ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 961/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 961/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 7873 din 2 octombrie 2006,

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost admisă

cererea reclamantei

A.V.A.S.

în

contradictoriu cu pârâta SC N.T. SA și a fost obligată pârâta la efectuarea

investiției în sumă de 58.800.000 lei în societatea SC U.S. SA, și, de

asemenea, a fost obligată pârâta la plata sumei de 17.640.000 lei în favoarea

reclamantei cu titlu de penalități de întârziere, instanța respingând ca

nefondată cererea de intervenție în interes propriu formulată de către

intervenientul SC U.S. SA.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că la 13 decembrie 1997, între pârâta SC N.T. SA și F.P.S.

s-a încheiat contract de privatizare, contract care stabilea conduita părților,

inclusiv în ceea ce privește o obligație investițională a cumpărătoarei în

societatea privatizată, scadența acestei obligații și penalități contractuale

pentru întârzierea executării, act modificat prin contractul adițional din 12

mai 2000.

Reținând din probele cauzei

certificatul emis de firma de audit C.I. care constata neîndeplinirea

obligațiilor cumpărătorului, reținând și dispozițiile O.G. nr. 25/2002 și

Normele de aplicare aprobate prin H.G. nr. 489/2003, Tribunalul a considerat

că, în realitate nu s-a efectuat investiția la care cumpărătorul era obligat,

și astfel a dispus obligația pârâtei la executarea contractului.

De asemenea, potrivit art. 7.7

alin. (2) din contractul de privatizare, instanța a obligat pârâta și la plata

clauzei penale, respingând sub acest aspect cererea de intervenție formulată de

SC U.S. SA prin care terțul solicita ca penalitățile de întârziere să fie

achitate de către pârâtă în favoarea sa.

Reținând că temeiul

obligației intervenientului l-a constituit art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002

modificat prin Legea nr. 506/2002, potrivit cu care penalitățile datorate de

cumpărător pentru nerealizarea investițiilor se cuvin societății privatizate,

dar și că ulterior, prin O.G. nr. 27/2005 dispozițiile legale invocate au fost

abrogate, Tribunalul a considerat reactivate clauzele contractuale și a

considerat că intervenția este lipsită de temei.

Apelurile declarate de SC

N.T. SA și SC U.S.C. SA împotriva sentinței au fost respinse ca nefondate prin

decizia nr. 241 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Aceste apeluri au fost

soluționate prin decizia comercială nr. 369 din 14 septembrie 2007 pronunțată

de către Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul nr. 34374/3/2005,

în sensul admiterii lor și schimbării parțiale a sentinței atacate numai în

ceea ce privește penalitățile în sumă de 17.640.000 lei pe care instanța de

apel le-a stabilit în sarcina SC N.T. SA și în favoarea SC U.S. SA.

Soluționând recursul prin

decizia nr. 3073 din 23 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a

dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

de apel.

Astfel, s-a arătat că

instanța de apel era datoare să examineze motivarea formulată în mod constant

de către reclamantă în sensul în care dispozițiile art. 16 alin. (3) din O.G. nr.

25/2002 au fost armonizate cu legislația comunitară în domeniul concurenței,

astfel încât urmează a fi avută în vedere expunerea de motive a proiectului

Legii nr. 340/2005, care a aprobat O.G. nr. 27/2005.

Prin decizia nr. 241 din 19

mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins

apelurile formulate de SC N.T. SA și SC U.S.C. SA.

Spre a pronunța hotărârea în

apel, Curtea a considerat necesar a lămuri limitele judecării în apel,

considerând că singura chestiune care face obiectul apelurilor in rejudecare,

ține de dezlegarea problemei legate de obligația de plata a penalităților,

existența acestei obligații și stabilirea titularului dreptului la plata lor.

În rejudecare, instanța de

apel a reținut următoarea situație de fapt:

Între F.P.S. - al cărei

continuator este reclamanta - intimata

A.V.A.S.

- pe de-o parte, in calitate de vânzător si SC N.T. SA București,

in calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 16 decembrie 1997, prin care vânzătorul vindea si cumpărătorul

cumpăra un număr de 1.062.290 acțiuni nominative, reprezentând 51% din

capitalul social al SC D.U. SA, actuala SC U.S.C. SA.

