ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4500/2009

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: În fond după casare, prin sentința nr. 2894 din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Hotărârea Comitetului Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior (C.I.G.C.C.E.) nr. 14681/2004 invocată de reclamanta Banca Comercială Română în contradictoriu cu pârâții Banca de Export – Import a României E. SA, în nume propriu și ca mandatară a C.I.F.G.A. și Comitetul Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări (fost C.I.G.C.C.E.), reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut faptul că actul administrativ aflat în discuție, astfel cum a fost modificat și completat prin hotărârea nr. 14700/2004 nu adaugă la Legea nr. 313/2004 și nici la Legea nr. 96/2000. În concret, instanța arată că art. 2 pct. 37 din Legea nr. 313/2004 se referă numai la emiterea de garanții pentru împrumuturi, iar în cauză este vorba de garanții pentru activitatea de export. În plus, art. 4 din aceeași lege reglementează rambursarea datoriei publice guvernamentale, în ceea ce privește plata capitalurilor, dobânzilor și a altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate; acest text legal nu acoperă situația garanțiilor acordate pentru buna executare a unor prestări de servicii, lucrări, etc., aferente unor contracte externe.

În opinia primei instanțe, nu pot fi reținute în cauză nici prevederile art. 12 și art. 15 din legea anterior enunțată, deoarece acestea au ca obiect de reglementare obligațiile și execuția garanțiilor, atunci când cel care s-a împrumutat nu poate achita „împrumutul, dobânda, comisioanele și alte costuri, stabilite în conformitate cu condițiile împrumutului garantat” din lipsa disponibilităților bănești. De asemenea, instanța precizează că Legea nr. 96/2000 conține prevederi care stipulează faptul că C.I.G.C.C.E. beneficiază de o delegare de reglementare în domeniul activităților desfășurate de E. SA, în numele și în contul statului. Or, atâta vreme cât E. SA, nu numai că nu emite garanții, dar le și plătește, le execută, rezultă că normele în discuție se pot referi atât la procedura de emitere a garanțiilor, cât și la executarea acestora.

Ca atare, prima instanță a concluzionat în sensul că actul administrativ contestat nu este nelegal și că acesta a fost emis tocmai în executarea unor atribuții prevăzute de lege, C.I.G.C.E.E. având atribuția de a emite normele privind activitățile desfășurate în numele și în contul statului [conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 96/2000] ori activitatea de garantare cuprinde atât emiterea garanției, cât și executarea ei. Prin decizia nr. 2292 din 29 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de Banca Comercială Română împotriva sentinței anterior indicată.

În considerentele deciziei, instanța de control judiciar reține că soluția pronunțată în cauză de către Curtea de Apel este corectă, întrucât Normele privind operațiunile de emitere a garanțiilor de export de către E. SA, în numele și în contul statului, în scopul stimulării de obiective complexe și a producției cu ciclu lung de fabricație, destinate exportului (NI-GAR-02-II/0), aprobate prin Hotărârea Comitetului Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior (C.I.G.C.E.E.) nr. 14681/2004, cu modificările și completările ulterioare, reconfirmate prin hotărârea nr. 14700/2004 nu adaugă la lege și nici nu vatămă vreun drept al reclamantei recunoscut de lege.

Înalta Curte arată că legalitatea actului administrativ analizat trebuie, însă, raportată la dispozițiile Legii nr. 96/2000, modificată prin Legea nr. 440/2004 și republicată, lege aplicabilă în cauză, întrucât obiectul litigiului dedus judecății (fondul cauzei) se referă la obligarea E. SA la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea unor scrisori de garanție emise de Ministerul Finanțelor Publice și a dobânzii legale aferente.

În concepția instanței de control judiciar, garanțiile reglementate de Legea nr. 96/2000, modificată prin Legea nr. 440/2004 - garanții emise de Ministerul Finanțelor Publice, în baza Ordinului nr. 14/1995 și preluate de E. SA, care garantează îndeplinirea unor prevederi ale contractelor de export încheiate de agenții economici din țară cu partenerii lor contractuali din străinătate, sunt supuse aprobării Comitetului Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior și în ceea ce privește procedura de executare pentru efectuarea plății și nu doar pentru emiterea garanției, după cum susține partea recurentă.

