ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3825/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3825/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

I. Prin

sentința penală nr. 281/CEA din 17 iulie 2009 a Tribunalului Constanța

în baza art. 403 alin. (3)

C. proc. pen. raportat la art. 394 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. proc. pen.

a respins cererea de revizuire a sentinței penale nr. 472 din 15 noiembrie 2007

pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. 3068/118/2007,

definitivă prin decizia penală nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, formulată de revizuentul condamnat Z.S.B. (fiul lui M. și

V.).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat revizuentul să

plătească statului suma de 120 lei reprezentând cheltuieli judiciare.

S-a

reținut că prin cererea adresata D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanta, și

înregistrată la Tribunalul Constanta sub nr. 5500/118/2009, condamnatul Z.S.B. a

solicitat revizuirea sentinței penale nr. 472 din 15 noiembrie 2007 a

Tribunalului Constanta, modificata si definitivă prin Decizia penala nr. 3676

din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

În motivarea cererii,

revizuentul condamnat a arătat următoarele:

Toate faptele și

împrejurările menționate în cuprinsul cererii sunt rezultatul acțiunilor de

presiune, șantaj si amenințare la care a fost supus împotriva voinței sale de

către numitul D.V.F.

Acesta l-a atras într-un

cerc de prieteni și l-a determinat să devină un paravan al sau în obținerea

sumelor de bani de la diverse persoane în legătura cu dobândirea drepturilor

lor bănești din despăgubirile pe care urmau să le primească pentru terenurile

pe care le-au deținut în Bulgaria.

Revizuentul

a arătat că nu a conștientizat natura penală a faptelor, până când s-a început

exercitarea amenințărilor și șantajului asupra sa de către D. În concret,

revizuentul avea o datorie mai veche de achitat față de D. și a considerat că

ajutându-l pe acesta va reuși să-și plătească datoria, însă D. i-a spus că

sumele de bani ce urmau a fi încasate și comisioanele de la persoanele ce urmau

a fi ajutate, urmau să treacă direct în posesia sa, și de asemenea D. îi

urmărea și condiționa fiecare acțiune, chiar si în cadrul convorbirilor

telefonice purtate de revizuent, fiind prezent permanent lângă acesta.

Revizuentul precizează că D. i-a spus că dacă va încerca să aibă o altă

atitudine decât cea impusă de el, va trece la represalii, lucru care s-a și

întâmplat, când revizuentul a fost nevoit să ceară ajutor la numărul de urgenta

112, pentru că D. trimisese o ceată de bătăuși care să-i aplice o corecție,

întrucât nu mai dorea să continue aceasta intermediere. Mai precizează că a

fost bătut de doua ori bestial de D. și de oamenii acestuia, dar i-a fost frică

să depună plângere împotriva sa, și de altfel nu l-ar fi crezut nimeni întrucât

în public D. se purta foarte corect cu revizuentul.

Revizuentul

mai arata că astfel cum a mai arătat, nu a existat vreodată vreo persoana din

guvern sau vreun funcționar care să fi putut interveni în favoarea cuiva pentru

primirea anticipată a banilor stabiliți prin lege, ci era vorba doar de un

mijloc prin care D. dorea sa obțină bani, fără a vorbi cu nimeni.

Se mai precizează în cerere ca revizuentul a suportat umilința până când

a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii cu executare, iar după aceea

s-a consultat cu familia și le-a povestit adevărul, a hotărât că este cazul să

formuleze cererea de revizuire.

Revizuentul

arată că personal nu a avut vreun scop sau interes financiar în obținerea

comisioanelor, deoarece familia sa este o familie serioasă și prospera. Toată

ancheta parchetului a fost simulata întrucât, fiind constrâns și știind la ce

represalii se poate aștepta din partea lui D. a preferat să tacă. La momentul

când s-a realizat flagrantul la Restaurantul S., numitul D. se afla în afara

restaurantului, pentru că venise să ridice 30.000 lei, dar când a văzut ca

revizuentul a fost reținut, s-a retras.

După

decizia I.C.C.J., tatăl revizuentului a încercat să ia legătura cu D., în

speranța de a-1 determina să spună adevărul. Revizuentul a reușit să-i

transmită lui D. solicitarea de a recunoaște realitatea, în caz contrar urmând

să acționeze conform legii.

Revizuentul

precizează că se considera nevinovat, aspect ce a fost dovedit prin audierea

numitului D.V. precum și a altor martori.

