ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 684/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC I.S.C. SRL a chemat-o în fața Curții de Arbitraj Comercial pe pârâta SC P. SA și a solicitat ca prin sentința pe care o va pronunța să se dispună: 1. Constatarea nulității absolute a art. 9 din,,Convenția pentru operarea stației de distribuție a carburanților”, încheiată la data de 11 aprilie 2006 și, modificată ulterior prin actul adițional din 9 august 2006. 2. Interpretarea clauzei cuprinse în secțiunea 9.01 “ Perioada de notificare”, în sensul menținerii secțiunii 9.01 așa cum a fost inițial înserată la momentul semnării contractului, înainte de actul adițional din 9 august 2006. 3. Anularea scrisorii SC P. SA către SC I.S.C.

SRL din 6 august 2007 privind denunțarea unilaterială a contractului. 4. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de arbitrare. Reclamanta a susținut că a încheiat cu pârâta o convenție pentru operarea stației de distribuție a carburanților pe care aceasta din urmă a denunțat-o unilateral invocând prevederile art. 9 secțiunea 9.02 din Convenție. Aceste prevederi au fost considerate nule de reclamantă pe motivul că se încalcă dispozițiile imperative din Legea nr. 509/2002 prin care s-a stipulat termenul de preaviz pentru denunțarea contractului de agenție. Reclamanta a invocat prevederile art. 1010 și art. 970 C. civ., și efectele deosebit de păgubitoare ale măsurii de denunțare unilaterală a Convenției asupra societății precum și lipsa temeiului legal și contractual, pentru o astfel de măsură, motive care în opinia sa justifică solicitările formulate în cuprinsul acțiunii.

Tribunalul Arbitral, prin sentința arbitrală nr. 96 din 8 mai 2008 a admis în parte acțiunea, și a constatat nulitatea absolută a prevederilor secțiunii 9.02 din art. 9 al Convenției pentru operarea stației de distribuție a carburanților nr. 14 din Mizil, încheiată între reclamanta SC I.S.C. SRL și SC P. SA București. Prin aceeași sentință a fost anulată ca fiind lipsită de temei contractual și legal măsura denunțării unilaterale a acestei Convenții dispusă de SC P. SA prin scrisoarea din 6 august 2007 și s-a respins capătul 2 de cerere privind interpretarea clauzei cuprinsă în sancțiunea 9 ianuarie.

Tribunalul arbitral a reținut în considerentele sentinței că dispozițiile art. 20 din Legea nr. 509/2002 sunt prohibitive în ce privește termenul de preaviz pentru denunțarea contractului de agenție, că atât agentul cât și comitentul sunt obligați să acționeze cu bună – credință în derularea raporturilor contractuale și, în fine, că oricare dintre părți poate cere fără preaviz, înainte de expirarea termenului contractului, rezilierea sau rezoluțiunea, numai în cazul neîndeplinirii din culpă gravă a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte. Din compararea prevederilor legale din Legea nr. 509/2002, cu stipulațiile din contract tribunalul arbitral a ajuns la concluzia că s-au încălcat dispoziții imperative ale legii, care au drept consecință atragerea nulității absolute a secțiunii 9 februarie din Convenția încheiată de părțile în proces.

Sintetizând celelalte considerente ale hotărârii pronunțată de tribunalul arbitral și ca o concluzie a analizei art. 20 și art. 21 din Legea nr. 509/2002, s-a reținut că în primul caz, al denunțării Convenției în temeiul art. 20 preavizul este obligatoriu ca și termenele stabilite în lege, în timp ce în cel de-al doilea caz denunțarea, ca aplicație a rezoluțiunii sau rezilierii din dreptul comun vizează,,culpa gravă” în neexecutarea obligațiilor sau încălcarea unor obligații esențiale în derularea raporturilor dintre comitent și agent. SC P. SA, a formulat acțiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale iar ca temei al nelegalității a invocat prevederile art. 364 lit. a) și i) C. proc. civ.

S-a criticat de reclamantă faptul că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unui litigiu care nu era arbitrabil și că s-au nesocotit dispoziții imperative care consacră principiul forței obligatorii a convențiilor. S-a mai susținut în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., că numai calificarea greșită a contractului a dus la încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, întrucât calificarea dată de părți nu definește natura contractului, ci conținutul său specific, rezultat din drepturile și obligațiile asumate.

