ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3825/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Prin sentința penală nr. 281/CEA din 17 iulie 2009 a Tribunalului Constanța în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 394 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. proc. pen. a respins cererea de revizuire a sentinței penale nr. 472 din 15 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. 3068/118/2007, definitivă prin decizia penală nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de revizuentul condamnat Z.S.B. (fiul lui M. și V.). În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat revizuentul să plătească statului suma de 120 lei reprezentând cheltuieli judiciare.

S-a reținut că prin cererea adresata D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanta, și înregistrată la Tribunalul Constanta sub nr. 5500/118/2009, condamnatul Z.S.B. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 472 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Constanta, modificata si definitivă prin Decizia penala nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție. În motivarea cererii, revizuentul condamnat a arătat următoarele: Toate faptele și împrejurările menționate în cuprinsul cererii sunt rezultatul acțiunilor de presiune, șantaj si amenințare la care a fost supus împotriva voinței sale de către numitul D.V.F. Acesta l-a atras într-un cerc de prieteni și l-a determinat să devină un paravan al sau în obținerea sumelor de bani de la diverse persoane în legătura cu dobândirea drepturilor lor bănești din despăgubirile pe care urmau să le primească pentru terenurile pe care le-au deținut în Bulgaria.

Revizuentul a arătat că nu a conștientizat natura penală a faptelor, până când s-a început exercitarea amenințărilor și șantajului asupra sa de către D. În concret, revizuentul avea o datorie mai veche de achitat față de D. și a considerat că ajutându-l pe acesta va reuși să-și plătească datoria, însă D. i-a spus că sumele de bani ce urmau a fi încasate și comisioanele de la persoanele ce urmau a fi ajutate, urmau să treacă direct în posesia sa, și de asemenea D. îi urmărea și condiționa fiecare acțiune, chiar si în cadrul convorbirilor telefonice purtate de revizuent, fiind prezent permanent lângă acesta. Revizuentul precizează că D. i-a spus că dacă va încerca să aibă o altă atitudine decât cea impusă de el, va trece la represalii, lucru care s-a și întâmplat, când revizuentul a fost nevoit să ceară ajutor la numărul de urgenta 112, pentru că D. trimisese o ceată de bătăuși care să-i aplice o corecție, întrucât nu mai dorea să continue aceasta intermediere.

Mai precizează că a fost bătut de doua ori bestial de D. și de oamenii acestuia, dar i-a fost frică să depună plângere împotriva sa, și de altfel nu l-ar fi crezut nimeni întrucât în public D. se purta foarte corect cu revizuentul. Revizuentul mai arata că astfel cum a mai arătat, nu a existat vreodată vreo persoana din guvern sau vreun funcționar care să fi putut interveni în favoarea cuiva pentru primirea anticipată a banilor stabiliți prin lege, ci era vorba doar de un mijloc prin care D. dorea sa obțină bani, fără a vorbi cu nimeni. Se mai precizează în cerere ca revizuentul a suportat umilința până când a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii cu executare, iar după aceea s-a consultat cu familia și le-a povestit adevărul, a hotărât că este cazul să formuleze cererea de revizuire.

Revizuentul arată că personal nu a avut vreun scop sau interes financiar în obținerea comisioanelor, deoarece familia sa este o familie serioasă și prospera. Toată ancheta parchetului a fost simulata întrucât, fiind constrâns și știind la ce represalii se poate aștepta din partea lui D. a preferat să tacă. La momentul când s-a realizat flagrantul la Restaurantul S., numitul D. se afla în afara restaurantului, pentru că venise să ridice 30.000 lei, dar când a văzut ca revizuentul a fost reținut, s-a retras. După decizia I.C.C.J., tatăl revizuentului a încercat să ia legătura cu D., în speranța de a-1 determina să spună adevărul. Revizuentul a reușit să-i transmită lui D. solicitarea de a recunoaște realitatea, în caz contrar urmând să acționeze conform legii.

Revizuentul precizează că se considera nevinovat, aspect ce a fost dovedit prin audierea numitului D.V. precum și a altor martori. În cauza D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța a efectuat acte de cercetare in temeiul art. 399 C. proc. pen., audiind revizuentul atât prin declarație olografă, cat și prin declarație consemnată, precum și audiind martorii Z.N., C.A., D.V.F. (de două ori), G.M., R.F., G.T. și F.R.I., depunând înscrisuri privind antecedentele penale ale martorului D.V.F. Examinând actele si lucrările dosarului prin raportare la cererea de revizuire și la dispozițiile legale în materie, tribunalul a constatat cererea revizuentului ca fiind nefondata, urmând a o respinge pentru considerentele care urmează: Prin sentința penala nr. 472 din 15 noiembrie 2007 pronunțata de Tribunalul Constanta în Dosarul penal nr. 3068/118/2007, revizuentul Z.S.B.

a fost condamnat la pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influenta prevăzuta de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, urmând ca pedeapsa sa fie executata în regim de detenție. Prin Decizia penala nr. 44/ P din 14 aprilie 2008 a Curții de Apel Constanta, sentința penala a fost modificata, în sensul că s-a majorat pedeapsa aplicata revizuentului la 2 ani închisoare și s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Prin Decizia penala nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, sentința penală, și decizia instanței de apel au fost modificate cu privire la individualizarea pedepsei și la restituirea sumei de 30.000 lei, în sensul că pedeapsa aplicată revizuentului Z.S.

a fost majorata la 3 ani închisoare, si s-au înlăturat dispozițiile privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, urmând ca pedeapsa sa fie executata în regim penitenciar. Cu privire la această soluție definitivă, în esența revizuentul a susținut că există cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit a) C. proc. pen., respectiv s-au descoperit fapte și împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, acestea constând în faptul că revizuentul ar fi acționat cu voința constrânsa de numitul D.V. și că D.V. ar fi fost persoana care trafica influenta pe lângă un funcționar public și care totodată beneficia de un procent important din sumele obținute drept despăgubiri de către persoanele strămutate din Bulgaria în România.

