ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 684/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 684/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC I.S.C. SRL a chemat-o în fața Curții de Arbitraj

Comercial pe pârâta SC P. SA și a solicitat ca prin sentința pe care

o va pronunța să se dispună:

art. 9 din,,Convenția pentru operarea stației de distribuție a

carburanților”, încheiată la data de 11 aprilie 2006 și,

modificată ulterior prin actul adițional din 9 august 2006.

9.01

“

Perioada de notificare”, în sensul menținerii

secțiunii 9.01 așa cum a fost inițial înserată la momentul

semnării contractului, înainte de actul adițional din 9 august 2006.

I.S.C. SRL din 6 august 2007 privind denunțarea unilaterială a

contractului.

de arbitrare.

Reclamanta a susținut că a încheiat

cu pârâta o convenție pentru operarea stației de distribuție a

carburanților pe care aceasta din urmă a denunțat-o unilateral

invocând prevederile art. 9 secțiunea 9.02 din Convenție. Aceste

prevederi au fost considerate nule de reclamantă pe motivul că se

încalcă dispozițiile imperative din Legea nr. 509/2002 prin care s-a stipulat

termenul de preaviz pentru denunțarea contractului de agenție.

Reclamanta a invocat prevederile art. 1010 și art. 970 C. civ., și

efectele deosebit de păgubitoare ale măsurii de denunțare

unilaterală a Convenției asupra societății precum și

lipsa temeiului legal și contractual, pentru o astfel de măsură,

motive care în opinia sa justifică solicitările formulate în

cuprinsul acțiunii.

Tribunalul Arbitral, prin sentința arbitrală

nr. 96 din 8 mai 2008 a admis în parte acțiunea, și a constatat

nulitatea absolută a prevederilor secțiunii 9.02 din art. 9 al

Convenției pentru operarea stației de distribuție a

carburanților nr. 14 din Mizil, încheiată între reclamanta SC I.S.C.

SRL și SC P. SA București. Prin aceeași sentință a

fost anulată ca fiind lipsită de temei contractual și legal

măsura denunțării unilaterale a acestei Convenții

dispusă de SC P. SA prin scrisoarea din 6 august 2007 și s-a respins capătul

2 de cerere privind interpretarea clauzei cuprinsă în sancțiunea 9

ianuarie.

Tribunalul arbitral a reținut în

considerentele sentinței că dispozițiile art. 20 din Legea nr. 509/2002

sunt prohibitive în ce privește termenul de preaviz pentru denunțarea

contractului de agenție, că atât agentul cât și comitentul sunt

obligați să acționeze cu bună – credință în

derularea raporturilor contractuale și, în fine, că oricare dintre

părți poate cere fără preaviz, înainte de expirarea

termenului contractului, rezilierea sau rezoluțiunea, numai în cazul neîndeplinirii

din culpă gravă a obligațiilor contractuale de către

cealaltă parte. Din compararea prevederilor legale din Legea nr. 509/2002,

cu stipulațiile din contract tribunalul arbitral a ajuns la concluzia

că s-au încălcat dispoziții imperative ale legii, care au drept

consecință atragerea nulității absolute a secțiunii 9

februarie  din Convenția încheiată de părțile în proces.

Sintetizând celelalte considerente ale hotărârii

pronunțată de tribunalul arbitral și ca o concluzie a analizei art.

20 și art. 21 din Legea nr. 509/2002, s-a reținut că în primul

caz, al denunțării Convenției în temeiul art. 20 preavizul este

obligatoriu ca și termenele stabilite în lege, în timp ce în cel de-al

doilea caz denunțarea, ca aplicație a rezoluțiunii sau

rezilierii din dreptul comun vizează,,culpa gravă” în neexecutarea

obligațiilor sau încălcarea unor obligații esențiale în

derularea raporturilor dintre comitent și agent.

SC P. SA, a formulat acțiune în anulare

împotriva hotărârii arbitrale iar ca temei al nelegalității a

invocat prevederile art. 364 lit. a) și i) C. proc. civ.

S-a criticat de reclamantă faptul

că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unui litigiu care nu era

arbitrabil și că s-au nesocotit dispoziții imperative care

consacră principiul forței obligatorii a convențiilor. S-a mai

susținut în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 364 lit. i) C.

proc. civ., că numai calificarea greșită a contractului a dus la

încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, întrucât calificarea

dată de părți nu definește natura contractului, ci

conținutul său specific, rezultat din drepturile și

obligațiile asumate.

Sentința Curții de Apel

București a pronunțat sentința nr. 41 din 5 martie 2009.