Sentința Curții de Apel București a pronunțat sentința nr. 41 din 5 martie 2009. Soluționând acțiunea în anulare, Curtea de Apel București a anulat sentința arbitrală nr. 96 din 8 mai 2008 pronunțată în dosarul Curții de Arbitraj Comercial Internațional și rejudecând fondul a constatat nulitatea absolută a prevederilor secțiunii 9.02 din art. 9 stipulat în convenția pentru operarea stației de distribuție a carburanților nr. 14 din Mizil încheiată la data de 11 aprilie 2006; a anulat măsura denunțării unilaterale a convenției și a respins ca neîntemeiat capătul 2 din acțiune. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că litigiul nu este arbitrabil întrucât asupra drepturilor supuse analizei arbitrajului care vizează ordinea publică, părțile nu pot tranzacționa.

În opinia Curții de Apel nulitatea unui contract determinată de nesocotirea unor dispoziții legale imperative interesează ordinea publică pentru că Legea nr. 509/2002 prin art. 20 și art. 21 stabilește norme imperative care sunt aplicabile convențiilor. Cu aceste argumente, aplicând art. 364 lit. a) C. proc. civ., hotărârea tribunalului a fost desființată. În fond, Curtea de Apel a examinat susținerile și actele dosarului și a reținut că dispozițiile art. 20 și art. 21 din Legea nr. 506/2002 sunt imperative astfel că pentru denunțarea unilaterală a convenției încheiată de părțile în proces era obligatoriu să se respecte termenele de preaviz, de la care nu se poate deroga, motiv care în opinia Curții atrage nulitatea secțiunii 9.02 pentru nerespectarea dreptului de preaviz.

Apărările pârâtei au fost analizate și din perspectiva art. 21 din aceeași lege, motivat de faptul că în cauză nu a fost dovedită culpa gravă a agentului în îndeplinirea obligațiilor contractuale. Împotriva sentinței nr. 41/2009 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs SC P. SA. Invocând art. 3041 C. proc. civ., recurenta a criticat sentința sub cuvânt că a fost dată cu încălcarea art. 366 alin. (1) C. proc. civ. În argumentarea acestei critici a susținut că instanța s-a pronunțat pe fondul pricinii fără a pune în discuție chestiunea administrării probelor solicitate prin acțiunea în anulare. Potrivit autoarei acțiunea în arbitrare se soluționează în două faze: prima, de desființare a hotărârii arbitrale, iar a doua vizează soluționarea fondului numai în măsura în care nu este necesară administrarea de probe noi.

În continuare, a arătat că în finalul acțiunii în anulare a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și acordarea unui termen de judecată în vederea administrării probatoriului suplimentar iar instanța nu i-a acordat acest termen. Potrivit recurentei necesitatea administrării probelor noi se putea discuta numai după admiterea în prealabil a acțiunii în anulare. În acest context a considerat că prin sentință s-a reținut greșit faptul că nu s-a cerut suplimentarea probatoriului, instanța încălcând astfel și principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuție administrarea probelor în conformitate cu art. 167 C. proc. civ. Printr-o altă critică s-a susținut că instanța a anulat netemeinic dispozițiile secțiunii 9.02 din contract urmare interpretării greșite a situației de fapt.

În cauză, recurenta a arătat că instanța a pornit de la o premisă eronată care vizează situația unei denunțări unilaterale deși în realitate contractul a încetat ca urmare a rezilierii, ipoteză prevăzută de art. 21 din Legea nr. 509/2002. În opinia sa faptul că în declarația de reziliere s-a făcut trimitere la secțiunea 9.02 din contract nu este de natură să schimbe situația de fapt existentă. Secțiunea 9.02 din contract se aplică ipotezei prevăzute de art. 21 din lege, iar redactarea textului convenției este clară în sensul că părțile au stabilit un pact comisoriu și nu o clauză de denunțare unilaterală a contractului. Cu privire la această critică s-a conchis că pactul comisoriu stipulat în art. 9.02 nu contravine dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 509/2002.