De asemenea, în concluziile asupra fondului, revizuentul arăta că în mod greșit instanța de recurs a reținut că inculpatul ar fi îndeplinit o funcție publică care îi impunea să vegheze la aplicarea corectă și imediată a legii privitoare la dreptul de proprietate și în acest context și-a vândut sarcinile de serviciu. Cu privire la primul motiv de revizuire, tribunalul a reținut următoarele: Din examinarea declarațiilor date de revizuent în cursul urmăririi penale si judecații, precum si a apărărilor formulate -concluzii scrise si orale, propunerea de probe – a rezultat că în niciun moment al procesului penal acesta nu a indicat existența unui factor constrângător al voinței sale, raportat la acțiunile pentru care a fost condamnat, și nici nu a rezultat implicarea numitului D.V.

în activitatea de obținere a sumei de bani datorata de stat numitei B.E. cu titlu de despăgubiri pentru strămutarea din Bulgaria. În ce privește cauza inițială a presupuselor amenințări și loviri, însoțite de șantaj, respectiv faptul ca revizuentul ar fi împrumutat o suma de bani de la numitul D.V., pe care ulterior nu a mai reușit să o returneze, analiza declarațiilor revizuentului și martorului D.V. conturează faptul ca susținerile în acest sens sunt nereale, ca urmare a neverosimilității lor. Astfel, în cererea de revizuire Z.S.

arată că „aveam și o datorie mai veche de achitat față de numitul D. și am considerat ca ajutandu-l voi reuși într-un fel să îmi pot plăti această datorie". În cadrul acestei afirmații (și în general a cererii de revizuire) revizuentul nu face nici o precizare asupra cuantumului sumei datorate lui D., deși o astfel de mențiune era absolut fireasca, ținând seama că de cuantumul datoriei sunt legate o serie de aspecte de natura a-i susține afirmațiile, cum ar fi faptul ca într-adevăr nu ar fi putut-o achita, că valoarea era suficient de importantă pentru ca D. să recurgă la actele de amenințare, violență și șantaj arătate, sau că revizuentul nu a putut rezista moral șantajului, ca urmare a obligației bănești pe care o avea.

Totodată, revizuentul nu explică „în ce fel" concret ar fi putut reuși să-și plătească datoria personala către D. dacă executa ceea ce îi cerea acesta referitor la suma de bani cuvenită numitei B.E., respectiv daca s-a înțeles cu D. să-l ierte de datorie sau de o parte din ea, și în acest caz cât anume, dacă D. îi acorda un comision din suma pe care el însuși o primea, comision folosit pentru a stinge o parte din datorie, etc. Această precizare o face abia în cadrul declarațiilor date, rezultând ca abia în acest moment și-a definit modalitatea de plata a datoriei sale. În continuare, în cuprinsul declarației olografe (fila 55 verso dosar D.N.A.) revizuentul arată că a împrumutat de la D. “ 15.000 - 20.000 euro în mai multe tranșe...

” , iar în cuprinsul declarației consemnate de procuror, arată că împrumutul propriu zis totaliza „aproape" 20.000 euro. Având în vedere natura relațiilor dintre cei doi, împrejurarea că numitul D. ar fi desfășurat activități de cămătărie (cum rezulta din declarațiile ambilor) precum și faptul ca sumele împrumutate erau purtătoare de dobânzi considerabile, este cu totul neverosimil că revizuentul să nu cunoască cu precizie care era suma exacta împrumutata, care au fost sumele achitate și dacă acestea priveau numai dobânzile sau și împrumutul propriu zis, și cât anume din el.

La fel de neverosimile sunt și declarațiile martorului D.V., atunci când afirma „l-am împrumutat cu suma totala de aproximativ 20.000 euro", ca și cum o persoana care se ocupa cu împrumutul de bani, din care obține profituri, nu ar fi preocupata să țină o evidență exactă a sumelor împrumutate și a sumelor primite, ci doar o evidență „aproximativă", si aceea neconsemnată în scris (pentru ca, daca ar fi existat evidențe scrise în acest sens, acestea ar fi fost probe pe care revizuentul nu le-ar fi omis). În ce privește amenințările și lovirile invocate de revizuent ca mijloc de constrângere a voinței sale de către D., revizuentul nu indică în dosar nicio dovada obiectiva referitoare la existența acestora.

Astfel, în declarație susține că i-a spus lui D. de mai multe ori că nu vrea să-l mai ajute, dar de fiecare data acesta îl agresa fizic - de trei ori fiind atacat fie acasă, fie pe stradă de prietenii săi, iar o data D. atacându-l personal cu un cuțit și încercând sa-l taie pe față. De asemenea, n cererea de revizuire Z. arată că D. l-a avertizat că va trece la represalii, lucru care s-a și întâmplat, când revizuentul a fost nevoit să ceara ajutor la numărul de urgenta 112, pentru că fusese trimisa o ceata de bătăuși ca să-l prindă și să-i aplice o corecție. Revizuentul mai precizează ca de doua ori a fost bătut „bestial" de D. și de oamenii lui, dar nu a formulat plângere și nu a spus nimic familiei sale.

