ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3580/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sesizarea nr. 191 din 29

septembrie 1997, Procurorul Financiar de pe lângă Camera de Conturi Vaslui a

solicitat obligarea SC V. SA la plata către bugetul statului a sumei de

55.005.005 lei reprezentând despăgubiri civile (32.907.743 lei accize,

5.923.574 lei T.V.A. și 16.173.688 lei majorări pentru preparatul alcoolic

importat din Republica Moldova în anul 1996).

Prin sentința nr. 11 din 18

februarie 2000, Colegiul jurisdicțional al Camerei de Conturi Vaslui a admis

sesizarea procurorului financiar și a obligat pârâta la plata sumelor prevăzute

în actul de sesizare. De asemenea, a mai obligat pe pârâtă și la plata

majorărilor, care ar putea exista, „de la data pronunțării până la achitarea

integrală a debitului”. În motivarea soluției pronunțate, colegiul a reținut

că, în declarația vamală pentru importul preparatului alcoolic nu au fost

calculate accizele prevăzute de Legea nr. 42/1993 și, pe cale de consecință

nici T.V.A. Ca urmare Vama Albița a încheiat actul constatărilor nr. 282 din 4

noiembrie 1996, prin care au fost calculate accizele și T.V.A. de încasat.

Contestația formulată împotriva acestui act a fost respinsă definitiv prin

decizia nr. 2370 din 13 octombrie 1999, pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, secția de contencios administrativ, care este și irevocabilă. Pe cale

de consecință, pârâta a fost obligată, astfel, și la plata majorărilor legale.

Împotriva sentinței nr. 11/2000

Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Vaslui

a declarat recurs jurisdicțional arătând că, prin decizia nr. 2370 din 13

octombrie 1999, a fost deja obligată, definitiv și irevocabil, la plata

contravalorii accizelor și a T.V.A.. neputând să mai fie încă o dată pentru a

achita aceleași sume. Se solicită admiterea recursului jurisdicțional și

menținerea doar a dispozițiilor privind plata majorărilor de întârziere,

calculate până la data de 25 iunie 1997.

Prin decizia nr. 232 din 19 mai

2000, secția jurisdicțională a admis recursul jurisdicțional și a modificat

sentința atacată „în sensul înlăturării obligației la plata accizelor și

T.V.A., menținând obligația de plată a majorărilor de întârziere”.

Împotriva deciziei nr. 232/2000,

Procurorul General Financiar a declarat recurs în anulare jurisdicțional,

considerând ambele hotărâri pronunțate în cauză, esențiale nelegale și vădit

netemeinice. În esență, în recursul în anulare jurisdicțional, s-a susținut că

majorările de întârziere au fost calculate până la data de 25 iunie 1997,

rezultând că, pe perioada 25 iunie 1997 – 18 februarie 2000, nu a fost obligată

la plata majorărilor datorate. Pe de altă parte, obligarea la plata majorărilor

de întârziere trebuia să se facă și față de acele persoane din vina cărora nu

s-a achitat suma de 32.907.743 lei și, respectiv 5.923.574 lei.

Curtea de Conturi – în compunerea

prevăzută de art. 56 din Legea nr. 94/1992, republicată, prin decizia nr. 4 din

17 ianuarie 2001, a respins recursul în anulare jurisdicțional declarat de

procurorul general financiar împotriva sentinței nr. 11 din 8 februarie 2000,

pronunțată de Colegiul jurisdicțional al Camerei de Conturi Vaslui și a

deciziei nr. 232 din 19 mai 2002, reținându-se următoarele:

Prima critică a Procurorului General

Financiar este nefondat, întrucât pârâta a fost obligată, de către instanța de

fond, la plata unor majorări de întârziere pe toată perioada în care este în

culpă.

În ce privește a doua critică, s-a

reținut că din actele dosarului nu rezultă vinovăția unor persoane, care nu ar

fi achitat suma de 38.832.317 lei.

Împotriva deciziei a declarat recurs

Procurorul General Financiar, reiterând aspectele invocate prin recursul în

anulare jurisdicțional.

Recursul este nefondat.

În adevăr, prin decizia recurată s-a

reținut corect că, SC V. SA a fost obligată la plata majorărilor de întârziere

pe toată perioada în care este în culpă, astfel că primul motiv de casare este

nefondat.

Referitor la cel de-al doilea

aspect, se constată că în motivele de recurs nu se face referire la acte din

care să rezultă vinovăția unor persoane, pentru neachitarea sumei de 38.832.317

lei.

Totodată, prin decizia recurată s-a

reținut corect că, până la data de 13 octombrie 1999, când Curtea Supremă de

Justiție s-a pronunțat definitiv și irevocabil, neplata sumelor a avut un

caracter litigios, iar constatarea neachitării acestor sume s-a făcut ulterior

acordării „liberului de vamă”.

Așadar, decizia atacată este legală

și temeinică, fiind în concordanță cu probele din dosar, iar recursul nefondat,

urmând să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Procurorul General Financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României împotriva

deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2001 a Curții de Conturi a României, în

compunerea prevăzută de art. 56 din Legea nr. 94/1992, republicată, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 octombrie 2003.