Potrivit acestui contract

care conține conduita obligatorie a părților SC N.T. SA București își asuma

fata de vânzător obligația ca, pană la 31 decembrie 2003 (așa cum rezulta din

actul adițional la contactul inițial încheiat la 12 mai 2000) să execute o

investiție în sumă de 588.000.000.000 rol în societatea privatizată, investiție

care va fi fost considerata realizata în condițiile prezentării documentelor

prevăzute la art. 7.7 alin. (3) al convenției.

De asemenea, cumpărătorul se

obliga, in conformitate cu dispozițiile art. 7.7 alin. (2) din contract, sa

plătească vânzătorului o penalitate egala cu 30% din suma reinvestită la

sfârșitul perioadei de investiție.

Așadar, la primul nivel de

aproximare al situației de fapt rezultate din contract, obligația de investiție

nu a fost realizata in termenii contractului, adică la scadenta contractuala

din 31 decembrie 2003, ci abia la 25 martie 2008, așa cum rezulta din înscrisul

de SC U.S.C. SA l-a consemnat la dosarul cauzei cu prilejul dezbaterilor.

Niciuna dintre părțile

contractului nu a tăgăduit depășirea  scadenței contractuale și executarea cu

întârziere a obligației investiționale asumate de către SC N.T. SA București

prin contractul de privatizare.

Este, de asemenea, de

netăgăduit ca, la data la care

A.V.A.S.

a sesizat instanța cu cererea de plata a penalităților, 3

octombrie 2005, scadența obligației de executare a investiției, era, de

asemenea, depășită.

Cu privire la excepția

lipsei procedurii prealabile avându-se în vedere și funcția concilierii pe care

art. 7201 C. proc. civ. o concepe în materia litigiilor pecuniare comerciale,

Curtea a subliniat că, după mai bine de 4 ani de la debutul litigiului,

sesizarea acestei probleme pune in mod clar problema eficientei sale concrete,

chiar si din perspectiva echității procedurii și a dreptului efectiv de acces

la o instanță.

Motiv pentru care a

considerat că acest motiv al apelului, invocat cu caracter excepțional, nu

poate fi considerat fondat.

În ceea ce privește motivul

de apel invocat de către SC U.S.C. SA, legat de modalitatea in care instanța a

considerat modificata cererea

A.V.A.S.

in condiții care nu răspund exigentelor art. 32 alin. (1) C.

proc. civ., Curtea a arătat următoarele:

Din examenul realizat asupra

încheierii în care actul de procedura al

A.V.A.S.

s-a manifestat in mod explicit, încheierea din 7 noiembrie 2005,

rezulta ca la acea ședința, reprezentantul

A.V.A.S.

a formulat o cerere de îndreptare a

unei erori materiale, in sensul ca a fost o greșeala inserarea in cererea de

chemare in judecata a petitului referitor la penalități, căpiata acestora sa

fie făcuta in favoarea SC D.U. SA, iar nu in favoarea

A.V.A.S.

Prin urmare, contrar

susținerilor apelantei SC U.S.C. SA, care face vorbire despre incidența

instituției procedurale a modificării cererii de chemare in judecata,

reglementata de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., si care presupune o schimbare

elementelor cererii (părți, obiect, cauză), îndreptarea erorilor in actele de

procedura ale pârtilor se face, in condițiile art. 132 alin. (2) pct. 1 C.

proc. civ., chiar si oral, in fata instanței, luându-se act despre aceasta prin

încheiere, așa cum s-a procedat în cauză.

Că în fapt a fost vorba

despre o simpla îndreptare a unei erori materiale, iar nu despre o modificare a

cererii, este argumentul ca nu s-a produs, corespunzător si o modificare a

cauzalității cererii, adică a temeiului pretenției.

În continuare, având in

vedere celelalte motive ale apelurilor promovate, Curtea a analizat, prin

considerente comune celor doua cereri, daca penalitățile erau datorate de către

SC N.T. SA in puterea contractului, prin interpretarea sensului termenilor,

daca ele mai erau datorate in puterea convenției ca urmare a apărărilor proprii

referitoare la lipsa culpei si succesiunea legilor in timp, iar in acest

context Curtea va respecta si obligațiile prefixate prin considerentele

deciziei din recurs.