Soluționând acțiunea în anulare,

Curtea de Apel București a anulat sentința arbitrală nr. 96 din

8 mai 2008 pronunțată în dosarul Curții de Arbitraj Comercial

Internațional și rejudecând fondul a constatat nulitatea

absolută a prevederilor secțiunii 9.02 din art. 9 stipulat în convenția

pentru operarea stației de distribuție a carburanților nr. 14

din Mizil încheiată la data de 11 aprilie 2006; a anulat măsura denunțării

unilaterale a convenției și a respins ca neîntemeiat capătul 2

din acțiune.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut

că litigiul nu este arbitrabil întrucât asupra drepturilor supuse analizei

arbitrajului care vizează ordinea publică, părțile nu pot

tranzacționa. În opinia Curții de Apel nulitatea unui contract

determinată de nesocotirea unor dispoziții legale imperative interesează

ordinea publică pentru că Legea nr. 509/2002 prin art. 20 și art.

21 stabilește norme imperative care sunt aplicabile convențiilor.

Cu aceste argumente, aplicând art. 364 lit.

a) C. proc. civ., hotărârea tribunalului a fost desființată. În

fond, Curtea de Apel a examinat susținerile și actele dosarului

și a reținut că dispozițiile art. 20 și art. 21 din

Legea nr. 506/2002 sunt imperative astfel că pentru denunțarea

unilaterală a convenției încheiată de părțile în

proces era obligatoriu să se respecte termenele de preaviz, de la care nu

se poate deroga, motiv care în opinia Curții atrage nulitatea

secțiunii 9.02 pentru nerespectarea dreptului de preaviz.

Apărările pârâtei au fost analizate

și din perspectiva art. 21 din aceeași lege, motivat de faptul

că în cauză nu a fost dovedită culpa gravă a agentului în

îndeplinirea obligațiilor contractuale.

Împotriva sentinței nr. 41/2009

pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs SC P.

SA. Invocând art. 3041 C. proc. civ., recurenta a criticat sentința sub

cuvânt că a fost dată cu încălcarea art. 366 alin. (1) C. proc.

civ.

În argumentarea acestei critici a

susținut că instanța s-a pronunțat pe fondul pricinii

fără a pune în discuție chestiunea administrării probelor

solicitate prin acțiunea în anulare. Potrivit autoarei acțiunea în

arbitrare se soluționează în două faze: prima, de

desființare a hotărârii arbitrale, iar a doua vizează

soluționarea fondului numai în măsura în care nu este necesară

administrarea de probe noi.

În continuare, a arătat că în

finalul acțiunii în anulare a solicitat administrarea probei cu înscrisuri

și acordarea unui termen de judecată în vederea administrării

probatoriului suplimentar iar instanța nu i-a acordat acest termen.

Potrivit recurentei necesitatea administrării probelor noi se putea discuta

numai după admiterea în prealabil a acțiunii în anulare. În acest

context a considerat că prin sentință s-a reținut

greșit faptul că nu s-a cerut suplimentarea probatoriului,

instanța încălcând astfel și principiul contradictorialității,

întrucât nu a pus în discuție administrarea probelor în conformitate cu art.

167 C. proc. civ.

Printr-o altă critică s-a susținut

că instanța a anulat netemeinic dispozițiile secțiunii 9.02

din contract urmare interpretării greșite a situației de fapt.

În cauză, recurenta a arătat că instanța a pornit de la o premisă

eronată care vizează situația unei denunțări

unilaterale deși în realitate contractul a încetat ca urmare a rezilierii,

ipoteză prevăzută de art. 21 din Legea nr. 509/2002. În opinia

sa faptul că în declarația de reziliere s-a făcut trimitere la

secțiunea 9.02 din contract nu este de natură să schimbe

situația de fapt existentă. Secțiunea 9.02 din contract se aplică

ipotezei prevăzute de art. 21 din lege, iar redactarea textului

convenției este clară în sensul că părțile au stabilit

un pact comisoriu și nu o clauză de denunțare unilaterală a

contractului.

Cu privire la această critică s-a

conchis că pactul comisoriu stipulat în art. 9.02 nu contravine

dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 509/2002.

Prin ultima critică, recurenta a argumentat

susținerea potrivit căreia hotărârea atacată a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a legii întrucât

instanța a anulat în mod netemeinic adresa de reziliere a contractului.

Argumentele instanței sunt considerate de recurentă ca nefondate pentru

motivul că secțiunea 9.02 a fost interpretată ca fiind o

clauză de dezicere și nu ca un pact comisoriu iar elementul esențial,

de natură a atrage rezilierea contractului l-a constituit neexecutarea obligațiilor

contractuale de către cocontractant iar nu conținutul adresei de

reziliere.