Evenimentele relatate ar fi putut fi probate obiectiv, dacă erau reale, de exemplu prin copia consemnării apelului la numărul de urgenta 112, prin actele încheiate și constatările organelor care s-au deplasat la acest apel, prin actele medicale ce nu puteau fi evitate după doua bătăi „bestiale", fie ele și rețete medicale sau prezentări la medicul de familie. Pe de alta parte, o ceata de bătăuși care încearcă să-l agreseze ori să-l sperie, leziunile suferite ca urmare a loviturilor puternice (bestiale, conform exprimării revizuentului) nu puteau să treacă neobservate de membrii familiei sale, de prietenii apropiați, de vecini, etc, și cu toate acestea revizuentul nu a fost în măsura să indice niciun astfel de mijloc de proba care să-i confirme susținerile.

La fel de inexplicabilă este si atitudinea revizuentului de a nu se apară în procesul de fond în modul în care o face în cererea de revizuire, cu toate că în prima instanța a fost condamnat la o pedeapsă a închisorii cu executare, iar la instanța de apel pedeapsa i-a fost majorata, orice soluție putând fi preconizată la instanța de recurs, mai ales în recursul parchetului care cerea tocmai majorarea pedepsei și executarea în detenție. Mai concret, este inexplicabil cărevizuentului i-a fost teamă de represaliile Iui D. daca ar fi făcut declarațiile în cursul judecații fondului, dar nu-i mai este teama de acestea în procedura revizuirii, deși în ambele cazuri era conștient de consecințele tăcerii - condamnarea penală la pedeapsa închisorii.

În ce privește declarațiile martorului D.V., pe lângă faptul că sunt imprecise și nu pot fi verificate, acestea conțin o serie de inadvertențe și contradicții care relevă falsitatea lor. În același timp, aceste declarații sunt infirmate de alte probe administrate atât în dosarul de fond, cât și în cel de revizuire. Astfel, martorul face declarații de genul „l-am împrumutat cu aproximativ 20.000 euro .. mi-a plătit o parte din dobânzi . . au existat mai multe scandaluri .. m-am deplasat la locuința sa de câteva ori .. îi transmiteam lui R. prin intermediul lui Z. (la telefon) ce aveam de spus ..bunica prietenei lui R. avea de primit aproximativ 700-800 milioane lei .. trebuia să încasez un comision de 20-25% raportat la întreaga suma .. . La întâlnirea din restaurantul S.R.

urma să-mi aducă aproximativ 200-250 milioane lei .. nu doresc să dezvălui identitatea persoanei care m-a însoțit la restaurantul S. Tribunalul reține că aceste declarații evazive, imprecise, conduc pe de parte la concluzia că martorul nu cunoaște prin propriile percepții situațiile la care s-a referit, și pe de alta parte că sunt făcute astfel încât să nu poată fi confruntate cu altele, și eventual infirmate. În declarația din 03 aprilie 2009, D. susține ca „eu nu l-am cunoscut personal niciodată pe acest R. și nu am discutat cu el direct", în timp ce în aceeași declarație, pagina următoare, susține că „am fost nevoit de mai multe ori sa-l însoțesc (pe Z.) pentru a asista la discuțiile pe care Ie purta cu R., ca sa mă asigur de ceea ce spune". Este evident că o persoana nu poate asista personal la mai multe discuții cu o alta, și în același timp să nu o cunoască.

În declarația din 03 aprilie 2009, D. afirma că „din câte am înțeles, bătrâna îi dăduse nepoatei o procura", expresia semnificând faptul ca martorul a luat la cunoștința despre acea procură din relatările altor persoane. Totuși, D. revine și afirmă în declarația din 08 mai 2009 că „știu ca am cerut și o procură pentru ca prietena lui să o poată reprezenta pe bunica sa", susținând deci, de această dată, că chiar el a solicitat procura, contrazicându-și singur prima declarație. Martorul relatează ca bunica prietenei lui R. avea de primit 700-800 milioane lei în doua tranșe, când în realitate suma precizată reprezintă doar prima tranșă, iar suma totală se cifrează la 1.879.000.000 lei, din care Z. a pretins 920.000.000 lei, și nu 200-250 milioane lei.

Este astfel neverosimil ca D. să nu fi cunoscut suma reală ce urma a fi achitată, cată vreme susține că a intrat în posesia dosarului în care se afla și decizia care consemna totalul despăgubirilor, cată vreme susține că cunoștea un funcționar care putea rezolva problema plății (și care evident știa și cât este de plată, iar martorul era interesat să cunoască această sumă, pentru a stabili valoarea comisionului), precum și în condițiile în care susține că supraveghea permanent convorbirile telefonice ale revizuentului - printre acestea aflându-se și cele ‚în care se menționează sumele arătate mai sus. D.V. mai susține în declarația din 03 aprilie 2009 că el trebuia să primească un comision raportat la întreaga suma ce trebuia încasată cu titlu de despăgubiri, pe când în declarația dată în fața instanței arată că urma a primi un procent pentru fiecare suma pe care ar fi primit-o persoanele îndreptățite.

Tribunalul constata astfel că martorul și-a revizuit declarația astfel încât să corespundă situației reale (tranșei primite și comisionului pretins), concluzia fiind că în fața procurorului el cunoștea situația eronat. De aici consecința că nu a cunoscut desfășurarea evenimentelor prin propriile simțuri (și cu atât mai puțin nu a coordonat-o) si deci nu a fost implicat în obținerea plații despăgubirilor menționate. În cuprinsul declarațiilor sale martorul D. susține și unele aspecte lipsite de logică în contextul întrebărilor puse, cum ar fi faptul că îl alesese pe Z. ca colaborator deoarece el era recidivist și nu se putea adresa unor instituții publice personal. Dar nu rezulta ca D. ar fi trebuit să se adreseze vreunei instituții publice personal, nici el si nici Z. nu au avut vreo împuternicire din partea persoanelor interesate, singurul demers fiind încunoștințarea pe o cale oculta a presupusului funcționar de la București despre datele dosarului depus de B.E.