S-a apreciat că, din

modalitatea în care părțile au conceput in contract clauza penala, rezulta ca,

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 16

decembrie 1997, părțile au conceput clauza penala ca o sancțiune pentru

cumpărător astfel: cumpărătorul se obliga sa plătească, in cazul neefectuării

investițiilor prevăzuta in anexă, o penalitate egala cu 30% din suma

neinvestită la sfârșitul perioadei de investiție.

Penalitatea, chiar dacă este

concepută numai pentru întârziere, cum este cazul de față, poate fi prevăzuta

atât în forma despăgubirii forfetare, cum a fost cazul în speță, dar și în

formula daunei progresive pe zi de întârziere, acesta nefiind un argument spre

a considera ca, după modalitatea in care a fost stabilita, ea nu putea fi

conceputa decât pentru neexecutarea totala sau parțiala, dar definitivă, a

obligației, fiind adevărată observația că în general, pentru întârziere,

părțile stabilesc daune moratorii, iar nu compensatorii (ambele fiind formule

de exprimare a daunelor interese, care pot fi stabilite anticipat în clauza

penală) și că penalitățile, ca denumire, sunt în general folosite pentru

daunele moratorii, dar aceasta modalitate ține, pe de-o parte de opțiunea

părților de a concepe modalitatea de exprimare a prejudiciului, iar pe de alta

parte de precizia cu care părțile folosesc terminologia juridica.

Aceasta nu schimba, însă,

modalitatea în care voința reala a părților trebuie considerată.

Curtea a mai subliniat și că

funcția clauzei penale, cel puțin la data încheierii contractului, a fost mai

puțin compensatorie si mai mult sancționatorie și asiguratorie pentru

autoritatea de privatizare asupra executării contractului de către comparator.

Cum scadența obligației de

investiție a fost 31 decembrie 2003, iar aceasta a fost executata abia in anul

2008, este evident ca intervalul dintre scadenta contractuala si data sesizării

instanței se integrează perioadei de întârziere a SC N.T. SA in executarea

obligației prevăzute în art. 7.7 alin. (1) din contractul de privatizare.

S-a considerat, în

interpretarea clauzei 7.7 alin. (2) din contract, la data încheierii

contractului, este că părțile semnatare ale contractului de vânzare - cumpărare

de acțiuni din 16 decembrie 1997 au conceput ca această plată să se facă în

favoarea vânzătorului, autoritatea de privatizare, actualmente

A.V.A.S.

Prin intervenția, însă, a O.G.

nr. 25/1002, art. 16 alin. (3), s-a produs o revizuire legala a contractului,

independenta de voința pârtilor, prin care clauza penala stipulata în art. 7.7

nu mai putea fi pretinsa de vânzător.

Aceasta interpretare este

unanima și Curtea a arătat că părțile apelante justifica invocarea dreptului la

suma de 17.640.000 lei, tocmai plecând de la principiul aplicării imediate a

legii noi si de la faptul ca aplicarea unei legi noi înseamnă tocmai regula

potrivit cu care situațiile in curs de constituire, modificare sau executare

cad sub imperiul noii legi din momentul intrării sale in vigoare, chiar daca

faptul generator, raportul juridic care le generează, este încheiat sub

auspiciile altei legi.

De aceea, plecând de la

aceasta regula, reconfirmata si prin considerentele deciziei nr. 330 din 27

noiembrie 2001 pronunțată de Curtea Constituțională, citate de către

A.V.A.S.

in expunerea motivelor

recursului sau si reproduse si in aceasta decizie, Curtea a considerat ca o

data abrogate, prin adoptarea O.G. nr. 27/2005 (aprobata prin Legea nr. 340/2005)

dispozițiile art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, sumele datorate cu titlu

de penalități pentru neexecutarea obligațiilor investiționale nu mai pot fi

pretinse de către societățile privatizate.

