ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1857/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1857/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamanții T.F.R. și C.D.V. au chemat în judecată pârâta SC M. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să le lase în deplină proprietate si liniștită posesie imobilul situat în municipiul Giurgiu, compus din teren în suprafață de 1.159 mp si construcție aflată pe acesta (o casă "mare cu subsol, compusă din opt camere și alte două case mai mici, compuse fiecare dintr-o alta cameră cu sălile lor", precum și o magazie "cu trei ochiuri"), procedând la compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtei și acordând preferință primului dintre acestea.
Pârâta SC M. SA Giurgiu a invocat lipsa calității procesuale active a reclamanților, întrucât aceștia nu au dovedit gradul de rudenie cu pretinsul lor autor Teodorescu Ion și nici măcar că sunt moștenitorii acestuia, prin acceptarea moștenirii, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocând dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție prin care a solicitat sa fie introduși în cauză Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S., cerere pe care și-a întemeiat-o pe dispozițiile art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999.
Pârâta SC M. SA Giurgiu a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, estimate la suma de 150.034.943 lei/rol, reactualizată în raport de indicele de inflație, solicitând totodată acordarea unui drept de retenție asupra imobilului până la achitarea despăgubirilor și instituirea unui sechestru; cerere pe care ulterior, arătat că o retrage, solicitând să se ia act în acest sens. După un prim ciclu procesual, în fond după casare, reclamanții și-au reevaluat imobilul ce face obiectul pricinii, la suma de 647.500 lei/ron (echivalentul a 175.000 Euro).
Pârâta SC R. SA București, căreia i-a fost transmisă calitatea procesuală în cauza de către SC M. SA a invocat excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei SC R. SA, sucursala Giurgiu; excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, în susținerea căreia a învederat că reclamanții nu mai beneficiază de prevederea favorabilă a art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997; excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, motivat de aceea că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Giurgiu, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
Prin sentința civilă nr. 102 din 19 iulie 2008, Tribunalul Giurgiu a respins excepțiile lipsei capacității procesuale a pârâtei SC R. SA Giurgiu (rămasă fără obiect), netimbrării acțiunii și inadmisibilității cererii, precum si excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților si prescripției dreptului la acțiune al acestora, invocate de pârâta SC R. SA; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocată de acesta prin reprezentant; a admis acțiunea reclamanților T.F.R. și C.D.V.
formulată împotriva pârâtei SC R. SA și în contradictoriu cu pârâții - chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S.; a omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză (filele 101 -103 primul dosar fond cu nr. 3040/2002 al Tribunalului Giurgiu); a obligat pârâta SC R. SA să lase în deplină și absolută proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în municipiul Giurgiu compus din teren în suprafață de 1.130 mp și construcțiile vechi aflate pe acesta, respectiv sediul comercial, individualizat pe schița - anexă la raport C1, laborator carne, individualizat pe aceeași schiță C3, magazii individualizate pe aceeași schiță C4; a admis cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a A.V.A.S.; în baza art. 32/4 din O.U.G.
nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, modificată, a constatat că pârâta SC R. SA este îndreptățită la despăgubiri din partea pârâților chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S. pentru imobilul situat în municipiul Giurgiu, compus din teren în suprafață de 1.130 mp.
si construcțiile aflate pe acesta, revendicat de către reclamanți și care a făcut obiectul procesului de privatizare; a respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC R. SA la 17 aprilie 2008 având ca obiect constatarea decăderii reclamanților din dreptul lor de a accepta succesiunea defunctului Teodorescu Ion și a luat act de renunțarea aceleiași pârâte la cererea reconvențională formulată la 23 ianuarie 2003, prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, acordarea unui drept de retenție asupra acestuia si instituirea unui sechestru judiciar. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele aspecte. Referitor la excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei SC R. SA Giurgiu, a constatat că aceasta a rămas fără obiect atâta timp cât reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâta SC R. SA București.
În privința excepției netimbrării s-a reținut că aceasta este neîntemeiată, în speță fiind incidente dispozițiile art. 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997. Reclamanții și-au dovedit calitatea de moștenitori ai defunctului Teodorescu Ion prin actele depuse la dosar, respectiv certificatele de moștenitor nr. 32 din 01 iunie 1998, nr. 566 din 13 mai 1987, nr. 2183 din 22 noiembrie 1994, nr. 180 din 10 noiembrie 1997 si nr. 286/95 din 14 noiembrie 1956, această calitate le-a fost recunoscută cu autoritate de lucru judecat și de către instanța de judecată - respectiv Judecătoria Giurgiu, care prin sentința civilă nr. 166 din 14 ianuarie 1998 le-a admis acțiunea, constatând că imobilul a fost naționalizat abuziv și ilegal și dispunând restituirea acestuia către reclamanți.
