C. proc. pen. din care rezulta presupunerea rezonabilă că

inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost cercetat și dedus judecății.

Prin

aceeași încheiere, instanța de prim control judiciar a respins,

ca

nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul M.F., constatând

că arestarea preventivă a acestui inculpat a fost dispusă de prima instanță, în

conformitate cu art. 148 lit. f) C. proc. pen., temeiuri care subzistau și la

momentul soluționării

cererii. A mai apreciat

că nici o altă măsură preventivă nu ar fi suficientă

pentru a justifica

admiterea unei astfel de cereri față de pericolul concret pe care-l reprezintă

comportamentul inculpatului, față de reacția opiniei publice, rezonanța

faptelor imputate și urmările acestora, precum și față de sentimentul de

insecuritate în rândul membrilor societății, generat de faptul că persoane

bănuite de comiterea unor infracțiuni cu urmări grave ar fi cercetate și

judecate în stare de libertate.

S-a mai menționat, în considerente,

că în mod legal și temeinic atât prima instanță cât și instanța de control

judiciar au constatat că măsura arestării preventive dispusă anterior față de

inculpat este legală și temeinică, fiind luată cu respectarea dispozițiilor

legale în vigoare, iar motivele care au stat la baza luării ei, subzistă și în

prezent, neintervenind elemente noi care să determine adoptarea altei soluții.

S-a mai relevat că inculpatul

M.F., pe de o parte, a fost reținut legal, pe baza condamnării pronunțată de un

tribunal competent, Tribunalul Argeș, secția penală, care prin sentința penală

nr. 381 din 10 decembrie 2009, l-a condamnat pe inculpatul M.F. la o pedeapsă

de 3 închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. art. 2 alin. (1)

din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplic. art. 41

alin. (2) C. pen., iar pe de altă parte, că, în cauza dedusă judecății, există

probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret

pentru ordinea publică, existând indicii temeinice de vinovăție pentru inculpat

art. 160

b

C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen. combinat cu art. 148

lit. f) C. proc. pen., iar faptele comise în baza aceleiași rezoluții

infracționale pentru care inculpatul a fost cercetat, sunt pedepsite cu

închisoare mai mare de 4 ani, iar față de natura

și gravitatea faptelor de

care este acuzat inculpatul, de împrejurările

și modalitățile în care se reține că a acționat, de cantitățile de droguri

presupus a fi fost traficate, de scopul urmărit (obținerea unor venituri ilicite),

de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, s-a apreciat, justificat,

că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea

publică.

S-a conchis în sensul că în cauză

sunt îndeplinite deopotrivă și prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) și

paragraful 3 din CEDO și art. 23 din Constituție, întrucât măsura lipsirii de

libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile

că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în

posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară astfel apărarea

ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în

bune condiții a procesului penal.

Împotriva încheierii mai

sus-menționate, în termen legal, a

formulat

recurs inculpatul M.F., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeincie,

pentru motivele detaliate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

La termenul fixat pentru

soluționarea cauzei, recurentul inculpat, prin apărătorul desemnat din oficiu,

în esență, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, pe

fond, revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate

a acestuia, arătând că nu mai subzistă temeiurile ce au fost avute în vederea

la luarea acestei măsuri față de aceasta.

Înalta Curte, examinând motivele

de recurs invocate, cât și din

oficiu

cauza, potrivit art. 385

9

alin. (39 C. proc. pen. combinat cu art.

385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că

recursul

declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Potrivit

art. 160

a

alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecății,

instanța,

poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin

încheiere motivată, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art.

143 și

există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În speța dedusă judecății,

analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că inculpatul

M.F. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism -

Serviciul Teritorial

Pitești, emis sub nr.

42/D/P/2008, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de 2

alin. (1) din

Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplic. art. 41 alin.

(2) C. pen., art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr.

522/2004, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen.

În esență, s-a reținut, că în

fapt, în perioada 11 martie 2009 -20 martie 2009, în baza aceleiași rezoluții

infracționale inculpatul a vândut colaboratorului desemnat în cauză droguri de

risc (rezină de cannabis) în cantitate totală de 3,85 g, în schimbul sumei de

150 lei, fiind surprins în flagrant de organul de urmărire penală.

Prin sentința penală nr. 381 din

10 decembrie 2009, Tribunalul Argeș, secția penală, l-a condamnat pe inculpatul

M.F. la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu executare.

De asemenea, se mai reține că

prima instanță, corect și justificat a constatat că faptele pentru care

inculpatul a fost cercetat și dedus

judecății

sunt gravă și întrunește elementele constitutive ale infracțiunii în

formă

continuată, reținută în sarcina acestuia, iar pedeapsa prevăzută de legea

penală pentru infracțiunea reținută în actul de inculpare este mai mare de 4

ani închisoare.

