ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1857/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1857/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Giurgiu, reclamanții T.F.R. și C.D.V. au chemat în judecată pârâta

SC M. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligată pârâta să le lase în deplină proprietate si liniștită posesie imobilul

situat în municipiul Giurgiu, compus din teren în suprafață de 1.159 mp si

construcție aflată pe acesta (o casă "mare cu subsol, compusă din opt

camere și alte două case mai mici, compuse fiecare dintr-o alta cameră cu sălile

lor", precum și o magazie "cu trei ochiuri"), procedând la

compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtei și acordând preferință

primului dintre acestea.

Pârâta SC M. SA Giurgiu a invocat lipsa

calității procesuale active a reclamanților, întrucât aceștia nu au dovedit

gradul de rudenie cu pretinsul lor autor Teodorescu Ion și nici măcar că sunt

moștenitorii acestuia, prin acceptarea moștenirii, precum și excepția

prescripției dreptului la acțiune, invocând dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Pârâta a formulat și cerere de chemare în

garanție prin care a solicitat sa fie introduși în cauză Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și A.V.A.S., cerere pe care și-a întemeiat-o pe dispozițiile

art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999.

Pârâta SC M. SA Giurgiu a formulat și cerere

reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata

contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, estimate la suma de

150.034.943 lei/rol, reactualizată în raport de indicele de inflație,

solicitând totodată acordarea unui drept de retenție asupra imobilului până la

achitarea despăgubirilor și instituirea unui sechestru; cerere pe care

ulterior, arătat că o retrage, solicitând să se ia act în acest sens.

După un prim ciclu procesual, în fond

după casare, reclamanții și-au reevaluat imobilul ce face obiectul pricinii, la

suma de 647.500 lei/ron (echivalentul a 175.000 Euro).

Pârâta SC R. SA București, căreia i-a

fost transmisă calitatea procesuală în cauza de către SC M. SA a invocat

excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei SC R. SA, sucursala Giurgiu;

excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, în susținerea căreia a

învederat că reclamanții nu mai beneficiază de prevederea favorabilă a art. 15 lit.

r) din Legea nr. 146/1997; excepția inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, motivat de aceea că acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Chematul în garanție Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Giurgiu, a invocat excepția lipsei

calității sale procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 102 din 19 iulie

2008, Tribunalul Giurgiu a respins excepțiile lipsei capacității procesuale a

pârâtei SC R. SA Giurgiu (rămasă fără obiect), netimbrării acțiunii și

inadmisibilității cererii, precum si excepțiile lipsei calității procesuale

active a reclamanților si prescripției dreptului la acțiune al acestora,

invocate de pârâta SC R. SA; a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocată de acesta

prin reprezentant; a admis acțiunea reclamanților T.F.R. și C.D.V. formulată

împotriva pârâtei SC R. SA și în contradictoriu cu pârâții - chemați în

garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S.; a

omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză (filele 101 -103

primul dosar fond cu nr. 3040/2002 al Tribunalului Giurgiu); a obligat pârâta

SC R. SA să lase în deplină și absolută proprietate și posesie reclamanților

imobilul situat în municipiul Giurgiu compus din teren în suprafață de 1.130 mp

și construcțiile vechi aflate pe acesta, respectiv sediul comercial,

individualizat pe schița - anexă la raport C1, laborator carne, individualizat

pe aceeași schiță C3, magazii individualizate pe aceeași schiță C4; a admis

cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și a A.V.A.S.; în baza art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin

Legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002,

modificată, a constatat că pârâta SC R. SA este îndreptățită la despăgubiri din

partea pârâților chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și A.V.A.S. pentru imobilul situat în municipiul Giurgiu, compus din

teren în suprafață de 1.130 mp. si construcțiile aflate pe acesta, revendicat

de către reclamanți și care a făcut obiectul procesului de privatizare; a

respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC R. SA la 17 aprilie 2008

având ca obiect constatarea decăderii reclamanților din dreptul lor de a

accepta succesiunea defunctului Teodorescu Ion și a luat act de renunțarea

aceleiași pârâte la cererea reconvențională formulată la 23 ianuarie 2003, prin

care a solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor

aduse imobilului în litigiu, acordarea unui drept de retenție asupra acestuia

si instituirea unui sechestru judiciar.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

următoarele aspecte.