Pentru toate aceste motive, recurenta s-a

considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului,

casarea sentinței pronunțată de Curtea de Apel București

și trimiterea cauzei pentru rejudecare.

Recursul este nefondat.

Pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 366 C. proc. civ.

Art. 366 C. proc. civ. cuprinde un text de

referință pentru soluțiile care se pot pronunța în cazul

acțiunilor în anulare promovate împotriva hotărârilor arbitrale.

Conform acestor prevederi instanța judecătorească, admițând

acțiunea în anulare, anulează hotărârea arbitrală, iar, dacă

litigiul este în stare de judecată se pronunță și în fond

în limitele convenției arbitrale. Teza a II-a a art. 366 C. proc. civ.

vizează situația în care pentru a hotărî în fond se

apreciază că este nevoie de probe. În această ultimă

situație, instanța se pronunță în fond după

administrarea probelor.

Cu privire la prevederile art. 366 C. proc.

civ. Înalta Curte observă că acestea sunt aplicabile într-o

procedură specială de strictă interpretare și aplicare

așa încât examinarea criticilor referitoare la modul lor de aplicare nu

poate fi făcută decât conservând cadrul procesual existent la momentul

pronunțării sentinței.

În concret, s-a reproșat Curții de

Apel faptul că a pășit la soluționarea fondului

fără să administreze proba cu înscrisuri cerută de autoarea

acțiunii în anulare, recurenta din acest dosar.

Contrar celor susținute, din verificarea

dosarului se constată că prin acțiunea în anulare s-a solicitat

încuviințarea probei cu înscrisuri fără ca aceste înscrisuri

să fie indicate și fără a se arăta în concret în ce

scop se cer aceste probe. Distinct de aceste observații, prin încheierea

de dezbateri din data de 26 februarie 2009, părțile prezente prin

apărători nu au formulat cereri, în cuprinsul încheierii

menționându-se expres: ”nemaifiind alte cereri de formulat și probe

de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și

acordă cuvântul pe acțiunea în anulare”.

Rezultă așadar că chestiunea

administrării probelor a fost avută în vedere de Curtea de Apel, care

s-a pronunțat asupra fondului, afirmațiile recurentei nefiind fundamentate

pe actele dosarului.

Din această perspectivă nu se poate

reține nici faptul că s-a încălcat principiul

contradictorialității, întrucât părțile (deci și

recurenta) au avut posibilitatea de a se exprima cu privire la necesitatea

administrării probei cu înscrisuri prin determinarea acestora și a

scopului în care se propun.

Argumentele expuse sunt de natură

să ducă și la înlăturarea criticii privind încălcarea art.

167 C. proc. civ.

Dovezile se pot încuviința, dispune art.

167 alin. (1) C. proc. civ., dacă instanța socotește că ele

pot să ducă la dezlegarea pricinii.

În speță, s-a respins argumentat

cererea SC P. SA exprimată în cuprinsul notelor scrise pe considerentul

că nu s-a precizat în concret care este proba propusă și ce se

urmărește a se dovedi prin administrarea acesteia. Prin urmare, nu se

poate reproșa instanței faptul că îndatorirea părții

de a-și proba pretențiile și apărările,

prevăzută de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., nu a fost

respectată.

În legătură cu încălcarea art.

366 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va reține că ipoteza

textului nu se regăsește în sentința pronunțată

întrucât instanța, în contextul arătat mai sus în care părțile

nu au formulat cereri și nu au cerut să se administreze probe, a trecut

la examinarea cererii în anulare, după care, constatând că unul din

motivele prevăzute de art. 364 este întemeiat a anulat hotărârea

arbitrală și a pășit la soluționarea fondului. Prin

urmare, aplicabilă în cauză era teza I a art. 366 C. proc. civ.,

critica adusă sentinței fiind nefondată și sub acest

aspect.

Această critică a vizat aplicarea greșită

a art. 20 și art. 21 din Legea nr. 506/2002 raportate la cererea de

constatare a nulității secțiunii 9.02 din art. 9 al

Convenției pentru operarea stației de distribuție.

Sintetizând criticile formulate de

recurentă, Înalta Curte va reține mai întâi că recurenta prin

notificarea din 6 august 2007 a urmărit încetarea contractului în

conformitate cu stipulația din clauza 9.02 din Convenția încheiată

cu intimata la data de 11 aprilie 2006.

Condițiile încetării contractului

din inițiativa comitentului trebuie urmărite în raport de prevederile

Legii nr. 509/2002 care constituie o reglementare armonizată a

legislației naționale cu Directiva nr. 86/653 din 18 decembrie 1986.