În privința excepției prescrierii dreptului la acțiune conform Legii nr. 10/2001 tribunalul a reținut că și aceasta este neîntemeiată, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Codului civil (art. 480), considerând-o o acțiune în revendicare. Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocată de acesta, tribunalul a considerat-o de asemenea neîntemeiată, în condițiile în care acesta a fost citat în cauză în calitate de chemat în garanție la cererea pârâtei potrivit dispozițiilor art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999, iar obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă revendicarea unui imobil ce a făcut obiectul privatizării.
Excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtă, a fost analizată odată cu fondul cauzei. Procedând la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, s-a reținut că titlul de proprietate al reclamanților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 742/1914 a fost confirmat si consolidat prin sentința civilă nr. 166 din 14 ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria Giurgiu, care a statuat, că preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut în mod ilegal si abuziv, prin urmare, Statul Român nefiind niciodată proprietarul acestuia.
Față de faptul ca reclamanților li s-a recunoscut, cu efect retroactiv, valabilitatea neîntreruptă a titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, concomitent cu constatarea nevalabilității titlului cu care acesta era deținut de către stat, este evident că aceștia aveau "un bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, astfel cum înțelesul acestui termen a fost conturat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că trebuie să li se recunoască, deopotrivă accesul la instrumentul specific de apărare a acestui bun, care este acțiunea în revendicare.
Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâtă, tribunalul a observat ca cei dintâi se află în posesia titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv și în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu, prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamanților. Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că trebuie respinsă și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Referitor la cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a A.V.A.S., tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată, față de dispozițiile art. 32/4 din O.U.G.
nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, modificată. Astfel, s-a reținut că prin Legea nr. 99/1999 s-a introdus în O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, art. 324 potrivit căruia instituțiile publice implicate, asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor preluate de către stat; în acest scop, instituțiile publice implicate urmând să plătească societăților comerciale prevăzute la alin. (1), o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari, prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.
Este adevărat că acest text de lege, mai exact art. 32/4 alin. (1) – (3) a fost abrogat ulterior prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, dar aceeași lege în art. 30 alin. (3) a prevăzut că dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoare a acesteia (cum este și cazul contractului de vânzare-cumpărare în speță încheiat de pârâta în cadrul procesului de privatizare). Prin urmare va fi admisă și cererea de chemare în garanție a Statului Român prin instituțiile sale implicate în procesul de privatizare, Ministerul Finanțelor Publice și a A.V.A.S., al căror obiect l-a constituit si imobilul în litigiu și va constata că pârâta este îndreptățită la despăgubiri din partea acestora, despăgubiri ce se vor stabili conform alin. (3) din art. 32/4 din O.U.G.
nr. 88/1997, modificată, de comun acord de către parți sau prin justiție, în caz de divergență. Împotriva acestei sentințe au declarat apel SC R. SRL, D.G.F.P. Giurgiu - în numele Ministerului Finanțelor Publice și A.V.A.S.
În susținerea motivelor de apel, SC R. SA a susținut că 1. nu sunt incidente dispozițiile art. 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997 2. a reiterat excepția prescripției dreptului la acțiune susținând că acțiunea în revendicare este inadmisibilă 3. în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților 4. a arătat că sentința civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu, nu îi este opozabilă întrucât nu au fost parte în acel litigiu 5. în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, apelanta a apreciat că instanța de fond a omis în dispozitiv să precizeze suma concretă cu care urmează a fi despăgubiți, astfel că în subsidiar solicită să se precizeze suma de 647.500 lei ce li s-ar datora cu titlu de despăgubire.
În motivarea apelului, D.G.F.P. Giurgiu - pentru Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința atacată pentru nelegalitate întrucât instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 32/4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare si art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. In motivarea apelului, A.V.A.S. a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată arătând că art. 32/4 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 instituie necesitatea existentei unei hotărâri definitive si irevocabile prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile către foștii proprietari.
Cu majoritate de voturi, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelurile prin decizia nr. 243 A din 15 aprilie 2009 reținând următoarele. Critica vizând necesitatea timbrării prezentei acțiuni la valoare a fost respinsă întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. A considerat că nu este întemeiată nici critica vizând prescripția dreptului la acțiune urmare neformulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât aceste aspecte vizează eventual contestațiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziției sau deciziei emise conform acestei proceduri și nu acțiunile în revendicare, în care se pune problema comparării titlurilor de proprietate ale părților în litigiu.