Referitor la excepția lipsei capacității

procesuale a pârâtei SC R. SA Giurgiu, a constatat că aceasta a rămas fără

obiect atâta timp cât reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că înțeleg

să se judece în contradictoriu cu pârâta SC R. SA București.

În privința excepției netimbrării s-a

reținut că aceasta este neîntemeiată, în speță fiind incidente dispozițiile

art. 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Reclamanții și-au dovedit calitatea de

moștenitori ai defunctului Teodorescu Ion prin actele depuse la dosar,

respectiv certificatele de moștenitor nr. 32 din 01 iunie 1998, nr. 566 din 13

mai 1987, nr. 2183 din 22 noiembrie 1994, nr. 180 din 10 noiembrie 1997 si nr. 286/95

din 14 noiembrie 1956, această calitate le-a fost recunoscută cu autoritate de

lucru judecat și de către instanța de judecată - respectiv Judecătoria Giurgiu,

care prin sentința civilă nr. 166 din 14 ianuarie 1998 le-a admis acțiunea,

constatând că imobilul a fost naționalizat abuziv și ilegal și dispunând

restituirea acestuia către reclamanți.

În privința excepției prescrierii

dreptului la acțiune conform Legii nr. 10/2001 tribunalul a reținut că și

aceasta este neîntemeiată, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile

Codului civil (art. 480), considerând-o o acțiune în revendicare.

Cât privește excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocată

de acesta, tribunalul a considerat-o de asemenea neîntemeiată, în condițiile în

care acesta a fost citat în cauză în calitate de chemat în garanție la cererea

pârâtei potrivit dispozițiilor art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin

Legea nr. 99/1999, iar obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă revendicarea

unui imobil ce a făcut obiectul privatizării.

Excepția inadmisibilității cererii,

invocată de pârâtă, a fost analizată odată cu fondul cauzei.

Procedând la compararea titlurilor de

proprietate exhibate de părți, s-a reținut că titlul de proprietate al

reclamanților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 742/1914 a fost

confirmat si consolidat prin sentința civilă nr. 166 din 14 ianuarie 1998

pronunțată de Judecătoria Giurgiu, care a statuat, că preluarea de către stat a

imobilului în litigiu s-a făcut în mod ilegal si abuziv, prin urmare, Statul Român

nefiind niciodată proprietarul acestuia.

Față de faptul ca reclamanților li s-a

recunoscut, cu efect retroactiv, valabilitatea neîntreruptă a titlului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, concomitent cu constatarea nevalabilității

titlului cu care acesta era deținut de către stat, este evident că aceștia

aveau "un bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția Europeana a Drepturilor Omului, astfel cum înțelesul acestui termen a

fost conturat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că

trebuie să li se recunoască, deopotrivă accesul la instrumentul specific de

apărare a acestui bun, care este acțiunea în revendicare.

Prin urmare, în concursul dintre

reclamanți și pârâtă, tribunalul a observat ca cei dintâi se află în posesia

titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a

fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv și în mod irevocabil prin

sentința civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu, prin care s-a recunoscut

nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și implicit, existența

valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamanților.

Pentru aceste considerente, tribunalul a

apreciat că trebuie respinsă și excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare.

Referitor la cererea de chemare în

garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a A.V.A.S.,

tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată, față de dispozițiile art. 32/4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin.

(3) din Legea nr. 137/2002, modificată.

Astfel, s-a reținut că prin Legea nr. 99/1999

s-a introdus în O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților

comerciale, art. 324 potrivit căruia instituțiile publice implicate, asigură

repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs

de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor preluate

de către stat; în acest scop, instituțiile publice implicate urmând să plătească

societăților comerciale prevăzute la alin. (1), o despăgubire care să

reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari,

prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.

Este adevărat că acest text de lege, mai

exact art. 32/4 alin. (1) – (3) a fost abrogat ulterior prin art. 56 din Legea

nr. 137/2002, dar aceeași lege în art. 30 alin. (3) a prevăzut că dispozițiile

art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu

modificările ulterioare, rămân aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare de

acțiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoare a acesteia (cum este și cazul

contractului de vânzare-cumpărare în speță încheiat de pârâta în cadrul

procesului de privatizare). Prin urmare va fi admisă și cererea de chemare în

garanție a Statului Român prin instituțiile sale implicate în procesul de

privatizare, Ministerul Finanțelor Publice și a A.V.A.S., al căror obiect l-a

constituit si imobilul în litigiu și va constata că pârâta este îndreptățită la

despăgubiri din partea acestora, despăgubiri ce se vor stabili conform alin.