Totodată,

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar,

corect, a

apreciat că existența pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul

lăsării inculpaților în libertate, s-a relevat urmare modalității în care

aceștia au acționat, cu atât mai mult cu cât inculpatul T.V. s-a sustras de la

arestare și chiar i-a amenințat și avertizat indirect sau direct pe ceilalți

doi inculpați P.M. și L.P. să nu dea declarații incriminatoare la adresa sa, în

fata instanței de judecată.

Prin urmare, în speță,

justificat, s-a apreciat că sunt îndeplinite atât cerințele prevăzute de art.

143 C. proc. pen. cât și cerințele prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

dispunându-se, întemeiat, menținerea măsurii arestării preventive a

inculpatului.

Înalta Curte mai constată că,

deși pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul ca

trăsătură esențială a infracțiunii, nu se poate face abstracție de natura și

gravitatea faptei pentru care a

fost trimis

în judecată inculpatul, de împrejurările și modalitatea în care a

acționat,

cantitatea de drog traficată și perioada infracțională relativ scurtă, dar și

de împrejurarea că inculpatul ar fi putut continua să trafice droguri

persistând în activitatea ilicită, dacă nu ar fi fost surprins în flagrant de

organele de poliție.

S-a mai reținut, corect, că toate

aceste împrejurări au reliefat periculozitatea inculpatului și au avut ca

rezultat o stare de temere și nesiguranță în rândul societății, așa încât,

lăsarea acestora în libertate, justificat s-a apreciat că ar crea un impact

negativ la nivelul societății civile și insecuritate socială.

De asemenea, Înalta

Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menținută și

prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din CEDO, câtă vreme s-a bazat pe

motive pertinente și suficiente a o justifica, mai ales că o detenție

preventivă de aproximativ 11 luni de zile inculpatul fiind reținut și apoi

arestat preventiv din 19 martie 2009, nu depășește un termen rezonabil în

sensul art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte,

în raport de modalitatea concretă de săvârșire a faptei și de gravitatea

acesteia, dar mai ales efectul negativ resimțit de

societatea civilă în cazul lăsării acestuia în libertate, constată că

instanța

de prim control judiciar a reținut în mod corect incidența,

dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât cauza se

află încă în faza soluționării apelurilor în fața Curții de Apel Pitești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

De asemenea și

condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este

evident îndeplinită, întrucât infracțiunea pentru care a fost cercetat și dedus

judecății este, prin ea însăși, o faptă gravă ce a adus atingere unor valori

sociale importante ocrotite de lege: viața și sănătatea persoanei.

În cauză, așa

cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat corect atunci

când a menținut, justificat, măsura arestării preventive a inculpatului,

constatând motivat, că există indicii temeinice

că acesta au săvârșit fapta dedusă judecății, faptă care, prin

modalitatea

prin care s-a comis, conduce la concluzia existenței pericolului

concret pentru ordinea publică, inculpatul fiind surprins în flagrant.

Totodată,

Înalta Curte mai constată că, lăsarea în libertate a inculpatului M.F. exclude

atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească

adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate

socială și de neîncredere al cetățenilor onești în actul de justiție.

Mai mult decât

atât, manifestările nejustificate de clemență ale

instanței nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de

tipuri

de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii

societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la respectarea și

aplicarea legii. De asemenea, Înalta Curte, în raport și de prevederile art. 5

paragraful 1 lit. c) din CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994, care

stipulează că ,,se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de

libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în

fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile

de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când

există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau

să fugă după săvârșirea acesteia",

constată, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă,

că s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se

realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația

fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii

prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile

constituționale.

Rezultă,

așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia

trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor

generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate

dovedirii

interesului superior pe care îl deservesc.

În speță,

pericolul concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpatul este

actual, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie, reținând corect îndeplinirea cumulativă a dispozițiilor art. 143 și

art. 148 lit. f) C. proc. pen.

De altfel,

legalitatea și temeinicia acestei măsuri a fost succesiv verificată,

constatându-se, de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere nu

s-au schimbat, neputând fi reținută susținerea apărătorului ales al

recurentului inculpat M.F. că această măsură nu se mai

impune, urmând a fi revocată și nici că, eventual, s-ar impune

înlocuirea

acesteia cu oricare altă măsură preventivă.

De asemenea,

persistența și suficiența acestor motive au fost apreciate de instanța de prim

control judiciar în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin

raportări la prevederile art. 136 C. proc. pen., apreciind că, pentru buna

desfășurare a procesului penal, se impune, în continuare, privarea de libertate

a inculpatului.

Pentru considerentele

mai sus-enunțate și constatând că judecarea cauzei cu inculpatul în stare de

arest, cel puțin până la acest moment, va asigura celeritatea și buna

desfășurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile

art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.F. împotriva încheierii din 26

ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în dosarul nr. 1321/109/2009.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-l obliga

pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor

judiciare,

inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, conform

dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.F. împotriva încheierii din 26

ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în dosarul nr. 1321/109/2009.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8 februarie 2010.