Stabilind în competența Comitetului Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior faptul că acesta „aprobă” utilizarea fondurilor pentru garanții de export de către E. SA, (a se vedea art. 12 din Legea nr. 96/2000, modificată), rezultă că legiuitorul a avut în vedere nu doar procedura de aprobare a emiterii garanției, ci și executarea acesteia, conceptul de garanție cuprinzând toate cele patru componente ale sale: emiterea, prelungirea, modificarea și, dacă este cazul, executarea ei. În consecință, instanța de control judiciar a concluzionat în sensul că recurenta, în susținerea excepției de nelegalitate, nu a făcut o analiză completă a dispozițiilor legale incidente în cauză, omițând, cu bună-știință, de a indica acele texte de lege care instituie necesitatea aprobării executării unei garanții referitoare la un contract extern de către C.I.G.C.E.E.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare Banca Comercială Română, indicând ca temei juridic prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. În cadrul contestației în anulare se susține de către contestatoare faptul că instanța de recurs a reținut în mod eronat conținutul material al art. 12 alin. (1) din Legea nr. 96/2000, care dispune că fondurile prevăzute la art. 10 vor fi utilizate de E. SA. pentru achitarea angajamentelor asumate de aceasta, în numele și în contul statului, conform normelor aprobate de Comitetul Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior (...). Ca atare, textul legii stabilește faptul că C.I.G.C.E.E.

aprobă Norme ce reglementează activitatea E. SA, în utilizarea fondurilor prevăzute de art. 10 din aceeași lege, pentru achitarea angajamentelor asumate de aceasta în numele și în contul statului, iar instanța de recurs, prin eroare materială, percepe textul în sensul că art. 12 stabilește competența de aprobare de către C.I.F.C.A. a solicitărilor de executare a garanțiilor făcute de E. SA. Contestatoarea arată că, pe baza perceperii eronate a conținutului textului de lege anterior menționat, instanța de recurs a ajuns la o concluzie greșită și a pronunțat o soluție nelegală. În plus, contestatoarea precizează faptul că nu poate fi vorba despre o greșeală de judecată incipientă, ci de o veritabilă eroare materială, pe baza perceperii într-o formă eronată a art. 12 alin. (1) din Legea nr. 96/2000 privind organizarea și funcționarea B.E.I.R.

E. SA. De asemenea, contestatoarea a reiterat în cadrul prezentei căi extraordinare de atac criticile pe care le-a dezvoltat în cererea de recurs (a se vedea filele 13-20 dosar). Intimata B.E.I.R.E. SA, în nume propriu și în calitate de mandatară a Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări, a formulat întâmpinare (filele 22-25 dosar) în care a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, arătând în motivare, în esență, faptul că, prin sintagma „greșeli materiale”, doctrina și jurisprudența a avut în vedere acele greșeli cu caracter procedural sau confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale; în nici un caz art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ. nu vizează indicarea sau modul în care instanța a înțeles să interpreteze o dispoziție legală, deoarece în acest fel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la o rejudecare a recursului, ceea ce contravine principiilor procedurale ce guvernează căile extraordinare de atac. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de susținerile părților și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte va respinge contestația în anulare pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Prezenta contestație în anulare s-a fundamentat în drept pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Așadar, norma legală anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ca de exemplu, respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea lui greșită ca netimbrat și alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia” hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare.

Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. În speță, contestatoarea invocă faptul că instanța de recurs a reținut în mod eronat conținutul material al art. 12 alin. (1) din Legea nr. 96/2000, ceea ce a determinat pronunțarea unei soluții greșite în ceea ce privește recursul declarat împotriva sentinței nr. 2894 din 29 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal În concepția Înaltei Curți, contestatorul invocă o greșeală de judecată, iar nu o greșeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc.

civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse. Cu alte cuvinte, Înalta Curte reține faptul că susținerile contestatoarei fac trimitere la greșeli de judecată și de interpretare eronată a unor dispoziții legale ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare și nu de reformare a soluției atacate. Ca atare, Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestatoare în sprijinul incidenței acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 318 teza I C. proc. civ. În consecință, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare întemeiată pe textul legal mai sus indicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de B.C.R. împotriva deciziei nr. 2292 din 29 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2009.