(3) din art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, de comun acord de către

parți sau prin justiție, în caz de divergență.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel SC R. SRL, D.G.F.P. Giurgiu - în numele Ministerului Finanțelor Publice și

A.V.A.S.

În susținerea motivelor de apel, SC R. SA

a susținut că

alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997

dreptului la acțiune susținând că acțiunea în revendicare este inadmisibilă

lipsei calității procesuale active a reclamanților

a Judecătoriei Giurgiu, nu îi este opozabilă întrucât nu au fost parte în acel

litigiu

în garanție, apelanta a apreciat că instanța de fond a omis în dispozitiv să

precizeze suma concretă cu care urmează a fi despăgubiți, astfel că în

subsidiar solicită să se precizeze suma de 647.500 lei ce li s-ar datora cu

titlu de despăgubire.

În motivarea apelului, D.G.F.P. Giurgiu -

pentru Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința atacată pentru

nelegalitate întrucât instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 32/4 alin.

(1) din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare si art. 30 alin. (3) din Legea

nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

In motivarea apelului, A.V.A.S. a invocat

excepția prematurității cererii de chemare în judecată arătând că art. 32/4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Titlul I al Legii

nr. 99/1999 instituie necesitatea existentei unei hotărâri definitive si

irevocabile prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în

natură a bunurilor imobile către foștii proprietari.

Cu majoritate de voturi, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, a respins apelurile prin decizia nr. 243 A

din 15 aprilie 2009 reținând următoarele.

Critica vizând necesitatea timbrării

prezentei acțiuni la valoare a fost respinsă întrucât în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

A considerat că nu este întemeiată nici

critica vizând prescripția dreptului la acțiune urmare neformulării notificării

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât aceste aspecte vizează

eventual contestațiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva

dispoziției sau deciziei emise conform acestei proceduri și nu acțiunile în

revendicare, în care se pune problema comparării titlurilor de proprietate ale

părților în litigiu.

Cât privește excepția inadmisibiliății,

curtea a reținut că prezenta acțiune în revendicare este formulată împotriva

unei persoane juridice de drept privat care nu se încadrează în definiția

"unității deținătoare", în sensul dat de art. 21 din Legea nr. 10/2001,

și nici în ipoteza art. 29 alin. (3).

Cât privește pretinsa inadmisibilitate a

acțiunii în revendicare Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia nr. 33/2008

a statuat că ,, nu se poate aprecia că existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în

toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare.

Pe fondul litigiului, curtea a reținut că

reclamanții au prezentat un titlu mai bine caracterizat din punct de vedere

juridic.

Nu a fost primită nici critica apelantei

pârâte referitoare la necesitatea indicării în concret a sumei ce i se

datorează cu titlu de despăgubire întrucât în acest caz, sunt incidente

dispozițiile art. 32/4 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în sensul

că acestea vor fi stabilite de comun acord de părți și numai în caz de

divergență în justiție. Atâta timp cât părțile implicate nu au parcurs

procedura stabilirii de comun acord a despăgubirilor nu se poate constata, de

plano, că ar exista divergentă sub acest aspect.

Au fost respinse ca nefondate și

celelalte două apeluri formulate cu privire la cererea de chemare în garanție.

S-a apreciat că nu se poate retine

că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu ar avea calitate

procesuală pasivă în prezentul litigiu, sub aspectul soluționării cererii de

chemare în garanție întrucât statul, prin efectul Legii nr. 15/1990 a cedat

acțiunile societăților comerciale, ca atare, pentru opozabilitate, are calitate

procesuală pasivă într-un litigiu ce are ca obiect revendicarea unui imobil ce

a făcut obiectul procesului de privatizare, alături de instituțiile implicate

în procesul de privatizare conform dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum

a fost modificată.