Din acest punct de vedere trebuie urmărit

dacă stipulația din contract este în acord cu dispozițiile art. 20

și art. 21 din Lege, observând totodată și caracterul normelor.

În acest sens în art. 20 s-a prevăzut că denunțarea

unilaterală poate fi cerută de oricare dintre părțile

convenției cu acordarea obligatorie a unui preaviz. În continuare textul art.

20 stabilește care sunt termenele de preaviz în raport de durata contractului

care s-a derulat până la acel moment, termenul maxim fiind de 6 luni.

Din modul de redactare a art. 20 din lege,

rezultă cu evidență caracterul imperativ al acestor

dispoziții care trebuie să se regăsească și în

convenția părților. Or, secțiunea 9.02 a cărei

nulitate s-a solicitat în cauză nu răspunde acestei cerințe

pentru ca partea să fie protejată de art. 969 C. civ., potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante. Cu aceste argumente va fi înlăturată și

susținerea recurentei potrivit căreia stipulația din

secțiunea 9.02 reprezintă un pact comisoriu care îi permite comitentului

să denunțe unilateral convenția. Susținerea nu poate fi

primită și dintr-un alt punct de vedere care vizează

același art. 20 din Legea nr. 506/2002, prin care denunțarea unilaterală

a contractului trebuie să fie la îndemâna oricăreia dintre

părți cu acordarea obligatorie a preavizului conform termenelor prevăzute

de lege, de la care nu se poate deroga.

Și critica potrivit căreia

convenția a încetat ca urmare a rezilierii pentru neîndeplinirea

corespunzătoare a obligațiilor de către SC I.S.C. SRL va fi

înlăturată. Potrivit recurentei în această situație sunt

inaplicabile prevederile art. 20 din Lege, rezilierea fiind supusă

reglementării art. 21 alin. (1) din Legea nr. 509/2002.

În adevăr, art. 21 alin. (1),

stipulează că oricare dintre părți poate rezilia contractul

de agenție fără preaviz sau înainte de expirarea termenului

contractului în cazul neîndeplirii din culpă gravă a

obligațiilor contractuale de către cealaltă parte. Este evident că

în această situație nu este necesar preavizul dar, în schimb, trebuie

să existe o culpă gravă în neexecutarea obligațiilor.

Analiza existenței culpei grave, în

conformitate cu dispozițiile art. 21 din Lege, dispoziții care sunt

imperative, a fost corect făcută de Curtea de Apel iar concluzia că

notificarea nu satisface  cerința  legii este la rândul ei corectă.

În plus, față de aspectele

reținute de Curtea de apel, Înalta Curte observă că prin comunicarea

din 6 august 2007 s-a invocat art. 9 din secțiunea 9.02 fără

indicarea motivelor,,încetării”, iar în cursul procesului s-au invocat

dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 509/2002. Aceste

susțineri au fost formulate de recurentă în apărare

(față de poziția sa procesuală din fața Curții de

Apel), iar Înalta Curte deși are de examinat motivele de recurs într-o

cale de atac care s-a promovat în condițiile art. 3041 C. proc. civ. va

avea în vedere limitele cererii de chemare în judecată care vizează

constatarea nulității prevederilor secțiunii 9.02 și a

neîndeplinirii condițiilor legale. Dacă se iau în examinare

încălcările convenției evocate în cursul soluționării

litigiului se constată că au fost luate măsuri de penalizare a

intimatei (în trei cazuri) iar în continuare nu s-a demonstrat că aceste

încălcări ale convenției justifică aplicarea unei noi sancțiuni

în legătură cu aceleași abateri.

În sensul argumentelor expuse mai trebuie

observat că atât Convenția în discuție cât și Legea nr. 506/2002

au prevăzut „buna credință” în îndeplinirea obligațiilor contractuale,

astfel că rezilierea ca sancțiune a neexecutării

obligațiilor trebuie să se bazeze pe fapte reale și precise care

să indice „culpa gravă” cerută de art. 21 alin. (1) din Legea nr.

509/2002 și nu pe expunerea unor fapte anterior sancționate.

Altfel spus, nu s-a demonstrat că a

intervenit o nouă încălcare, care să se adauge ca agravantă

la sancțiunile anterioare. În acest context instanța de fond chiar

dacă nu a detaliat aceste aspecte a făcut aplicarea corectă a

dispozițiilor legale iar situația de fapt a fost reținută

în concordanță cu actele dosarului.

Față de cele ce preced, potrivit art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins. Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la

plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta SC P. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 41

din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială.

Obligă recurenta SC P. SA București

la plata sumei de 1.785 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea

intimaței SC I.S.C. SRL Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.