Prin ultima critică, recurenta a argumentat susținerea potrivit căreia hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii întrucât instanța a anulat în mod netemeinic adresa de reziliere a contractului. Argumentele instanței sunt considerate de recurentă ca nefondate pentru motivul că secțiunea 9.02 a fost interpretată ca fiind o clauză de dezicere și nu ca un pact comisoriu iar elementul esențial, de natură a atrage rezilierea contractului l-a constituit neexecutarea obligațiilor contractuale de către cocontractant iar nu conținutul adresei de reziliere. Pentru toate aceste motive, recurenta s-a considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului, casarea sentinței pronunțată de Curtea de Apel București și trimiterea cauzei pentru rejudecare.

Recursul este nefondat. Pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 366 C. proc. civ. Art. 366 C. proc. civ. cuprinde un text de referință pentru soluțiile care se pot pronunța în cazul acțiunilor în anulare promovate împotriva hotărârilor arbitrale. Conform acestor prevederi instanța judecătorească, admițând acțiunea în anulare, anulează hotărârea arbitrală, iar, dacă litigiul este în stare de judecată se pronunță și în fond în limitele convenției arbitrale. Teza a II-a a art. 366 C. proc. civ. vizează situația în care pentru a hotărî în fond se apreciază că este nevoie de probe. În această ultimă situație, instanța se pronunță în fond după administrarea probelor. Cu privire la prevederile art. 366 C. proc.

civ. Înalta Curte observă că acestea sunt aplicabile într-o procedură specială de strictă interpretare și aplicare așa încât examinarea criticilor referitoare la modul lor de aplicare nu poate fi făcută decât conservând cadrul procesual existent la momentul pronunțării sentinței. În concret, s-a reproșat Curții de Apel faptul că a pășit la soluționarea fondului fără să administreze proba cu înscrisuri cerută de autoarea acțiunii în anulare, recurenta din acest dosar. Contrar celor susținute, din verificarea dosarului se constată că prin acțiunea în anulare s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri fără ca aceste înscrisuri să fie indicate și fără a se arăta în concret în ce scop se cer aceste probe.

Distinct de aceste observații, prin încheierea de dezbateri din data de 26 februarie 2009, părțile prezente prin apărători nu au formulat cereri, în cuprinsul încheierii menționându-se expres: ”nemaifiind alte cereri de formulat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe acțiunea în anulare”. Rezultă așadar că chestiunea administrării probelor a fost avută în vedere de Curtea de Apel, care s-a pronunțat asupra fondului, afirmațiile recurentei nefiind fundamentate pe actele dosarului. Din această perspectivă nu se poate reține nici faptul că s-a încălcat principiul contradictorialității, întrucât părțile (deci și recurenta) au avut posibilitatea de a se exprima cu privire la necesitatea administrării probei cu înscrisuri prin determinarea acestora și a scopului în care se propun.

Argumentele expuse sunt de natură să ducă și la înlăturarea criticii privind încălcarea art. 167 C. proc. civ. Dovezile se pot încuviința, dispune art. 167 alin. (1) C. proc. civ., dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii. În speță, s-a respins argumentat cererea SC P. SA exprimată în cuprinsul notelor scrise pe considerentul că nu s-a precizat în concret care este proba propusă și ce se urmărește a se dovedi prin administrarea acesteia. Prin urmare, nu se poate reproșa instanței faptul că îndatorirea părții de a-și proba pretențiile și apărările, prevăzută de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., nu a fost respectată. În legătură cu încălcarea art. 366 teza a II-a C. proc.

civ., Înalta Curte va reține că ipoteza textului nu se regăsește în sentința pronunțată întrucât instanța, în contextul arătat mai sus în care părțile nu au formulat cereri și nu au cerut să se administreze probe, a trecut la examinarea cererii în anulare, după care, constatând că unul din motivele prevăzute de art. 364 este întemeiat a anulat hotărârea arbitrală și a pășit la soluționarea fondului. Prin urmare, aplicabilă în cauză era teza I a art. 366 C. proc. civ., critica adusă sentinței fiind nefondată și sub acest aspect. Această critică a vizat aplicarea greșită a art. 20 și art. 21 din Legea nr. 506/2002 raportate la cererea de constatare a nulității secțiunii 9.02 din art. 9 al Convenției pentru operarea stației de distribuție.