Nu au fost primite nici criticile

formulate de A.V.A.S. cu privire la o eventuală prematuritate a cererii de

chemare în garanție, întrucât "existenta unei hotărâri judecătorești

irevocabile prin care a fost admisă acțiunea în revendicare" nu presupune

neapărat o judecare separată a celor două acțiuni, fiind posibilă judecarea

concomitentă a celor două capete de cerere. De altfel, prin judecarea

concomitentă a acțiunii în revendicare cu cererea de chemare în garanție nu se

ajunge la situația admiterii acțiunii privind obligația de despăgubire,

anterior existentei hotărârii de admitere a acțiunii în revendicare, în mod

irevocabil, pentru a se pune problema de o eventuală prematuritate, cele două

fiind deopotrivă soluționate.

Pe de altă parte, instanța de fond a

interpretat corect dispozițiile art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată

prin Legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002

modificată, reținând că prezentul contract de vânzare-cumpărare intră sub

incidența dispozițiilor art. 32/4, fiind încheiat anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 137/2002. În nici un caz, nu se pune problema inadmisibilității

cererii de chemare în garanție, cum eronat susține apelanta, în acest caz

nefiind incidente dispozițiile art. 111 C. proc. civ., ci dispozițiile speciale

reprezentate de dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997.

Cât privește critica formulată de A.V.A.S.

cu privire la cuantumul despăgubirilor, nu a fost primită de curte pentru aceleași

considerente ca cele avute în vedere la respingerea motivului de apel formulat

de pârâta SC R. SRL cu privire la aceste aspect, ambele părți urmând să

parcurgă procedura prevăzută de lege.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs chematele în garanție D.G.F.P. Giurgiu pentru Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, A.V.A.S. și pârâta SC R. SA.

Chemata în garanție D.G.F.P. Giurgiu

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând

că instanța de apel nu a interpretat corect dispozițiile art. 23/4 din O.U.G. nr.

88/1997 modificată, în sensul că în procesul de privatizare mandatarul statului

nu este Ministerul Finanțelor Publice, ci A.V.A.S., iar cererea de chemare în

garanție a Statului Român nu este întemeiată.

In motivarea recursului formulat de

chemata în garanție A.V.A.S., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., s-a învederat că în mod greșit a fost respinsă excepția

prematurității cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. întrucât în cauză nu

există încă o hotărâre irevocabilă prin care societatea privatizată să fie

obligată la restituirea în natură a bunului către foștii proprietari, așa cum

prevede art. 32/4 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată. De asemenea,

trebuia dovedit că imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul

social al acesteia.

Pârâta SC R. SA și-a întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele

motive:

lipsei calității procesuale active a reclamanților întrucât certificatul de

calitate de moștenitor nr. 32 din 1 iunie 1998 nu are aceleași efecte cu un

certificat de moștenitor

său de proprietate are aplicabilitate principiul

error communis facit ius

a Judecătoriei Giurgiu nu îi este opozabilă pentru că nu a fost parte în acel

proces

dispozițiile art. 29 al Legii nr. 10/2001, imobilul fiind evidențiat în

patrimoniul unei societăți comerciale, iar reclamanții au dreptul doar la

despăgubiri

teren când, în realitate există acte doveditoare doar pentru suprafața de 816

mp, precizând că în actul de naționalizare terenul preluat a avut 816 mp

inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, în acest sens a statuat și Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008

obligatorie pentru instanțe

garanție a considerat greșit că este neîntemeiată critica referitoare la

necesitatea indicării în concret a sumei ce i se cuvine cu titlu de

despăgubire.

Recursul declarat de chemata în

garanție D.G.F.P. Giurgiu pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice este fondat pentru considerentele care succed.

Din interpretarea dispozițiilor art.

32/4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată rezultă că numai instituția

implicată în privatizare, în cazul de față A.V.A.S., are obligația de a repara

prejudiciul produs societății comerciale în urma restituirii către foștii

proprietari a imobilelor preluate abuziv, ca atare, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice nu are nici obligație în acest sens, motiv pentru

care se impune casarea parțială a deciziei și sentinței în sensul respingerii

cererii de chemare în garanție a Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Recursurile declarate de A.V.A.S. și

SC R. SA nu sunt fondate.

Referitor la recursul declarat de

chemata în garanție A.V.A.S. nu se poate reține critica privitoare la

prematuritatea cererii de chemare în garanție.

Prin acțiunea introductivă

reclamanții au revendicat imobilul evidențiat în patrimoniul SC R. SA, iar

aceasta din urmă, pentru a-și asigura repararea prejudiciului pe care îl va

suferi, a chemat în garanție instituția abilitată legal să suporte dezdăunarea.