în urma cu 10 ani și aprobat, astfel încât să fie identificat și să se dispună plata efectiva a primei tranșe. O alta afirmație ce nu-și găsește logica este cea în care martorul susține că „nu mă interesa să am un contact direct cu R., întrucât nu el era persoana care avea dreptul la despăgubiri". Dar, pe de o parte, F.R. era cel care în fapt a dispus de suma de bani primita, și care chiar a înmânat suma de 300 milioane lei Iui Z.S., în același timp fiind singura persoana contactată în mod insistent de către Z. în scopul intrării în posesia comisionului, astfel încât argumentul invocat de D. este lipsit de pertinență, și fals; pe de alta parte, probele dosarului nu semnalează că D. sau altcineva a fost interesat să ia contact cu persoana care avea într-adevăr dreptul la despăgubiri, adică cu B.E.

sau cu reprezentantul ei convențional. Falsitatea acestor susțineri demonstrează că martorul a încercat să dea o explicație plauzibilă faptului că F.R. nu a intrat niciodată în contact direct sau indirect cu el, nu a semnalat existenta martorului în cursul desfășurării faptelor, nici măcar cu ocazia denunțului formulat la D.N.A. Martorul D. a refuzat să precizeze identitatea persoanei care l-ar fi însoțit la restaurantul S. la data flagrantului, deși acest lucru nu implica niciun inconvenient pentru persoana respectiva. În condițiile în care martorul a fost dispus să-și „dezvăluie" propria activitate, nu se înțelege de ce a refuzat să precizeze un element care ar fi confirmat o simpla situație de fapt, concluzia fiind că acea persoana nu exista în realitate, D. nefiind pregătit pentru a indica un astfel de mijloc de proba, care, fiind verificat, i-ar fi infirmat susținerile.

În ce privește susținerea martorului în sensul ca l-a însoțit pe Z. în mașina acestuia, atunci când acesta s-a întâlnit cu F.R. pentru a prelua dosarul numitei B., aceasta este infirmata cu amănunte complete și coroborate, de către F.R., care arata ca întâlnirea a avut loc în mașina revizuentului, acesta fiind însoțit de o persoana identificată ca fiind Z.N. De asemenea, D.V. mai susține un aspect lipsit de înțeles în logica evenimentelor prezentate de el, și anume ca Z.S. îi datorează 3.000 de euro din afacerea cu R., pentru că D. a apucat să dea acești bani la București, ca și cum inițiativa „afacerii" ar fi aparținut Iui Z., și ca si cum tot acesta l-a pus pe D. să înmâneze la București suma de 3.000 euro, aceste aspecte fiind contrare relatărilor de ansamblu în sensul ca Z. era doar executantul dirijat de D. prin șantaj si amenințare.

Fata de considerentele de mai sus, tribunalul a retinut că declarațiile date de revizuent și de martorul D.V. în cadrul procedurii de revizuire nu au o baza reala, ele fiind o încercare de a se contura un motiv de revizuire care să se încadreze în dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., și totodată care să poată atrage - ipotetic-achitarea revizuentului. Declarațiile martorilor Z.N. si C.A. sunt nerelevante sub aspectul stabilirii temeiniciei cererii de revizuire, întrucât acești martori nu relatează situații de fapt concrete si verificabile din care să rezulte constrângerea morala prevăzuta de art. 46 C. pen. pe tot parcursul perioadei în care revizuentul Z.S. a efectuat acte materiale reținute de instanță ca fiind de trafic de influenta.

În ce privește pe martorii G.M., R.F., G.T.si F.R., declarațiile lor sunt în sensul că revizuentul Z.S. este cel care cunoștea o persoana influentă la București care putea interveni pentru plata imediată a despăgubirilor și cu care a și vorbit, revizuentul mai rezolvase anterior o situație similara a soacrei martorului G.M., revizuentul era avizat în privința documentelor ce trebuiau depuse, neexistând informații despre presupusa implicare a lui D.V., sau despre situația de persoana șantajată, amenințata, pe care o reclama revizuentul.

Din ansamblul mijloacelor de proba administrate în cadrul cererii de revizuire, coroborate cu probele administrate la fondul cauzei, tribunalul a reținut că nu se confirmă indiciile existenței cazului de constrângere morală, care ar fi putut atrage rejudecarea cauzei în procedura revizuirii și o posibilă soluție de achitare a revizuentului, și de asemenea nu se confirmă existența unei stări de fapt necunoscute de instanțe la soluționarea fondului cauzei. Ca atare, nu poate fi reținuta existența cazului prevăzut de art. 394 lit. a) și alin. (2) C. proc. pen.

În ce privește al doilea motiv principal de revizuire invocat de revizuent, și anume acela că instanța de recurs a reținut o situație de fapt greșită, câtă vreme revizuentul nu a îndeplinit o funcție publică, tribunalul constată ca acesta este nefondat pentru considerentele care urmează: Astfel cum în mod expres a reținut instanța de recurs, modificarea sentinței și deciziei în apel s-au referit la individualizarea pedepsei și a modalității de executare, și nu la pronunțarea unei soluții contrare. Astfel, de principiu, toate cele trei instanțe au reținut vinovăția revizuentului și necesitatea aplicării unei pedepse cu închisoarea. Instanța de recurs nu a infirmat situația de fapt reținută la fond, care a condus la stabilirea încadrării juridice, a vinovăției și la aplicarea pedepsei.