Cât privește excepția inadmisibiliății, curtea a reținut că prezenta acțiune în revendicare este formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat care nu se încadrează în definiția "unității deținătoare", în sensul dat de art. 21 din Legea nr. 10/2001, și nici în ipoteza art. 29 alin. (3). Cât privește pretinsa inadmisibilitate a acțiunii în revendicare Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia nr. 33/2008 a statuat că ,, nu se poate aprecia că existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare. Pe fondul litigiului, curtea a reținut că reclamanții au prezentat un titlu mai bine caracterizat din punct de vedere juridic.
Nu a fost primită nici critica apelantei pârâte referitoare la necesitatea indicării în concret a sumei ce i se datorează cu titlu de despăgubire întrucât în acest caz, sunt incidente dispozițiile art. 32/4 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în sensul că acestea vor fi stabilite de comun acord de părți și numai în caz de divergență în justiție. Atâta timp cât părțile implicate nu au parcurs procedura stabilirii de comun acord a despăgubirilor nu se poate constata, de plano, că ar exista divergentă sub acest aspect. Au fost respinse ca nefondate și celelalte două apeluri formulate cu privire la cererea de chemare în garanție.
S-a apreciat că nu se poate retine că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu ar avea calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, sub aspectul soluționării cererii de chemare în garanție întrucât statul, prin efectul Legii nr. 15/1990 a cedat acțiunile societăților comerciale, ca atare, pentru opozabilitate, are calitate procesuală pasivă într-un litigiu ce are ca obiect revendicarea unui imobil ce a făcut obiectul procesului de privatizare, alături de instituțiile implicate în procesul de privatizare conform dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată. Nu au fost primite nici criticile formulate de A.V.A.S. cu privire la o eventuală prematuritate a cererii de chemare în garanție, întrucât "existenta unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care a fost admisă acțiunea în revendicare" nu presupune neapărat o judecare separată a celor două acțiuni, fiind posibilă judecarea concomitentă a celor două capete de cerere.
De altfel, prin judecarea concomitentă a acțiunii în revendicare cu cererea de chemare în garanție nu se ajunge la situația admiterii acțiunii privind obligația de despăgubire, anterior existentei hotărârii de admitere a acțiunii în revendicare, în mod irevocabil, pentru a se pune problema de o eventuală prematuritate, cele două fiind deopotrivă soluționate. Pe de altă parte, instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificată, reținând că prezentul contract de vânzare-cumpărare intră sub incidența dispozițiilor art. 32/4, fiind încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.
În nici un caz, nu se pune problema inadmisibilității cererii de chemare în garanție, cum eronat susține apelanta, în acest caz nefiind incidente dispozițiile art. 111 C. proc. civ., ci dispozițiile speciale reprezentate de dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997. Cât privește critica formulată de A.V.A.S. cu privire la cuantumul despăgubirilor, nu a fost primită de curte pentru aceleași considerente ca cele avute în vedere la respingerea motivului de apel formulat de pârâta SC R. SRL cu privire la aceste aspect, ambele părți urmând să parcurgă procedura prevăzută de lege. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs chematele în garanție D.G.F.P. Giurgiu pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, A.V.A.S.
și pârâta SC R. SA. Chemata în garanție D.G.F.P. Giurgiu și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că instanța de apel nu a interpretat corect dispozițiile art. 23/4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în sensul că în procesul de privatizare mandatarul statului nu este Ministerul Finanțelor Publice, ci A.V.A.S., iar cererea de chemare în garanție a Statului Român nu este întemeiată. In motivarea recursului formulat de chemata în garanție A.V.A.S., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a învederat că în mod greșit a fost respinsă excepția prematurității cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. întrucât în cauză nu există încă o hotărâre irevocabilă prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunului către foștii proprietari, așa cum prevede art. 32/4 alin. (2) din O.U.G.
nr. 88/1997 modificată. De asemenea, trebuia dovedit că imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social al acesteia. Pârâta SC R. SA și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.
civ., pentru următoarele motive: 1. greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților întrucât certificatul de calitate de moștenitor nr. 32 din 1 iunie 1998 nu are aceleași efecte cu un certificat de moștenitor 2. în cazul valabilității titlului său de proprietate are aplicabilitate principiul error communis facit ius 3. sentința nr. 166 din 14 ianuarie 1998 a Judecătoriei Giurgiu nu îi este opozabilă pentru că nu a fost parte în acel proces 4. în cauză trebuiau aplicate dispozițiile art. 29 al Legii nr. 10/2001, imobilul fiind evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale, iar reclamanții au dreptul doar la despăgubiri 5. greșit s-au restituit 1130 mp teren când, în realitate există acte doveditoare doar pentru suprafața de 816 mp, precizând că în actul de naționalizare terenul preluat a avut 816 mp 6. greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în acest sens a statuat și Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008 obligatorie pentru instanțe 7. soluționând cererea de chemare în garanție a considerat greșit că este neîntemeiată critica referitoare la necesitatea indicării în concret a sumei ce i se cuvine cu titlu de despăgubire.