Este adevărat că Legea specială,

respectiv art. 32/4 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată condiționează

obligația A.V.A.S. de existența unei hotărâri judecătorești irevocabile de

restituire, însă, în speță, datorită particularităților cauzei deduse

judecății, s-a creat o situație atipică în care ambele acțiuni, revendicarea și

repararea prejudiciului, să fie soluționate deopotrivă. Nu se poate susține că

nu ar exista o hotărâre irevocabilă, anterioară, privind restituirea

imobilului, întrucât instanțele au soluționat mai întâi acțiunea în revendicare

și, ca urmare a restituirii imobilului către foștii proprietari, au admis și

cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. Ca atare, hotărârea anterioară o

constituie tocmai soluția dată în acțiunea în revendicare.

Trebuie menționat că art. 32/4 alin.

(1) al O.U.G. nr. 88/1997 nu condiționează obligația de reparare a prejudiciului

de cuprinderea imobilului în capitalul social al societății, astfel încât nu va

fi reținută nici cea de-a doua critică inserată în motivarea recursului.

Aspectele privitoare la cuantumul prejudiciului

raportat la valoarea contabilă a imobilului sau la valoarea sa de piață nu fac

obiectul prezentei cauze, ele urmând a fi analizate de părțile implicate pe

cale amiabilă, sau, în caz de divergență, printr-o acțiune în justiție.

Referitor la recursul declarat de

pârâta SC R. SA.

certificatul de calitate de moștenitor nr. 32 din 1 iunie 1998 nu ar avea

aceeași forță probantă cu un certificat de moștenitor.

Potrivit prevederilor Legii nr. 36/1995

privind notarii publici și a activității notariale, certificatul de moștenitor

se eliberează de către notarul public în cadrul procedurii succesorale notariale

necontencioase

și cuprinde constatările referitoare

la masa succesorală, calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din

patrimoniul defunctului, respectiv bunurile atribuite dacă moștenitorii și-au

împărțit averea prin bună învoială.

Art. 84 din Legea citată dispune că „în

cazul în care nu s-a făcut dovada existenței unor bunuri în patrimoniul

defunctului ori determinarea acestora necesită operațiuni de durată și

moștenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite

certificat de calitate de moștenitor”.

Referitor la puterea doveditoare a

certificatului de moștenitor, respectiv a celui de calitate de moștenitor, Legea

nr. 36/1995, prin art. 88 teza a II-a, și-a fixat preferințele sale, fiind

categorică și fără echivoc, în sensul că „până la anularea sa prin hotărâre

judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința

calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui

moștenitor în parte”.

Din dispoziția legală citată rezultă că,

odată emis de notarul public, certificatul de moștenitor, sau de calitate de

moștenitor nu poate fi ignorat, prin simpla lui negare, de către părțile

litigante, întrucât atare act, în puterea Legii, face dovada deplină, printre

altele și asupra calității de moștenitor, până la anularea lui prin hotărâre

judecătorească.

pe dispozițiile art. 480 C. civ. Ca atare, în cadrul acțiunii în revendicare,

trebuie aplicate criteriile obișnuite de comparare a titlurilor, plecând de la

premisa că ambele sunt valabile. In cadrul acestei comparări preferabilitatea

unui titlu nu echivalează cu valabilitatea sa, motiv pentru care nu se va

analiza întrunirea tuturor condițiilor teoriei aparenței în drept pentru a se

stabili valabilitatea titlului prezentat de SC R. SA.

Dintre cele două titluri prezentate este

evident că titlul reclamanților este mai bine caracterizat, acesta fiind și

consolidat prin sentința civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu. Elementul

precumpănitor în stabilirea acestei preferabilități este faptul că titlul

pârâtei nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la un neproprietar,

statul, care a preluat abuziv imobilul, aspect stabilit cu putere de lucru

judecat prin sentința amintită.

sentința nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu îi este opozabilă.

Susținând inopozabilitatea sentinței

civile nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu, prin care s-a constatat că imobilul

a fost naționalizat ilegal și s-a dispus restituirea lui către reclamanți,

recurenta ignoră faptul că hotărârile, ca mijloace de probă (prezumții legale)

se impun și terților, cu precizarea că aceștia au posibilitatea să facă dovada

contrară acestor prezumții care, față de ei, au caracter relativ, probă ce în

speță nu a fost făcută.