În acest context, eroarea de fapt pe care o invocă revizuentul nu poate întemeia cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., deoarece motivarea instanței de recurs a avut în vedere individualizarea pedepsei și a executării, și nu pronunțarea unei soluții de condamnare în loc de una de achitare. Revizuirea unei hotărâri definitive nu poate fi cerută pentru stabilirea unui alt cuantum al pedepsei, sau pentru stabilirea unei alte modalități de executare. Pe de alta parte, împrejurarea că instanța de recurs a indicat în motivare o anumită situație de fapt nu conduce la existența cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Acest caz presupune să se fi descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, ori instanța de recurs a avut la dispoziție probele dosarului prin care să cunoască daca revizuentul era sau nu în exercitarea unei funcții ce presupunea aplicarea corecta și imediată a legii privitoare la dreptul de proprietate. Nu orice eroare a stării de fapt poate fi îndreptată prin promovarea unei cererii de revizuire, ci doar aceea care îndeplinește condițiile prevăzute de art. 394 lit. a) C. proc. pen. - în cazul de față, care ar fi putut conduce la infirmarea hotărârii de condamnare si pronunțarea unei hotărâri de achitare sau încetare a procesului penal, și care în același timp, nu a fost cunoscută de instanță la soluționarea cauzei.

Aceste condiții nu se regăsesc în cauza de față. Pentru toate aceste considerente tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, aceasta urmând a fi respinsă ca nefondată în temeiul art. 403 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen. II. Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel revizuientul Z.S.B. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Criticile formulate au vizat, în esență, două aspecte, primul fiind acela că hotărârea nu este motivată și conține interpretări ale declarațiilor date în cauză și nu o coroborare efectivă a probelor, iar cel de-al doilea se referă la faptul că instanța de fond nu a făcut o apreciere a probelor care să justifice admiterea în principiu a cererii de revizuire, ci a făcut efectiv o judecată a fondului cererii de revizuire.

Aceste critici au fost dezvoltate în motivele scrise de apel și în concluziile orale așa cum au fost consemnate mai sus. Curtea, examinând sentința apelata în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, precum și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că apelul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, prin sentința penală nr. 472 din data de 15 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul penal nr. 3068/118/2007, Tribunalul Constanța a hotărât condamnarea inculpatului Z.S.B. la pedeapsa de 1 an și 6 luni (un an și șase luni) închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) - art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive a inculpatului cu începere de la data de 30 noiembrie 2006 la data de 8 ianuarie 2007. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menținut măsura obligării de a nu părăsi țara dispusă prin încheierea din data de 18 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. 3068/118/2007.

Pentru pronunțarea hotărârii, instanța a stabilit situația de fapt următoare: Potrivit reglementărilor cuprinse în Legea nr. 9/1998 "cetățenii români prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, au dreptul la compensațiile stabilite potrivit legii, în măsura în care nu au primit ulterior sau au primit numai parțial compensații ori despăgubiri pentru bunuri mobile - construcții și terenuri - pe care le aveau în proprietate în județele Durostor și Caliacra, cedate Bulgariei și pentru recoltele culese", stabilindu-se că de aceleași prevederi beneficiază și cetățenii români, moștenitori legali ai foștilor proprietari precum și cetățenii români prejudiciați în urma imigrării facultative sau obligatorii, din alte județe ale Bulgariei decât județele Durostor și Caliacra". Potrivit art. 2 din aceeași lege, despăgubirile se acordă celor îndreptățiți sub forma unor compensații bănești distincte pentru terenuri, construcții și recolte neculese, conform criteriilor stabilite în același act normativ.

Criteriile de evaluare și modalitățile concrete de stabilire a cuantumului compensațiilor, s-a dispus a fi reglementate separat prin norme metodologice de aplicare a legii, în cazul compensațiilor pentru terenuri și recolte, iar pentru construcții, separat, conform condițiilor prev. de Legea nr. 112/1995. În vederea aplicării legii, dar și a criteriilor astfel reglementate pentru flecare caz în parte, legea prevede constituirea unei comisii la nivelul fiecărui județ și a municipiului București, compusă din directorul general al D.G.F.P., directorul general al D.G.A.I.A., șeful D.J.A.N., șeful Inspectoratului Teritorial în Construcții, un consilier juridic desemnat de prefect și un notar public desemnat de M.J.

, la propunerea Uniunii Naționale a Notarilor Publici, cu mențiunea că flecare comisie va funcționa în cadrul Prefecturii; hotărârile comisiilor locale sunt supuse controlului unei comisii centrale și ulterior controlului judecătoresc, în cazul formulării contestațiilor. În virtutea acestor reglementări, martora B.E. a formulat cerere de acordare a despăgubirilor în calitatea sa de moștenitor al defunctului B.D. - tatăl său, cererea fiind înregistrată la Prefectura județului Constanța. Inițial, prin Hotărârea nr. 957 din 10 ianuarie 1 2002 a Comisiei județene constituită în subordinea Instituției Prefectului Județului Constanța pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, cererea a fost aprobată, propunându-se acordarea unor despăgubiri în sumă de 554.401.799 lei ROL.