S-a constatat că prin

abrogarea art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 se revine asupra schimbării

operate in privința titularului acestui drept, astfel încât deși dreptul la

penalități exista (reamintim, el nu a încetat niciodată), titularul sau a

redevenit autoritatea de privatizare, fiind reactivate dispozițiile convenției.

Cu privire la apărările SC

N.T. SA arată că întârzierea executării obiectivului de investiție, parcaj etajat,

a fost întârziat datorita proceselor cu municipalitatea, finalizate abia in

anul 2004, și că numeroasele hotărâri de majorare a capitalului social s-au

datorat proceselor declanșate de SIF M. care a promovat litigii de anulare a

hotărârilor A.G.A. în SC U.S.C. SA s-a reținut că ceste afirmații nu sunt

dovedite.

S-a avut în vedere că,

probele au arătat că, numai un litigiu a avut ca obiect verificarea legalității

unei hotărâri de majorare a capitalului social al SC U.S.C. SA la inițiativa SC

N.T. SA (majorare aflata in legătura cu parcajul si cu obligația de investiție

rezultata din contractul din speța noastră), dar nu poate fi considerat ca

acest proces a fost un impediment real in executarea obligațiilor paratei, cu

atât mai mult cu cat acțiunea SIF a fost si respinsa, iar hotărârea A.G.A.

atacata menținută si niciodată suspendata sub aspectul executării. Un alt

litigiu declanșat de SIF nu a avut legătura cu executarea obligației de

investiție, deci nu se poate pune problema ca a fost de natura sa temporizeze

îndeplinirea sa.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs SC U.S.C. SA și SC N.T. SA București, considerând-o ca fiind

nelegală.

I. Prin recursul său SC N.T.

SA București a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., susținând următoarele:

Instanța de apel a aplicat

greșit prevederile art. 7201 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 109 alin.

(2) C. proc. civ. atunci când a soluționat excepția privind sesizarea nelegală

a instanței.

Recurenta susține că reclamanta

nu a respectat obligația efectuării procedurii prealabile a concilierii

directe, în condițiile în care în cadrul procedurii a solicitat ca suma ce

formează obiectul penalităților să fi achitată intervenientei, iar în acțiunea

promovată în instanță a pretins ca această sumă să-i revină.

Greșit a considerat instanța

că rejudecarea apelului a fost limitată numai la motivul de apel ce a vizat

situația penalităților întrucât, instanța de recurs a statuat că instanța

apelului nu a analizat cauza și sub aspectul obligațiilor contractuale asumate

de părți.

S-au aplicat greșit

prevederile art. 1069, art. 1081, art. 1082 și art. 1169 C. civ., precum și

prevederile art. 969 C. civ., iar hotărârea cuprinde motive contradictorii în

legătură cu voința manifestată de părți la încheierea și derularea actului

juridic intervenit între ele.

Se susține că obligația

asumată prin contract (art. 771), aceea ca până la 31 decembrie 2003 să execute

o investiție în valoare de 588.000.000 lei a fost realizată fizic și valoric la

sfârșitul anului 2004, depășind termenul convenit, depășire datorată unor cauze

obiective (derularea unui litigiu promovat de Primăria Municipiului București

pentru anularea autorizației de construcție a parcajului).

Recurenta consideră că din

interpretarea convenției rezultă că părțile și-au exprimat voința ca, numai în

ipoteza în care nu se execută investiția, partea aflată în culpă va fi obligată

la daune compensatorii în valoare de 30% din valoarea lucrării neefectuate,

voința reală a părților fiind cea de plată a daunelor interese pentru cazul în

care lucrarea nu se realizează din culpă.

- Greșit s-a menținut

hotărârea instanței de fond sub aspectul obligării pârâtei la plata sumei de

174.000.000 lei cu titlu de penalități de întârziere întrucât această sumă nu

este datorată, neexistând prejudiciu, iar pe de altă parte – în subsidiar –

suma ar trebuie să revină intervenientei, iar nu reclamantei.

- În privința acordării

penalităților de întârziere s-au apreciat greșit prevederile art. 969 C. civ.

și prevederile O.G. nr. 25/2002 și O.G. nr. 27/2005.