Recursul declarat de chemata în garanție D.G.F.P. Giurgiu pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat pentru considerentele care succed. Din interpretarea dispozițiilor art. 32/4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată rezultă că numai instituția implicată în privatizare, în cazul de față A.V.A.S., are obligația de a repara prejudiciul produs societății comerciale în urma restituirii către foștii proprietari a imobilelor preluate abuziv, ca atare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are nici obligație în acest sens, motiv pentru care se impune casarea parțială a deciziei și sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recursurile declarate de A.V.A.S. și SC R. SA nu sunt fondate. Referitor la recursul declarat de chemata în garanție A.V.A.S. nu se poate reține critica privitoare la prematuritatea cererii de chemare în garanție. Prin acțiunea introductivă reclamanții au revendicat imobilul evidențiat în patrimoniul SC R. SA, iar aceasta din urmă, pentru a-și asigura repararea prejudiciului pe care îl va suferi, a chemat în garanție instituția abilitată legal să suporte dezdăunarea. Este adevărat că Legea specială, respectiv art. 32/4 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată condiționează obligația A.V.A.S. de existența unei hotărâri judecătorești irevocabile de restituire, însă, în speță, datorită particularităților cauzei deduse judecății, s-a creat o situație atipică în care ambele acțiuni, revendicarea și repararea prejudiciului, să fie soluționate deopotrivă.
Nu se poate susține că nu ar exista o hotărâre irevocabilă, anterioară, privind restituirea imobilului, întrucât instanțele au soluționat mai întâi acțiunea în revendicare și, ca urmare a restituirii imobilului către foștii proprietari, au admis și cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. Ca atare, hotărârea anterioară o constituie tocmai soluția dată în acțiunea în revendicare. Trebuie menționat că art. 32/4 alin. (1) al O.U.G. nr. 88/1997 nu condiționează obligația de reparare a prejudiciului de cuprinderea imobilului în capitalul social al societății, astfel încât nu va fi reținută nici cea de-a doua critică inserată în motivarea recursului. Aspectele privitoare la cuantumul prejudiciului raportat la valoarea contabilă a imobilului sau la valoarea sa de piață nu fac obiectul prezentei cauze, ele urmând a fi analizate de părțile implicate pe cale amiabilă, sau, în caz de divergență, printr-o acțiune în justiție.
Referitor la recursul declarat de pârâta SC R. SA.
Nu se poate reține că certificatul de calitate de moștenitor nr. 32 din 1 iunie 1998 nu ar avea aceeași forță probantă cu un certificat de moștenitor. Potrivit prevederilor Legii nr. 36/1995 privind notarii publici și a activității notariale, certificatul de moștenitor se eliberează de către notarul public în cadrul procedurii succesorale notariale necontencioase și cuprinde constatările referitoare la masa succesorală, calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din patrimoniul defunctului, respectiv bunurile atribuite dacă moștenitorii și-au împărțit averea prin bună învoială. Art. 84 din Legea citată dispune că „în cazul în care nu s-a făcut dovada existenței unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operațiuni de durată și moștenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite certificat de calitate de moștenitor”. Referitor la puterea doveditoare a certificatului de moștenitor, respectiv a celui de calitate de moștenitor, Legea nr. 36/1995, prin art. 88 teza a II-a, și-a fixat preferințele sale, fiind categorică și fără echivoc, în sensul că „până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte”. Din dispoziția legală citată rezultă că, odată emis de notarul public, certificatul de moștenitor, sau de calitate de moștenitor nu poate fi ignorat, prin simpla lui negare, de către părțile litigante, întrucât atare act, în puterea Legii, face dovada deplină, printre altele și asupra calității de moștenitor, până la anularea lui prin hotărâre judecătorească.