Ulterior, asupra aceleași cereri, prin Hotărârea nr. 22896 din 13 iunie 2006 Comisia județeană a propus, evaluând cererea și actele anexate, acordarea compensațiilor bănești în sumă de 1.870.708.255 lei ROL pentru bunuri certificate cu acte și abandonate statului bulgar (locuință, dependințe și teren aferent). Luând cunoștință de aprobarea cererii sale prin comunicările ce i-au fost transmise, beneficiara B.E. a așteptai înștiințarea de plată a sumelor ce i se cuveneau și, aflând de la alte persoane că au primit banii pentru drepturi similare, i-a adresat nepoatei sale B.D.E. rugămintea de a se interesa asupra demersurilor ce ar mai trebui întreprinse pentru intrarea efectivă în posesia sumelor de bani.

Martora B.D.E. a apelat la prietenul ei martorul F.R.I . Aflând de la martorul G.M. că există posibilitatea înlesnirii plății, martorul F.R.I. a apelat la inculpatul Z.S.B. a pretins suma 920.000.000 lei vechi (ROL) (formala prin aplicarea de cote procentuale de 40 % și 60 % la sumele de 775.000.000 lei vechi, respectiv 1.104.000.000 lei vechi - sume cuvenite cu drept de despăgubiri pentru calitatea de deportat din Bulgaria în România) și a primit 30.000 lei noi, lăsând să se înțeleagă că are influență asupra funcționarilor în ale căror atribuții de serviciu intră plata despăgubirilor bănești cuvenite beneficiarei B.E. Situația de fapt s-a dovedit cu mijloacele de probă următoare: declarațiile martorului F.R.I., procesul-verbal din data de 29 noiembrie 2006 privind consemnarea seriilor bancnotelor care au constituit suma de 32.000 RON înmânate denunțătorului F.R.I.

, precum și marcarea criminalistică a bancnotelor, procesul-verbal din data de 29 noiembrie 2006 privind constatarea infracțiunii flagrante, procesul-verbal de percheziție din data de 30 noiembrie 2006 efectuată la autoturismul cu care a circulat inculpatul Z.S.B. la data de 29 noiembrie 2006, parcat în fața restaurantului N.S. din Constanța, relațiile obținute de la V. România cu adresa din 22 decembrie 2006 în care este redată lista detaliată a apelurilor efectuate de la posturile mobile - titular persoană juridică M. SA - persoană fizică M.P.

și titular Z.S.B., convorbiri efectuate în intervalul 25 octombrie 2006 - 25 noiembrie 2006, relațiile obținute de la Guvernul României - Cancelaria Primului Ministru - Autoritatea Națională pentru Restituirea proprietăților cu adresa din data de 18 decembrie 2006, prin care se comunică copia dosarului de despăgubiri constituit în conformitate cu Legea nr. 9/1998 urmare a cererii formulată de B.E., dosar ce conține copii ale documentelor de plată, Hotărârea de validare a comisiei județene nr. 2896 dib 13 iunie 2006, comunicări, raportul tehnic de evaluare, Hotărârea nr. 957 din 10 ianuarie 2002 a aceleiași comisii județene, copii ale actelor de proprietate depusese de B.E., relații obținute de la Guvernul României - Cancelaria Primului Ministru – A.N.R.P.

cu adresa din 08 ianuarie 2007, relații obținute de la R.B. -Sucursala Constanța cu adresa din 22 februarie 2007 privind rulajul contului IBAN deschis pe numele clientului B.D.E., declarațiile martorilor F.R.I., C.D., G.M., B.D.E., B.G., B.E., R.F., G.T., M.A., G.I., C.I., G.E. și M.D.A.l., declarațiile inculpatului Z.S.B., procesul-verbal de redare a convorbirilor autorizate atașat la dosarul cauzei - vol. I filele 87- 184 dosar urmărire penală. Împotriva hotărârii, în termenul legal, au declarat apel D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța și inculpatul Z.S.B.

În apelul său, inculpatul a invocat nulitatea absolută prin încălcarea dispozițiilor imperative relative la competența după materie a organului de cercetare penală, obiectul infracțiunii nefiind evaluabil în bani, apoi că nu sunt întrunite elementele infracțiunii „de trafic de influență" ci ale celei de „înșelăciune" deoarece nu a pronunțat numele funcționarului, nu a arătat funcția acestuia și nici măcar instituția în care ar fi lucrat, iar în cele din urmă modalitatea de executare a pedepsei față de circumstanțele sale personale și de pericolul social concret redus al faptei. Curtea de Apel Constanța, prin Decizia penală nr. 44/P din 14 aprilie 2008, a admis apelurile, a desființat sentința penală și a majorat pedeapsa aplicată inculpatului de la 1 an și 6 luni la 2 ani închisoare, înlăturând aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 C. pen.

În baza art. 86 C. pen. a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei aplicate. A făcut aplicarea disp. art. 86 2 -86 4 C. pen. și art. 359 C. proc. pen., iar în baza art. 6 1 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 modificată, a dispus că suma de 30.000 lei se restituie persoanei care a dat-o. Împotriva hotărârii, în termenul legal, au declarat recurs D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța și inculpatul Z.S.B. Prin Decizia penala nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, sentința penala și decizia instanței de apel au fost casate cu privire la individualizarea pedepsei și la restituirea sumei de 30.000 lei, în sensul că pedeapsa aplicata revizuentului Z.S. a fost majorata la 3 ani închisoare, și s-au înlăturat dispozițiile privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, urmând ca pedeapsa sa fie executata în regim penitenciar, iar suma de 30.000 lei s-a constatat că a fost restituită denunțătorului F.R.I.