Recurenta consideră că

penalitățile se aplică numai în condițiile convenite de părțile contractante

sau prin prevederile cuprinse în lege, neputând depinde de voința unilaterală a

uneia dintre părți sau de un termen aleatoriu.

În cauză, părțile au

convenit ca obligația investițională să se finalizeze până la 23 decembrie

2003, fiind aplicabile prevederile O.G. nr. 25/2002, act normativ în vigoare la

acea dată și care prevedea că daunele se cuvin societății privatizate.

II. Prin cererea de recurs,

intervenienta SC U.S.C. SA București a criticat decizia pentru nelegalitate,

susținând următoarele:

Excepția lipsei procedurii

prealabile a fost soluționată greșit, impunându-se a fi admisă, în condițiile

în care între convocarea la conciliere directă și cererea de chemare în

judecată cu care a fost învestită instanța există diferențe majore între

temeiul de drept al penalităților solicitate și beneficiarul penalităților.

Se susține că, în situația

în care concilierea ce a avut loc la data de 4 iulie 2005 a vizat – obligarea SC

N.T. SA la plata sumei de 17.640.000 lei către SC U.S.C. SA – procedura

prealabilă nu a fost îndeplinită, întrucât prin cererea de chemare în judecată

s-a solicitat ca plata sumei menționate să se facă către reclamanta

A.V.A.S.

Recurenta consideră că

respectarea unor dispoziții legale imperative nu echivalează cu un formalism

excesiv așa cum a reținut instanța apelului.

Au fost încălcate

prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care – modificarea

unei acțiuni trebuie făcută în formă scrisă și aprobată de instanță.

Se susține că, instanța a

fost legal învestită numai cu acțiunea prin care s-a solicitat obligarea

pârâtei la plata unor penalități în favoarea SC U.S.C. SA București, iar

precizarea ulterioară în sensul solicitării penalităților în contul

A.V.A.S.

nu este decât o încercare a

reclamantei de a atrage sume în contul său, fără a avea un suport legal,

procedându-se la o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată.

- Motivările formulate în

mod constant de reclamantă cât și de instanța de apel, în rejudecare, sunt

total lipsite de conținut și nu au niciun temei legal.

Recurenta consideră că

raționamentul instanței de apel este greșit întrucât pentru a pronunța o atare

situație a pornit tocmai de la analiza clauzei contractuale prin prisma

prevederilor art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, constatând că scadența

obligațiilor de realizare a investițiilor a fost la 31 decembrie 2003 – dată la

care s-a născut obligația de plată a pârâtei către societatea privatizată –

conform art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 în vigoare la acea dată –

prevederi care au dus la modificarea clauzei contractuale, însă prin abrogarea art.

16 alin. (3) s-a revenit în privința titularului dreptului, fiind reactivate

clauzele convenției.

Se susține că această

reactivare privește exclusiv situațiile viitoare, cele în care obligația de

realizare a investiției nu a ajuns la scadență, iar un text de lege

supervenient încheierii contractului nu poate înfrânge principiul libertății

contractuale și să afecteze efectele contractului, obligația devenind una

legală.

Încă un argument în sensul

susținerii transformării obligației contractuale în una legală, constă și în

faptul că nu s-a considerat necesară încheierea unui act adițional la

contractul de vânzare – cumpărare acțiuni, la data intrării în vigoare a legii.

În opinia recurentei nu se

poate considera că un act normativ rămâne lipsit de efecte pe perioada

valabilității sale deoarece numai în aceste condiții și în acest moment ar

interveni vidul legislativ de care s-a făcut vorbire în considerentele

deciziei.

Prin interpretarea instanței

nu și-ar mai găsi justificarea principiul aplicabilității legii în timp.

De asemenea, se susține că

trimiterea făcută de instanța de apel, în rejudecare, la considerentele

deciziei nr. 330 din 27 noiembrie 2001 a Curții Constituționale, conform cărora

penalitățile pentru neexecutarea obligațiilor investiționale nu mai pot fi

pretinse de către societatea privatizată este greșită întrucât situația de fapt

și de drept a fost cu totul alta raportat la prezenta cauză.

- Instanța de apel nu s-a

pronunțat pe teoria dreptului câștigat cu toate că a reținut această susținere

în considerente, având strânsă legătură cu incidența în cauză a dispozițiilor art.