În

cauza D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța a efectuat acte de cercetare in

temeiul art. 399 C. proc. pen., audiind revizuentul atât prin declarație

olografă, cat și prin declarație consemnată, precum și audiind martorii Z.N., C.A.,

D.V.F. (de două ori), G.M., R.F., G.T. și F.R.I., depunând înscrisuri privind

antecedentele penale ale martorului D.V.F.

Examinând

actele si lucrările dosarului prin raportare la cererea de revizuire și la

dispozițiile legale în materie, tribunalul a constatat cererea revizuentului ca

fiind nefondata, urmând a o respinge pentru considerentele care urmează:

Prin sentința penala nr. 472 din 15 noiembrie 2007 pronunțata de

Tribunalul Constanta în Dosarul penal nr. 3068/118/2007, revizuentul Z.S.B. a

fost condamnat la pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influenta prevăzuta de art. 257 C. pen. raportat la

art. 6 din Legea nr. 78/2000, urmând ca pedeapsa sa fie executata în regim de

detenție.

Prin

Decizia penala nr. 44/ P din 14 aprilie 2008 a Curții de Apel Constanta,

sentința penala a fost modificata, în sensul că s-a majorat pedeapsa aplicata

revizuentului la 2 ani închisoare și s-a dispus suspendarea sub supraveghere a

executării pedepsei.

Prin

Decizia penala nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, sentința penală, și decizia instanței de apel au fost modificate cu privire

la individualizarea pedepsei și la restituirea sumei de 30.000 lei, în sensul

că pedeapsa aplicată revizuentului Z.S. a fost majorata la 3 ani închisoare, si

s-au înlăturat dispozițiile privind suspendarea sub supraveghere a executării

pedepsei, urmând ca pedeapsa sa fie executata în regim penitenciar.

Cu privire la această soluție definitivă, în esența revizuentul a

susținut că există cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit a) C. proc. pen.,

respectiv s-au descoperit fapte și împrejurări ce nu au fost cunoscute de

instanță la soluționarea cauzei, acestea constând în faptul că revizuentul ar

fi acționat cu voința constrânsa de numitul D.V. și că D.V. ar fi fost persoana

care trafica influenta pe lângă un funcționar public și care totodată beneficia

de un procent important din sumele obținute drept despăgubiri de către

persoanele strămutate din Bulgaria în România.

De

asemenea, în concluziile asupra fondului, revizuentul arăta că în mod greșit

instanța de recurs a reținut că inculpatul ar fi îndeplinit o funcție publică

care îi impunea să vegheze la aplicarea corectă și imediată a legii privitoare

la dreptul de proprietate și în acest context și-a vândut sarcinile de

serviciu.

Cu

privire la primul motiv de revizuire, tribunalul a reținut următoarele:

Din

examinarea declarațiilor date de revizuent în cursul urmăririi penale si

judecații, precum si a apărărilor formulate -concluzii scrise si orale,

propunerea de probe – a rezultat că în niciun moment al procesului penal acesta

nu a indicat existența unui factor constrângător al voinței sale, raportat la

acțiunile pentru care a fost condamnat, și nici nu a rezultat implicarea

numitului D.V. în activitatea de obținere a sumei de bani datorata de stat

numitei B.E. cu titlu de despăgubiri pentru strămutarea din Bulgaria.

În

ce privește cauza inițială a presupuselor amenințări și loviri, însoțite de

șantaj, respectiv faptul ca revizuentul ar fi împrumutat o suma de bani de la

numitul D.V., pe care ulterior nu a mai reușit să o returneze, analiza

declarațiilor revizuentului și martorului D.V. conturează faptul ca susținerile

în acest sens sunt nereale, ca urmare a neverosimilității lor.

Astfel,

în cererea de revizuire Z.S. arată că „aveam și o datorie mai veche de achitat

față de numitul D. și am considerat ca ajutandu-l voi reuși într-un fel să îmi

pot plăti această datorie". În cadrul acestei afirmații (și în general a

cererii de revizuire) revizuentul nu face nici o precizare asupra cuantumului

sumei datorate lui D., deși o astfel de mențiune era absolut fireasca, ținând

seama că de cuantumul datoriei sunt legate o serie de aspecte de natura a-i

susține afirmațiile, cum ar fi faptul ca într-adevăr nu ar fi putut-o achita,

că valoarea era suficient de importantă pentru ca D. să recurgă la actele de

amenințare, violență și șantaj arătate, sau că revizuentul nu a putut rezista

moral șantajului, ca urmare a obligației bănești pe care o avea.