Referindu-se la situația de fapt și încadrarea juridică dată faptei inculpatului, instanța supremă a arătat că situația de fapt a fost corect reținută de cele două instanțe, corespunzând activității infracționale efectiv dusă de inculpat și că încadrarea juridică este cea legală. De menționat că pe parcursul întregului proces inculpatul Z.S.B. a avut o poziție oscilantă, recunoscând inițial fapta (declarații filele 197-206 și 210 dos. u.p.

vol. II), negând ulterior comiterea faptei în modalitatea reținută în actul de sesizare (declarație fila 44 Dosar fond nr. 3068/118/2007), solicitând apoi să se constate că fapta sa constituie înșelăciune și nu trafic de influență (notele scrise depuse la instanța de fond și reiterate la instanțele de apel și recurs, filele 158-159 Dosar fond nr. 3068/118/2007), și încheind prin a aprecia că pedeapsa aplicată de instanța de apel este corect proporționalizată și solicitând să se mențină modalitatea de executare, respectiv suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (motive de recurs filele 24-27 Dosar nr. 387/36/2008 I.C.C.J.). La dala de 28 noiembrie 2008, revizuientul - condamnat Z.S.B.

a formulat cererea de revizuire prin care a solicitat reformarea sentinței penale nr. 472 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Constanța, a Deciziei penale nr. 44/P/I din 4 aprilie 2008 a Curții de Apel Constanța și a Deciziei penale nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca motiv de revizuire invocând dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei". În motivarea cererii, revizuentul a susținut că a comis infracțiunea pentru care a fost condamnat definitiv sub imperiul constrângerii psihice și fizice exercitate asupra sa de către numitul D.V.F., persoană care îi împrumutase, cu dobândă, o sumă de bani însemnată (circa 20.000 euro) și care, în vederea acoperirii debitului, i-a impus să acționeze în maniera reținută în actul de inculpare și, ulterior, în hotărârile pronunțate de instanțele de judecată.

În vederea verificării temeiniciei cererii de revizuire, conform art. 399 C. proc. pen., prin ordonanța din data de 01 aprilie 2009 a D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța, s-a dispus efectuarea de cercetări, constând în audierea persoanelor menționate de revizuent și a căror audiere se impune. Astfel, a fost ascultat revizuentul care a arătat că, începând din vara anului 2005, D.V.F. l-a împrumutat cu diverse sume de bani, pe care nu a reușit să i le restituie, și în contul cărora i-a cerut să-i facă diferite servicii. Un serviciu, pretinde revizuentul, era acela de a-i găsi persoane de etnie aromână care au dreptul la despăgubiri bănești din Bulgaria. În contextul acestor relații, revizuentul susține că a fost amenințat în repetate rânduri și chiar agresat fizic, personal de către persoana care l-a determinat să săvârșească fapta sau prin interpuși, fiindu-i creată o stare de reală temere, întrucât numitul D.V.F.

este cunoscut ca autor al mai multor fapte comise cu violentă. Totodată, numitul Z.S.B. a motivat neinvocarea acestor aspecte pe parcursul procesului penal, soluționat prin condamnarea sa pentru infracțiunea de trafic de influență, prin raportare la același profil de infractor violent și de temut al martorului. Cu toate acestea, s-a propus audierea sus-numitului pentru dovedirea temeiniciei cererii de revizuire, ocazie cu care, în mod surprinzător, numitul D.V.F. a confirmat susținerile revizuentului. În cauză au mai fost audiați, în calitate de martori Z.N. și C.A., la propunerea revizuentului pentru a demonstra actele de violență și amenințare exercitate de D.V.F. asupra sa și numiții G.M., R.F., G.T.

și F.R.I. Numitul D.V.F. a fost reaudiat și de instanța de fond. Analizând motivul de revizuire invocat de Z.S.B., în raport de actelor de cercetare ocazionate de verificarea temeiniciei cererii de revizuire și având în vedere întreg ansamblul probator administrat în cursul procesului penal în care revizuentul a fost condamnat, se constată, că acesta nu se circumscrie cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și niciunui alt caz de revizuire din cele prevăzute de art. 394 C. proc. pen. Așa fiind, prin Decizia penală nr. 69/ P din 15 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 379 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., s-a respins apelul declarat de revizuentul Z.S.B., deținut în Penitenciarul Poarta Albă, împotriva sentinței penale nr. 281/CEA din data de 17 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. 5500/118/2009, ca nefondat. În conformitate cu prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., apelantul a fost obligat la 100 lei cheltuieli judiciare către stat. III. Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs revizuentul-condamnat Z.S.B. criticând-o ca netemeinică în temeiul cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. și a susținut în esență faptul că instanțele de fond și apel au comis o gravă eroare soluționând cauza pe fond, fără a soluționa admisibilitatea în principiu și suspendarea executării hotărârii.

Față de aceste susțineri a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și în rejudecarea admiterea în principiu a cererii de revizuire suspendarea executării hotărârilor și trimiterea cauzei pentru soluționarea pe fond a cererii de revizuire la Tribunalul Constanța. Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de motivul de critică invocat și de cazul de casare indicat, Înalta Curte are în vedere că recursul de față se primește ca nefondat și urmează a fi respins ca atare în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Cu titlu de premisă se are în vedere că potrivit dispozițiilor legale în vigoare, revizuirea reprezintă o cale extraordinara de atac, prin care sunt atacate hotărâri judecătorești definitive care conțin grave erori de fapt.

Finalitatea acestei căi de atac consta în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuala a instituției presupune descoperirea, strângerea si aducerea în fața instanței a unui material probator nou, sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei. Fiind o cale extraordinara de atac, revizuirea poate fi ceruta numai pentru cazurile expres si limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) - c) C. proc. pen. În prezenta cauza s-a invocat cazul de revizuire prev. de art. 394 lit. a) C. proc. pen. Pentru existența acestui caz de revizuire legea impune îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și aceste fapte sau împrejurări să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, adică să ducă la o soluție diametral opusă.