Sintetizând criticile formulate de recurentă, Înalta Curte va reține mai întâi că recurenta prin notificarea din 6 august 2007 a urmărit încetarea contractului în conformitate cu stipulația din clauza 9.02 din Convenția încheiată cu intimata la data de 11 aprilie 2006. Condițiile încetării contractului din inițiativa comitentului trebuie urmărite în raport de prevederile Legii nr. 509/2002 care constituie o reglementare armonizată a legislației naționale cu Directiva nr. 86/653 din 18 decembrie 1986. Din acest punct de vedere trebuie urmărit dacă stipulația din contract este în acord cu dispozițiile art. 20 și art. 21 din Lege, observând totodată și caracterul normelor. În acest sens în art. 20 s-a prevăzut că denunțarea unilaterală poate fi cerută de oricare dintre părțile convenției cu acordarea obligatorie a unui preaviz.

În continuare textul art. 20 stabilește care sunt termenele de preaviz în raport de durata contractului care s-a derulat până la acel moment, termenul maxim fiind de 6 luni. Din modul de redactare a art. 20 din lege, rezultă cu evidență caracterul imperativ al acestor dispoziții care trebuie să se regăsească și în convenția părților. Or, secțiunea 9.02 a cărei nulitate s-a solicitat în cauză nu răspunde acestei cerințe pentru ca partea să fie protejată de art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Cu aceste argumente va fi înlăturată și susținerea recurentei potrivit căreia stipulația din secțiunea 9.02 reprezintă un pact comisoriu care îi permite comitentului să denunțe unilateral convenția.

Susținerea nu poate fi primită și dintr-un alt punct de vedere care vizează același art. 20 din Legea nr. 506/2002, prin care denunțarea unilaterală a contractului trebuie să fie la îndemâna oricăreia dintre părți cu acordarea obligatorie a preavizului conform termenelor prevăzute de lege, de la care nu se poate deroga. Și critica potrivit căreia convenția a încetat ca urmare a rezilierii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor de către SC I.S.C. SRL va fi înlăturată. Potrivit recurentei în această situație sunt inaplicabile prevederile art. 20 din Lege, rezilierea fiind supusă reglementării art. 21 alin. (1) din Legea nr. 509/2002. În adevăr, art. 21 alin. (1), stipulează că oricare dintre părți poate rezilia contractul de agenție fără preaviz sau înainte de expirarea termenului contractului în cazul neîndeplirii din culpă gravă a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte.

Este evident că în această situație nu este necesar preavizul dar, în schimb, trebuie să existe o culpă gravă în neexecutarea obligațiilor. Analiza existenței culpei grave, în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Lege, dispoziții care sunt imperative, a fost corect făcută de Curtea de Apel iar concluzia că notificarea nu satisface cerința legii este la rândul ei corectă. În plus, față de aspectele reținute de Curtea de apel, Înalta Curte observă că prin comunicarea din 6 august 2007 s-a invocat art. 9 din secțiunea 9.02 fără indicarea motivelor,,încetării”, iar în cursul procesului s-au invocat dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 509/2002. Aceste susțineri au fost formulate de recurentă în apărare (față de poziția sa procesuală din fața Curții de Apel), iar Înalta Curte deși are de examinat motivele de recurs într-o cale de atac care s-a promovat în condițiile art. 3041 C. proc.

civ. va avea în vedere limitele cererii de chemare în judecată care vizează constatarea nulității prevederilor secțiunii 9.02 și a neîndeplinirii condițiilor legale. Dacă se iau în examinare încălcările convenției evocate în cursul soluționării litigiului se constată că au fost luate măsuri de penalizare a intimatei (în trei cazuri) iar în continuare nu s-a demonstrat că aceste încălcări ale convenției justifică aplicarea unei noi sancțiuni în legătură cu aceleași abateri. În sensul argumentelor expuse mai trebuie observat că atât Convenția în discuție cât și Legea nr. 506/2002 au prevăzut „buna credință” în îndeplinirea obligațiilor contractuale, astfel că rezilierea ca sancțiune a neexecutării obligațiilor trebuie să se bazeze pe fapte reale și precise care să indice „culpa gravă” cerută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 509/2002 și nu pe expunerea unor fapte anterior sancționate.

Altfel spus, nu s-a demonstrat că a intervenit o nouă încălcare, care să se adauge ca agravantă la sancțiunile anterioare. În acest context instanța de fond chiar dacă nu a detaliat aceste aspecte a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale iar situația de fapt a fost reținută în concordanță cu actele dosarului. Față de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 41 din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Obligă recurenta SC P. SA București la plata sumei de 1.785 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimaței SC I.S.C. SRL Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.