16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.

Recurenta consideră că,

odată ce

A.V.A.S.

a solicitat în mod

indiscutabil că plata penalităților să se facă în contul societății privatizate

conform normelor legale în vigoare la acea dată, avându-se în vedere că O.G. nr.

27/2005 care a abrogat art. 16 alin. (3), nu are nici dispoziție specială și

expresă care să-i confere un efect retroactiv ne aflăm în fața unui drept

câștigat.

Se consideră că, în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 în temeiul

principiului de drept care reglementează aplicarea legii civile în spațiu și

timp, principiu pe baza căruia s-a dezvoltat și teoria dreptului câștigat.

- În continuare, recurenta

arată în ce au constat cauzele obiective care au dus la întârzierea majorării

capitalului social al SC U.S.C. SA cu aportul în natură adus de SC N.T. SA în

perioada 2004 – 2008, enumerând actele ce au fost depuse pe parcursul

litigiului la dosarul cauzei.

După expunerea situației de

fapt, recurenta a concluzionat că, în perioada 2004 – 2008 au existat mai multe

cauze obiective care au dus la întârzierea majorării capitalului social cu

aport în natură de SC N.T. SA, ce au constat în existența mai multor litigii

promovate de SIF M. privind anularea hotărârii A.G.A. prin care s-a majorat

capitalul social, lipsa cărții funciare a terenului pe care s-a edificat

construcția.

Intimata

A.V.A.S.

București a depus întâmpinare

la 22 februarie 2010 prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate

de cele două recurente.

Analizând decizia atacată

prin prisma motivelor de recurs invocate de recurente, motive care în mare

parte vizează aceleași aspecte de nelegalitate ceea ce va impune analizarea

acestora împreună, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că

recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente.

- Cu privire la critica ce

vizează pretinsa lipsă a procedurii prealabile a concilierii directe și,

respectiv aplicarea greșită a prevederilor art. 7201 C. proc. civ.:

Prin convocarea la

conciliere reclamanta a solicitat pârâtei concilierea directă a stării

litigioase intervenite ca urmare a nerespectării prevederilor clauzei 7.7. din

contractul de vânzare - cumpărare acțiuni din 16 decembrie 1997, comunicându-i

valoarea pretențiilor ca fiind în sumă de 176.400.000 lei. S-a întocmit în urma

concilierii procesul verbal de conciliere din 4 iulie 2005 la care s-a anexat

și punctul de vedere al pârâtei cu privire la pretențiile solicitate.

Cum, în cadrul procedurii de

conciliere părțile nu au purtat discuții legate de destinația și titularul

dreptului la penalități nu se poate susține nici vicierea acestei proceduri și cu

atât mai puțin lipsa acesteia.

Instanța apelului a reținut

în mod corect că scopul procedurii prealabile instituită prin dispozițiile art.

7201 C. proc. civ. a fost atins și că, sesizarea – la aproape patru ani de la

data înregistrării prezentei cauze pe rolul instanței – a unei pretinse încălcări

a prevederilor menționate nu împietează cu nimic asupra cauzei, punându-se problema

eficienței sale concrete, în contextul în care recurentele nu au arătat cum

s-ar fi putut preîntâmpina prezentul litigiu.

În atare situație,

constatând că procedura prealabilă a concilierii directe a fost îndeplinită cu

respectarea dispozițiilor art. 7201 C. proc. civ. urmează a fi înlăturată

această critică.

- Nici criticile privind

încălcarea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi primite, în

condițiile în care precizarea făcută de reclamantă la data de 7 decembrie 2005

(consemnată în încheierea de la acea dată) a avut rolul îndreptării unei erori

materiale, iar nu a unei modificări a acțiunii.

Astfel, reclamanta a

precizat la acea dată că este greșită inserarea în cererea de chemare în

judecată în sensul că „plata să fie făcută în favoarea SC D.U. SA actuala SC

U.S.C. SA” ceea ce nu echivalează cu o modificare a cauzei juridice a acțiunii,

cauză care a rămas aceeași și nici cu o modificare a părților litigiului astfel

încât să se schimbe cadrul procesual stabilit inițial.