Referitor la prima condiție, revizuentul a invocat, așa cum s-a arătat mai sus, că a comis infracțiunea pentru care a fost condamnat definitiv sub imperiul constrângerii psihice și fizice exercitate asupra sa de către numitul D.V.F., persoană care îi împrumutase, cu dobândă, o sumă de bani însemnată, fapte ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei. Or, actele de cercetare efectuate de procuror nu au putut dovedi existența acestor fapte noi, respectiv exercitarea actelor de amenințare și violențe fizice asupra persoanei condamnatului, în scopul de a o determina să comită infracțiunea. Astfel, din analiza acestui întreg ansamblu probator, se constată că declarațiile revizuentului și cele ale numitului D.V.F., în care se afirmă aplicarea unor corecții fizice și proferarea de amenințări asupra celui dintâi, cu consecința creării unei stări de temere, nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză.

În concret, niciuna dintre persoanele audiate (inclusiv numiții Z.N. și C.A., propuși expres în susținerea cererii de revizuire) nu a perceput, în perioada comiterii infracțiunii, ca numitul Z.S.B. să se fi manifestat de o manieră care să poată sugera o stare psihică alterată și nici nu a constatat că acesta ar fi prezentat vreodată urme de violență. Împrejurări care, în ipoteza în care susținerile celor doi ar fi reale, ar fi trebuit să fie evidente, întrucât se susține că revizuentul ar fi necesitat asistență din partea cadrelor medicale de pe ambulanță. De altfel, lipsa de credibilitate a acestor declarații rezultă și din imposibilitatea celor doi de a preciza măcar cu aproximație data producerii incidentelor invocate, simpla afirmație în acest sens neputând fi acceptată ca probă.

Mai mult decât atât, examinând conținutul declarațiilor numitului D.V.F., care se presupune că a fost autorul de la distanță, „autorul mediat", se observă lipsa oricărei implicare a sa în derularea activității infracționale a revizuentului, ca urmare a faptului că acesta nu cunoaște aspecte importante, cum ar fi procedura de urmat în cazul obținerii despăgubirilor bănești la care erau îndreptățite persoanele deportate din Bulgaria, despre înscrisurile ce trebuie să însoțească astfel de solicitări, despre cuantumul total al sumelor cuvenite și nici despre faptul că acestea urma a fi primite de persoana în cauză în două tranșe, pentru care s-au negociat cu Z.S.B. „comisioane" distincte, ca lipsită de credibilitate.

Or, potrivit susținerilor celor doi, toate aceste informații ar fi fost transmise denunțătorului F.R.I. de către numitul D.V.F. prin intermediul revizuentului, acesta din urmă primind de fiecare dată indicații stricte cu privire la discuțiile pe care le avea și fiind asistat cu prilejul fiecărei convorbiri telefonice purtate cu cel dintâi. O atare afirmație este în sine îndoielnică, având în vedere că multe dintre apelurile telefonice interceptate în cursul procesului penal au fost inițiate de către numitul F.R.I., fiind practic imposibil ca Z.S.B. să se afle în toate cazurile alături de martor. Această declarație de recunoaștere a faptelor de constrângere, dată de D.V.F., cu neconcordanțele arătate mai sus, fără nici un element care să o susțină, nu poate prin ea însăși să dovedească existența acestor fapte și vinovăția acestei persoane.

De asemenea, argumentul prezentat de revizuent, respectiv sentimentul de teamă față de D.V.F., sub imperiul căruia a comis fapta și care l-a împiedicat să sesizeze de îndată organele abilitate și să nu mărturisească instanțelor actele de constrângere exercitate asupra sa, este lipsit de credibilitate, cât timp se susține că acest sentiment a persistat pe parcursul întregului proces penal (când s-a luat măsura arestării preventive față de acesta, când a fost condamnat în primă instanță, când a solicitat să se constate că fapta sa constituie înșelăciune și nu trafic de influență, când a apreciat că pedeapsa aplicată de instanța de apel este corect proporționalizată și a solicitat să se mențină modalitatea de executare, respectiv suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei - și nu a mărturisit niciunei persoane constrângere), și a încetat brusc în momentul condamnării definitive.

Cu privire la cea de-a doua condiție a cazului de revizuire, Curtea observă că, chiar dacă s-ar admite posibilitatea existenței faptelor noi, acestea nu sunt de natură a constitui o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei săvârșite, care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, adică să ducă la o soluție diametral opusă. Potrivit disp. art. 46 alin. (1) C. pen. „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista". De asemenea, potrivit disp. art. 46 alin. (2) C. pen.

„nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod". În cazul constrângerii fizice, conform textului legal sus-menționat, trebuiesc îndeplinite cumulativ trei condiții, respectiv să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane, constrângerea la care a fost supusă să nu i se fi putut rezista și sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. În cazul constrângerii morale, conform textului legal sus-menționat, trebuiesc îndeplinite cumulativ tot trei condiții, respectiv să existe o acțiune de constrângere exercitată prin amenințare cu un pericol grav, pericolul grav cu care se amenință să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei și sub imperiul constrângerii persoana să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Or, în cauză, astfel cum s-a constatat și arătat mai sus, exercitarea de violențe și amenințări asupra numitului Z.S.B., neprobată, nu este nici măcar localizată în timp, pentru a se putea aprecia asupra posibilității abolirii factorului volitiv și a celui intențional la momentul comiterii faptei. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat Z.S.B. împotriva Deciziei penale nr. 69/ P din 15 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 noiembrie 2009.