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ. Ca atare, în cadrul acțiunii în revendicare, trebuie aplicate criteriile obișnuite de comparare a titlurilor, plecând de la premisa că ambele sunt valabile. In cadrul acestei comparări preferabilitatea unui titlu nu echivalează cu valabilitatea sa, motiv pentru care nu se va analiza întrunirea tuturor condițiilor teoriei aparenței în drept pentru a se stabili valabilitatea titlului prezentat de SC R. SA. Dintre cele două titluri prezentate este evident că titlul reclamanților este mai bine caracterizat, acesta fiind și consolidat prin sentința civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu. Elementul precumpănitor în stabilirea acestei preferabilități este faptul că titlul pârâtei nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la un neproprietar, statul, care a preluat abuziv imobilul, aspect stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința amintită.
Contrar susținerilor recurentei, sentința nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu îi este opozabilă. Susținând inopozabilitatea sentinței civile nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu, prin care s-a constatat că imobilul a fost naționalizat ilegal și s-a dispus restituirea lui către reclamanți, recurenta ignoră faptul că hotărârile, ca mijloace de probă (prezumții legale) se impun și terților, cu precizarea că aceștia au posibilitatea să facă dovada contrară acestor prezumții care, față de ei, au caracter relativ, probă ce în speță nu a fost făcută. Recurenta face confuzie între principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești, care presupune într-adevăr, ca obligativitatea acestor efecte și autoritatea lucrului judecat să se impună numai părților și principiul opozabilității acelorași efecte, ce se manifestă în relația cu terții, interzicând acestora să le ignore și să le încalce, câtă vreme nu fac dovada altei realități juridice. De aceea, susținând că hotărârea nu produce nici un efect asupra ei pentru că, nefiind parte în proces, nu-i este opozabilă, recurenta pretinde de fapt să i se recunoască posibilitatea ignorării unor acte jurisdicționale intrate în puterea lucrului judecat, ca și cum acestea nu ar exista și fără a demonstra contrariul celor statuate de acestea, ceea ce i-ar fi fost permis din poziția ei de terț.
În speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 întrucât reclamanții au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. De altfel, art. 29 din Legea 10/2001 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale. In consecință, cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29, fost art. 27, în redactarea inițială. Instanțele investite cu soluționarea cererilor privind restituirea unor astfel de imobile trebuie să verifice și să stabilească valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, întrucât în funcție de acest aspect urmează a aprecia asupra măsurilor reparatorii, restituirea în natură ori despăgubiri, care pot fi acordate persoanei îndreptățite.
În mod corect instanța de apel a dispus restituirea către reclamanți a suprafeței de teren de 1130 mp. Potrivit titlului de proprietate al autorului reclamanților, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. 742 din 11 iunie 1914, terenul a avut o suprafață de 1159 mp. Prin Decretul nr. 92/1950 a fost naționalizată doar o parte a terenului, mai exact 816 mp și 141 mp suprafață construită, care au făcut obiectul procesului de privatizare și au trecut în posesia SC R. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria GR nr. 00016 din 19 septembrie 1994 emis de Consiliul Județean Giurgiu. Expertiza de specialitate efectuată în cauză, a concluzionat, pe baza înscrisurilor prezentate și a măsurătorilor, că în prezent, terenul revendicat de reclamanți și evidențiat în patrimoniul societății are 1130 mp, astfel încât instanța, în mod corect a omologat acest raport.
Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 nu poate fi reținută pentru următoarele considerente. Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia. În acest sens Legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natura a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere Legea fiind una specială în raport de dispozițiile de drept comun. Aceste argumente ar părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun și anume, acțiunea în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face distincția între deferite categorii de imobile preluate de stat, în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Urmând acest demers este de apreciat că doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun. Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare întrucât nu există nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acțiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Un alt argument în susținerea acestei afirmații îl constituie și faptul că prin vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia nu avea un drept valabil de proprietate de proprietate s-a realizat o ingerință în dreptul fostului proprietar. Or, a refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a consacra cu caracter definitiv ingerința în dreptul său, cu consecința evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție. In această situație este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Instanța nu a indicat, în mod concret, suma ce se datorează cu titlu de despăgubire întrucât acest aspect urmează a se stabili de comun acord între societățile implicate, conform art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997 și numai în caz de divergență prin justiție. Or, în speță nu s-a dovedit a exista vreo divergență cu privire la acest cuantum între părțile interesate. Față de aceste considerente recursurile formulate de chemata în garanție A.V.A.S. și de pârâta SA R. SA se vor respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de chemata în garanție D.G.F.P. Giurgiu, pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 243 A din 15 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează în parte decizia atacată precum și sentința civilă nr. 102 din 19 iulie 2008 a Tribunalului Giurgiu în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC R. SA și de chemata în garanție A.V.A.S. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2010.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.