Totodată, revizuentul nu explică „în ce fel" concret ar fi putut

reuși să-și plătească datoria personala către D. dacă executa ceea ce îi cerea

acesta referitor la suma de bani cuvenită numitei B.E., respectiv daca s-a

înțeles cu D. să-l ierte de datorie sau de o parte din ea, și în acest caz cât

anume, dacă D. îi acorda un comision din suma pe care el însuși o primea,

comision folosit pentru a stinge o parte din datorie, etc. Această precizare o

face abia în cadrul declarațiilor date, rezultând ca abia în acest moment și-a

definit modalitatea de plata a datoriei sale.

În

continuare, în cuprinsul declarației olografe (fila 55 verso dosar D.N.A.) revizuentul

arată că a împrumutat de la D.

“

15.000

- 20.000 euro în mai multe tranșe...

”

, iar în cuprinsul declarației consemnate de procuror, arată că

împrumutul propriu zis totaliza „aproape" 20.000 euro.

Având în vedere natura relațiilor dintre cei doi, împrejurarea că

numitul D. ar fi desfășurat activități de cămătărie (cum rezulta din

declarațiile ambilor) precum și faptul ca sumele împrumutate erau purtătoare de

dobânzi considerabile, este cu totul neverosimil că revizuentul să nu cunoască

cu precizie care era suma exacta împrumutata, care au fost sumele achitate și

dacă acestea priveau numai dobânzile sau și împrumutul propriu zis, și cât

anume din el.

La fel de neverosimile sunt și declarațiile martorului D.V., atunci când

afirma „l-am împrumutat cu suma totala de aproximativ 20.000 euro", ca și

cum o persoana care se ocupa cu împrumutul de bani, din care obține profituri,

nu ar fi preocupata să țină o evidență exactă a sumelor împrumutate și a

sumelor primite, ci doar o evidență „aproximativă", si aceea neconsemnată

în scris (pentru ca, daca ar fi existat evidențe scrise în acest sens, acestea

ar fi fost probe pe care revizuentul nu le-ar fi omis).

În ce privește amenințările și lovirile invocate de revizuent ca mijloc

de constrângere a voinței sale de către D., revizuentul nu indică în dosar

nicio dovada obiectiva referitoare la existența acestora.

Astfel,

în declarație susține că i-a spus lui D. de mai multe ori că nu vrea să-l mai

ajute, dar de fiecare data acesta îl agresa fizic - de trei ori fiind atacat

fie acasă, fie pe stradă de prietenii săi, iar o data D. atacându-l personal cu

un cuțit și încercând sa-l taie pe față.

De asemenea, n cererea de revizuire Z. arată că D. l-a avertizat că va

trece la represalii, lucru care s-a și întâmplat, când revizuentul a fost

nevoit să ceara ajutor la numărul de urgenta 112, pentru că fusese trimisa o

ceata de bătăuși ca să-l prindă și să-i aplice o corecție. Revizuentul mai

precizează ca de doua ori a fost bătut „bestial" de D. și de oamenii lui,

dar nu a formulat plângere și nu a spus nimic familiei sale.

Evenimentele

relatate ar fi putut fi probate obiectiv, dacă erau reale, de exemplu prin

copia consemnării apelului la numărul de urgenta 112, prin actele încheiate și

constatările organelor care s-au deplasat la acest apel, prin actele medicale

ce nu puteau fi evitate după doua bătăi „bestiale", fie ele și rețete

medicale sau prezentări la medicul de familie. Pe de alta parte, o ceata de

bătăuși care încearcă să-l agreseze ori să-l sperie, leziunile suferite ca urmare

a loviturilor puternice (bestiale, conform exprimării revizuentului) nu puteau

să treacă neobservate de membrii familiei sale, de prietenii apropiați, de

vecini, etc, și cu toate acestea revizuentul nu a fost în măsura să indice

niciun astfel de mijloc de proba care să-i confirme susținerile.

La

fel de inexplicabilă este si atitudinea revizuentului de a nu se apară în

procesul de fond în modul în care o face în cererea de revizuire, cu toate că

în prima instanța a fost condamnat la o pedeapsă a închisorii cu executare, iar

la instanța de apel pedeapsa i-a fost majorata, orice soluție putând fi

preconizată la instanța de recurs, mai ales în recursul parchetului care cerea

tocmai majorarea pedepsei și executarea în detenție. Mai concret, este inexplicabil

cărevizuentului i-a fost teamă de represaliile Iui D. daca ar fi făcut

declarațiile în cursul judecații fondului, dar nu-i mai este teama de acestea

în procedura revizuirii, deși în ambele cazuri era conștient de consecințele

tăcerii - condamnarea penală la pedeapsa închisorii.

