ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4500/2009

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

În fond după casare, prin sentința nr.

2894 din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (1)

din Hotărârea Comitetului Interministerial de Garanții și Credite de Comerț

Exterior (C.I.G.C.C.E.) nr. 14681/2004 invocată de reclamanta Banca Comercială

Română în contradictoriu cu pârâții Banca de Export – Import a României E. SA,

în nume propriu și ca mandatară a C.I.F.G.A. și Comitetul Interministerial de

Finanțări, Garanții și Asigurări (fost C.I.G.C.C.E.), reprezentat de Ministerul

Economiei și Finanțelor.

Pentru a pronunța o asemenea soluție,

prima instanță a reținut faptul că actul administrativ aflat în discuție,

astfel cum a fost modificat și completat prin hotărârea nr. 14700/2004 nu

adaugă la Legea nr. 313/2004 și nici la Legea nr. 96/2000.

În concret, instanța arată că art. 2 pct.

37 din Legea nr. 313/2004 se referă numai la emiterea de garanții pentru împrumuturi,

iar în cauză este vorba de garanții pentru activitatea de export.

În plus, art. 4 din aceeași lege

reglementează rambursarea datoriei publice guvernamentale, în ceea ce privește

plata capitalurilor, dobânzilor și a altor costuri aferente împrumuturilor

contractate sau garantate; acest text legal nu acoperă situația garanțiilor

acordate pentru buna executare a unor prestări de servicii, lucrări, etc.,

aferente unor contracte externe.

În opinia primei instanțe, nu pot fi

reținute în cauză nici prevederile art. 12 și art. 15 din legea anterior

enunțată, deoarece acestea au ca obiect de reglementare obligațiile și execuția

garanțiilor, atunci când cel care s-a împrumutat nu poate achita „împrumutul,

dobânda, comisioanele și alte costuri, stabilite în conformitate cu condițiile

împrumutului garantat” din lipsa disponibilităților bănești.

De asemenea, instanța precizează că Legea

nr. 96/2000 conține prevederi care stipulează faptul că C.I.G.C.C.E.

beneficiază de o delegare de reglementare în domeniul activităților desfășurate

de E. SA, în numele și în contul statului.

Or, atâta vreme cât E. SA, nu numai că nu

emite garanții, dar le și plătește, le execută, rezultă că normele în discuție

se pot referi atât la procedura de emitere a garanțiilor, cât și la executarea

acestora.

Ca atare, prima instanță a concluzionat

în sensul că actul administrativ contestat nu este nelegal și că acesta a fost

emis tocmai în executarea unor atribuții prevăzute de lege, C.I.G.C.E.E. având

atribuția de a emite normele privind activitățile desfășurate în numele și în

contul statului [conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 96/2000] ori

activitatea de garantare cuprinde atât emiterea garanției, cât și executarea

ei.

Prin decizia nr. 2292 din 29 aprilie 2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

a respins ca nefondat recursul declarat de Banca Comercială Română împotriva

sentinței anterior indicată.

În considerentele deciziei, instanța de

control judiciar reține că soluția pronunțată în cauză de către Curtea de Apel

este corectă, întrucât Normele privind operațiunile de emitere a garanțiilor de

export de către E. SA, în numele și în contul statului, în scopul stimulării de

obiective complexe și a producției cu ciclu lung de fabricație, destinate

exportului (NI-GAR-02-II/0), aprobate prin Hotărârea Comitetului

Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior (C.I.G.C.E.E.) nr.

14681/2004, cu modificările și completările ulterioare, reconfirmate prin

hotărârea nr. 14700/2004 nu adaugă la lege și nici nu vatămă vreun drept al

reclamantei recunoscut de lege.

Înalta Curte arată că legalitatea actului

administrativ analizat trebuie, însă, raportată la dispozițiile Legii nr.

96/2000, modificată prin Legea nr. 440/2004 și republicată, lege aplicabilă în

cauză, întrucât obiectul litigiului dedus judecății (fondul cauzei) se referă

la obligarea E. SA la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea unor

scrisori de garanție emise de Ministerul Finanțelor Publice și a dobânzii legale

aferente.

În concepția instanței de control

judiciar, garanțiile reglementate de Legea nr. 96/2000, modificată prin Legea

nr. 440/2004 - garanții emise de Ministerul Finanțelor Publice, în baza

Ordinului nr. 14/1995 și preluate de E. SA, care garantează îndeplinirea unor

prevederi ale contractelor de export încheiate de agenții economici din țară cu

partenerii lor contractuali din străinătate, sunt supuse aprobării Comitetului

Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior și în ceea ce privește

procedura de executare pentru efectuarea plății și nu doar pentru emiterea

garanției, după cum susține partea recurentă.