- Cu privire la limitele

judecării în apel se constată că instanța apelului a reținut în mod corect că

singurul aspect ce a făcut obiectul apelurilor în rejudecare a vizat dezlegarea

problemei legate de obligația de plată a penalităților, existența acestei

obligații și stabilirea titularului dreptului la plata lor, în condițiile în

care niciuna din părți nu a atacat dispoziția stabilită în sarcina SC N.T. SA

București, respectiv a obligației de a executa investiția la obiectivul SC

U.S.C. SA. Astfel, prin hotărârea pronunțată de instanța de fond s-a admis

exclusiv acțiunea reclamantei, respingându-se cererea de intervenție în

interes, iar împotriva acestei sentințe au declarat apel atât pârâta cât și

intervenienta, apeluri ce au fost admise de Curte de Apel București, care a

schimbat hotărârea numai în parte, cu privire la plata penalităților, rămânând

nemodificată dispoziția primei instanțe cu privire la obligația efectuării

investiției.

Cum, împotriva deciziei date

în apel a declarat recurs numai reclamanta

A.V.A.S.

, nu și celelalte părți, este

evident că soluția dată primului petit a intrat în puterea lucrului judecat.

- Nici criticile ce vizează

aplicarea greșită a prevederilor art. 1069, art. 1081 – art. 1082 și art. 969 C.

civ., raportat la art. 7.7. din contract și nici cele care se referă la o

omisiune a pronunțării asupra teoriei dreptului câștigat nu pot fi primite.

Astfel, prin contractul de

vânzare - cumpărare acțiuni din 16 decembrie 1997 – art. 7.7. – părțile au

convenit ca, în cazul neefectuării investițiilor prevăzute în anexa la

contract, pârâta să plătească o penalitate egală cu 30% din suma neinvestită la

sfârșitul perioadei de investiție, convenindu-se totodată ca termen scadent al

obligației investiționale, data de 31 decembrie 2003.

Cum, investiția nu a fost

executată până la data convenită de părți este evident că, la această dată (31

decembrie 2003) a devenit scadentă obligația de plată a penalităților de

întârziere.

La data perfectării

contractului de vânzare - cumpărare, părțile au convenit ca plata acestei

penalități să se facă în favoarea vânzătorului, a autorității implicate în

privatizare.

Ulterior, prin adoptarea

O.G. nr. 25/2002, privind unele măsuri de urmărire a executării obligațiilor

asumate prin contractele de privatizare a societăților comerciale, în cuprinsul

art. 16 alin. (3) s-a prevăzut ca – sumele datorate de cumpărător cu titlu de

penalități pentru nerealizarea investițiilor să fie virate cu titlu gratuit

societății – situație ce a avut drept consecință o modificare legală a clauzei

în discuție.

De la data nașterii

obligației de plată a penalităților, titularul dreptului la plată era

societatea SC U.S.C. SA potrivit regulii cu care situațiile în curs de

constituire, modificare sau executare cad sub imperiul noii legi din momentul

intrării sale în vigoare, chiar dacă faptul generator s-a născut sub imperiul

altei legi.

În perioada în care a operat

această reglementare, titularul dreptului la plată nu a acționat pentru

obținerea contravalorii penalităților, pasivitate ce a durat până la abrogarea

acesteia pin O.G. nr. 27/2005, aprobată prin Legea nr. 340/2005, când sumele

datorate cu acest titlu pentru neexecutarea de către societatea privatizată

neputându-se invoca de intervenientă teoria dreptului câștigat pe acest aspect.

În atare situație, în care

prin abrogarea art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 s-a revenit asupra

schimbării intervenite în privința titularului dreptului de a primi

contravaloarea penalităților s-a produs o reactivare a dispozițiilor

convenției, cu corect a reținut și instanța de apel.

Pentru considerentele expuse

urmează ca instanța să mențină ca legală decizia pronunțată de instanța

apelului, motiv pentru care va respinge ca nefondate ambele recursuri conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâta SC N.T. SA București și de intervenienta SC

U.S.C. SA București împotriva deciziei nr. 241 din 19 mai 2009 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2010.