ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1552/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC R.B.D. SRL a chemat în judecată pârâtele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 București și PRIMĂRIA SECTORULUI 1 București solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la plata, în solidar, conform art. 42 C. com., a sumei de 718.276,38 lei, reprezentând penalități de întârziere datorate conform art. 6 alin. (2) din Convenția de reziliere nr. 12526 din data de 13 septembrie 2005. Prin sentința comercială nr. 10850 din 20 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată, iar pe fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Primăria Sectorului 1 București este nefondată, întrucât prin hotărârea Consiliului Local al Sectorului 1 s-a decis ca despăgubirile să fie plătite de ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 1, conform Legii nr. 215/2001, iar în speță sunt inaplicabile dispozițiile art. 42 C. com., Convenția de reziliere fiind semnată de PRIMĂRIA SECTORULUI 1 București. Pe fond, s-a reținut că, pârâtele nu datorează penalități de întârziere, întrucât în materia răspunderii contractuale, reclamantul trebuie să dovedească neîndeplinirea obligațiilor contractuale, aspect neprobat, astfel încât nu este activată clauza penală inserată de părți în art. 6 alin. (2) din Convenția de reziliere.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 69 din 13 februarie 2009, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că situația de fapt rezultată din probele cauzei, este cea reținută de prima instanță, și din care rezultă că reclamanta este cea care nu și-a respectat obligația de aprobare a raportului de expertiză, conform art. 5 din Convenție, inițiind chiar o procedură de asigurare dovezi pentru evaluarea investiților efectuate, contrar art. 8 din Convenție.

Cât privește scadența obligației de plată, curtea de apel a reținut că este cea stabilită prin Convenția de reziliere în art. 6, care nu face referire la emiterea facturii fiscale. Reclamanta a formulat recurs, în termenul legal, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., art. 969 și art. 1082 C. civ., respectiv art. 42 și art. 43 C. com., solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului cu consecința admiterii acțiunii introductive, ca fondată.

A arătat în motivarea recursului că, în mod greșit, instanța de apel a motivat respingerea cererii de chemare în judecată pe împrejurarea că recurenta- reclamantă nu și-a respectat obligația de aprobare a raportului de expertiză, nesocotind, astfel, art. 6 din Convenție, care prevede, fără echivoc, că Primăria va achita 30 % din valoarea despăgubirilor în termen de cel mult 3 luni de la acceptarea raportului de expertiză de către Consiliul Local Sector 1, urmând ca restul să fie achitat în termen de cel mult 3 luni de la aceeași dată, indiferent, deci, de acceptarea sau nu de către fostul asociat a raportului de expertiză.

S-a mai reținut greșit că recurenta-reclamantă a încălcat obligația din art. 8 din Convenție, respectiv aceea de a nu iniția cererea de asigurare de dovezi, întrucât din interpretarea coroborată a art. 3 și art. 8 reiese, în mod evident, că în cazul în care Primăria nu își va îndeplini obligațiile asumate, fostul asociat va putea solicita instanței evaluarea investiției realizate, în temeiul art. 235 și urm. C. com., demersul recurentei-reclamante fiind, deci, legal, fără a i se putea reține vreo culpă.

A concluzionat că, dreptul subiectiv de a solicita penalități, neanalizat de niciuna dintre instanțele inferioare, a operat, ca efect al acceptării raportului de expertiză de către Consiliul Local Sector 1, la data stabilită, încât orice alte motive cu privire la culpa contractuală ce a avut ca rezultat plata cu întârziere a despăgubirilor sunt contradictorii și străine de natura pricinii și, totodată, rezultatul interpretării eronate a obligațiilor contractului și a aplicării greșite a dispozițiilor art. 969 și art. 1082 C. civ., respectiv ale art. 42 și art. 43 C. com. Intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 1 București a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se găsește nefondat. Potrivit Convenției de reziliere, încheiată între PRIMĂRIA SECTORULUI 1 București și SC R.B.D. SRL, s-au stabilit obligații reciproce. Astfel, SC R.B.D. SRL s-a obligat potrivit art. 3 să renunțe la toate acțiunile formulate împotriva PRIMĂRIEI ce privesc în mod direct sau indirect Piața Agroalimentară 1 Mai, precum și să nu mai introducă noi acțiuni ce privesc drepturile sau interesele sale în legătură cu această piață, cu excepția cazului prevăzut de art.8 care prevede că doar în situația în care PRIMĂRIA nu-și îndeplinește obligațiile la termen, recurenta are dreptul de a formula o acțiune în justiție pentru efectuarea unei expertize de evaluare a investițiilor și de stabilire a creanței sale.

PRIMĂRIA s-a obligat, conform dispozițiilor art. 4, art. 5 și art. 6 să efectueze o expertiză care să stabilească lucrările de investiții executate de societatea reclamantă, precum și contravaloarea acestora care, după semnarea de către părți și de către Consiliul local, urma să fie achitată de către PRIMĂRIE, respectiv 30 % în termen de 3 luni de la aprobarea de către Consiliul local și restul de 70 % în 9 luni de la această dată. S-a susținut de către recurenta-reclamantă că nu rezultă din nicio dispoziție a Convenției faptul că aceasta ar fi avut obligația de a semna raportul de expertiză, care să condiționeze astfel, plata, existând clar exprimată voința părților, prin art.6 din Convenție, în sensul că plata nu putea fi făcută fără aprobarea Consiliului local, indiferent care ar fi fost poziția recurentei-reclamante în această privință.

Această susținere este contrară conținutului dispozițiilor art. 5 alin. (1) și (2) din Convenție care prevede explicit, nepermițând față de interpretarea literală care trebuie dată, un alt înțeles, că părțile au convenit prin suscitatul articol din Convenție, că raportul de expertiză va fi prezentat părților în maxim 30 de zile de la semnarea contractului și va fi supus aprobării acestora, iar prin art. 6 din Convenție s-a prevăzut doar că plata se va face într-un anumit termen de la data aprobării acesteia de către Consiliul local, sub sancțiunea plății unor penalități de întârziere. Totodată, potrivit art. 8 din Convenție, recurenta-reclamantă s-a obligat să se abțină de la formularea unor acțiuni judiciare în legătură cu dreptul său de creanță, cu excepția situației în care Primăria nu-și va îndeplini în termen obligația de efectuare a expertizei tehnice.

Din interpretarea coroborată a acestor clauze, rezultă că plata nu putea privi decât o creanță certă, concretizată din acordul de voință al părților Convenției, în lipsa acesteia neputându-se vorbi, nici de o obligație scadență, nici de sancțiunea plății unor penalități de întârziere, prin antrenarea clauzei penale, față de caracterul accesoriu al acesteia, iar culpa recurentei-reclamante este evidentă în această privință prin refuzul semnării raportului de expertiză și formularea unei cereri de asigurări de dovezi în instanță, după aprobarea acestuia în termen de către Primărie și Consiliul local.

Prin urmare, curtea de apel a reținut legal că soluția primei instanței de respingere a acțiunii este temeinică, pe baza unei motivări ample și argumentate juridic, cu interpretarea Convenției corespunzător principiilor reieșite din art. 970 și urm. C. civ., dând prioritate voinței reale, potrivit art. 969 C. civ., astfel că, nu se poate reține nici încălcarea celorlalte texte de lege, privind regimul daunelor-interese. Așa fiind, negăsind întemeiat niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.B.D. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 69 din 13 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2010.