Stabilind în competența Comitetului

Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior faptul că acesta

„aprobă” utilizarea fondurilor pentru garanții de export de către E. SA, (a se

vedea art. 12 din Legea nr. 96/2000, modificată), rezultă că legiuitorul a avut

în vedere nu doar procedura de aprobare a emiterii garanției, ci și executarea

acesteia, conceptul de garanție cuprinzând toate cele patru componente ale

sale: emiterea, prelungirea, modificarea și, dacă este cazul, executarea ei.

În consecință, instanța de control

judiciar a concluzionat în sensul că recurenta, în susținerea excepției de

nelegalitate, nu a făcut o analiză completă a dispozițiilor legale incidente în

cauză, omițând, cu bună-știință, de a indica acele texte de lege care instituie

necesitatea aprobării executării unei garanții referitoare la un contract

extern de către C.I.G.C.E.E.

Împotriva acestei decizii a

formulat contestație în anulare Banca Comercială Română, indicând ca temei

juridic prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În cadrul contestației în anulare se

susține de către contestatoare faptul că instanța de recurs a reținut în mod

eronat conținutul material al art. 12 alin. (1) din Legea nr. 96/2000, care

dispune că fondurile prevăzute la art. 10 vor fi utilizate de E. SA. pentru

achitarea angajamentelor asumate de aceasta, în numele și în contul statului,

conform normelor aprobate de Comitetul Interministerial de Garanții și Credite

de Comerț Exterior (...).

Ca atare, textul legii stabilește

faptul că C.I.G.C.E.E. aprobă Norme ce reglementează activitatea E. SA, în

utilizarea fondurilor prevăzute de art. 10 din aceeași lege, pentru achitarea

angajamentelor asumate de aceasta în numele și în contul statului, iar instanța

de recurs, prin eroare materială, percepe textul în sensul că art. 12

stabilește competența de aprobare de către C.I.F.C.A. a solicitărilor de executare

a garanțiilor făcute de E. SA.

Contestatoarea arată că, pe baza

perceperii eronate a conținutului textului de lege anterior menționat, instanța

de recurs a ajuns la o concluzie greșită și a pronunțat o soluție nelegală.

În plus, contestatoarea precizează

faptul că nu poate fi vorba despre o greșeală de judecată incipientă, ci de o

veritabilă eroare materială, pe baza perceperii într-o formă eronată a art. 12 alin.

(1) din Legea nr. 96/2000 privind organizarea și funcționarea B.E.I.R. E. SA.

De asemenea, contestatoarea a

reiterat în cadrul prezentei căi extraordinare de atac criticile pe care le-a

dezvoltat în cererea de recurs (a se vedea filele 13-20 dosar).

Intimata B.E.I.R.E. SA, în nume

propriu și în calitate de mandatară a Comitetului Interministerial de

Finanțări, Garanții și Asigurări, a formulat întâmpinare (filele 22-25 dosar)

în care a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă,

arătând în motivare, în esență, faptul că, prin sintagma „greșeli materiale”,

doctrina și jurisprudența a avut în vedere acele greșeli cu caracter procedural

sau confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale; în nici un

caz art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. nu vizează indicarea sau modul în

care instanța a înțeles să interpreteze o dispoziție legală, deoarece în acest

fel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la o rejudecare a recursului, ceea ce

contravine principiilor procedurale ce guvernează căile extraordinare de atac.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de susținerile părților și de dispozițiile

legale aplicabile, Înalta Curte va respinge contestația în anulare pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prezenta contestație în

anulare s-a fundamentat în drept pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ.,

conform cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Așadar, norma legală

anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului, ca de exemplu, respingerea greșită a unui

recurs ca tardiv, anularea lui greșită ca netimbrat și alte asemenea erori,

pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau

reaprecierea probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală

materială nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile

materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții

eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante

sau a unor date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a

situației de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica

„netemeinicia” hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să

justifice contestația în anulare.

Cu alte cuvinte, trebuie să

fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor

elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția

pronunțată.

În speță, contestatoarea

invocă faptul că instanța de recurs a reținut în mod eronat conținutul material

al art. 12 alin. (1) din Legea nr. 96/2000, ceea ce a determinat pronunțarea

unei soluții greșite în ceea ce privește recursul declarat împotriva sentinței

nr. 2894 din 29 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ și fiscal

În concepția Înaltei Curți,

contestatorul invocă o greșeală de judecată, iar nu o greșeală materială, în

sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele

juridice anterior expuse.

Cu alte cuvinte, Înalta

Curte reține faptul că susținerile contestatoarei fac trimitere la greșeli de

judecată și de interpretare eronată a unor dispoziții legale ce nu pot fi

analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de

retractare și nu de reformare a soluției atacate.

Ca atare, Înalta Curte

concluzionează că aspectele invocate de contestatoare în sprijinul incidenței

acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt

întrunite cerințele impuse de art. 318 teza I C. proc. civ.

În consecință, în baza art. 320 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare întemeiată pe

textul legal mai sus indicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de B.C.R. împotriva deciziei nr. 2292 din 29 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

octombrie 2009.