Recurenta face confuzie între principiul

relativității efectelor hotărârii judecătorești, care presupune într-adevăr, ca

obligativitatea acestor efecte și autoritatea lucrului judecat să se impună

numai părților și principiul opozabilității acelorași efecte, ce se manifestă

în relația cu terții, interzicând acestora să le ignore și să le încalce, câtă

vreme nu fac dovada altei realități juridice.

De aceea, susținând că hotărârea nu

produce nici un efect asupra ei pentru că,

nefiind

parte în proces, nu-i este opozabilă, recurenta pretinde de fapt să i se

recunoască posibilitatea ignorării unor acte jurisdicționale intrate în puterea

lucrului judecat, ca și cum acestea nu ar exista și fără a demonstra contrariul

celor statuate de acestea, ceea ce i-ar fi fost permis din poziția ei de terț.

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 întrucât reclamanții au formulat o

acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. De altfel, art. 29 din Legea

10/2001 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

In consecință, cererile referitoare

la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul

societăților comerciale privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor

art. 29, fost art. 27, în redactarea inițială.

Instanțele investite cu soluționarea

cererilor privind restituirea unor astfel de imobile trebuie să verifice și să

stabilească valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, întrucât în

funcție de acest aspect urmează a aprecia asupra măsurilor reparatorii,

restituirea în natură ori despăgubiri, care pot fi acordate persoanei

îndreptățite.

dispus restituirea către reclamanți a suprafeței de teren de 1130 mp.

Potrivit titlului de proprietate al

autorului reclamanților, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. 742 din 11

iunie 1914, terenul a avut o suprafață de 1159 mp. Prin Decretul nr. 92/1950 a

fost naționalizată doar o parte a terenului, mai exact 816 mp și 141 mp

suprafață construită, care au făcut obiectul procesului de privatizare și au

trecut în posesia SC R. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de

proprietate seria GR nr. 00016 din 19 septembrie 1994 emis de Consiliul

Județean Giurgiu. Expertiza de specialitate efectuată în cauză, a concluzionat,

pe baza înscrisurilor prezentate și a măsurătorilor, că în prezent, terenul

revendicat de reclamanți și evidențiat în patrimoniul societății are 1130 mp,

astfel încât instanța, în mod corect a omologat acest raport.

vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 nu poate fi reținută pentru următoarele

considerente.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor

preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul

revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.

În acest sens Legea prevede o

anumită procedură pentru a se putea

obține restituirea în natura a imobilelor preluate de stat, din acest punct de

vedere Legea fiind una specială în raport de dispozițiile de drept comun.

Aceste argumente ar părea să

interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii

imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun și

anume, acțiunea în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a

se face distincția între deferite categorii de imobile preluate de stat, în

funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Urmând acest demers este de apreciat

că doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai

aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii, procedura

prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace

prevăzute de dreptul comun.

Pentru cealaltă categorie de

imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data

de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare

întrucât nu există nici un text de lege care să interzică introducerea unei

astfel de acțiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Un alt argument în susținerea

acestei afirmații îl constituie și faptul că prin vânzarea de către stat a

imobilului asupra căruia nu avea un drept valabil de proprietate de proprietate

s-a realizat o ingerință în dreptul fostului proprietar. Or, a refuza acestuia

calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a consacra cu

caracter definitiv ingerința în dreptul său, cu consecința evidentă a

încălcării art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

De asemenea, nu trebuie

neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru

instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea

specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție. In această

situație este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

concret, suma ce se datorează cu titlu de despăgubire întrucât acest aspect

urmează a se stabili de comun acord între societățile implicate, conform art.

32/4 din O.U.G. nr. 88/1997 și numai în caz de divergență prin justiție. Or, în

speță nu s-a dovedit a exista vreo divergență cu privire la acest cuantum între

părțile interesate.

Față de aceste considerente

recursurile formulate de chemata în garanție A.V.A.S. și de pârâta SA R. SA se

vor respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de chemata

în garanție D.G.F.P. Giurgiu, pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva deciziei nr. 243 A din 15 aprilie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează în parte decizia atacată

precum și sentința civilă nr. 102 din 19 iulie 2008 a Tribunalului Giurgiu în

sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâta SC R. SA și de chemata în garanție A.V.A.S. împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2010.