În ce privește declarațiile martorului D.V., pe lângă faptul că sunt

imprecise și nu pot fi verificate, acestea conțin o serie de inadvertențe și

contradicții care relevă falsitatea lor. În același timp, aceste declarații

sunt infirmate de alte probe administrate atât în dosarul de fond, cât și în

cel de revizuire.

Astfel, martorul face declarații de genul „l-am împrumutat cu

aproximativ 20.000 euro .. mi-a plătit o parte din dobânzi .

. au

existat mai multe scandaluri .. m-am

deplasat la locuința sa de câteva ori .. îi transmiteam lui R. prin intermediul

lui Z. (la telefon) ce aveam de spus ..bunica prietenei lui R. avea de primit

aproximativ 700-800 milioane lei .. trebuia să încasez un comision de 20-25%

raportat la întreaga suma .. . La întâlnirea din restaurantul S.R. urma să-mi

aducă aproximativ 200-250 milioane lei .. nu doresc să dezvălui identitatea

persoanei care m-a însoțit la restaurantul S.

Tribunalul

reține că aceste declarații evazive, imprecise, conduc pe de parte la concluzia

că martorul nu cunoaște prin propriile percepții situațiile la care s-a

referit, și pe de alta parte că sunt făcute astfel încât să nu poată fi

confruntate cu altele, și eventual infirmate.

În

declarația din 03 aprilie 2009, D. susține ca „eu nu l-am cunoscut personal

niciodată pe acest R. și nu am discutat cu el direct", în timp ce în

aceeași declarație, pagina următoare, susține că „am fost nevoit de mai multe

ori sa-l însoțesc (pe Z.) pentru a asista la discuțiile pe care Ie purta cu R.,

ca sa mă asigur de ceea ce spune". Este evident că o persoana nu poate

asista personal la mai multe discuții cu o alta, și în același timp să nu o

cunoască.

În declarația din 03 aprilie 2009, D. afirma că „din câte am înțeles,

bătrâna îi dăduse nepoatei o procura", expresia semnificând faptul ca

martorul a luat la cunoștința despre acea procură din relatările altor

persoane. Totuși, D. revine și afirmă în declarația din 08 mai 2009 că „știu ca

am cerut și o procură pentru ca prietena lui să o poată reprezenta pe bunica

sa", susținând deci, de această dată, că chiar el a solicitat procura,

contrazicându-și singur prima declarație.

Martorul

relatează ca bunica prietenei lui R. avea de primit 700-800 milioane lei în

doua tranșe, când în realitate suma precizată reprezintă doar prima tranșă, iar

suma totală se cifrează la 1.879.000.000 lei, din care Z. a pretins 920.000.000

lei, și nu 200-250 milioane lei. Este astfel neverosimil ca D. să nu fi

cunoscut suma reală ce urma a fi achitată, cată vreme susține că a intrat în

posesia dosarului în care se afla și decizia care consemna totalul

despăgubirilor, cată vreme susține că cunoștea un funcționar care putea rezolva

problema plății (și care evident știa și cât este de plată, iar martorul era

interesat să cunoască această sumă, pentru a stabili valoarea comisionului),

precum și în condițiile în care susține că supraveghea permanent convorbirile

telefonice ale revizuentului - printre acestea aflându-se și cele ‚în care se

menționează sumele arătate mai sus.

D.V.

mai susține în declarația din 03 aprilie 2009 că el trebuia să primească un

comision raportat la întreaga suma ce trebuia încasată cu titlu de despăgubiri,

pe când în declarația dată în fața instanței arată că urma a primi un procent

pentru fiecare suma pe care ar fi primit-o persoanele îndreptățite. Tribunalul

constata astfel că martorul și-a revizuit declarația astfel încât să corespundă

situației reale (tranșei primite și comisionului pretins), concluzia fiind că

în fața procurorului el cunoștea situația eronat. De aici consecința că nu a

cunoscut desfășurarea evenimentelor prin propriile simțuri (și cu atât mai

puțin nu a coordonat-o) si deci nu a fost implicat în obținerea plații

despăgubirilor menționate.

În cuprinsul declarațiilor sale

martorul D. susține și unele aspecte lipsite de logică în contextul

întrebărilor puse, cum ar fi faptul că îl alesese pe Z. ca colaborator deoarece

el era recidivist și nu se putea adresa unor instituții publice personal. Dar

nu rezulta ca D. ar fi trebuit să se adreseze vreunei instituții publice

personal, nici el si nici Z. nu au avut vreo împuternicire din partea

persoanelor interesate, singurul demers fiind încunoștințarea pe o cale oculta

a presupusului funcționar de la București despre datele dosarului depus de B.E.

în urma cu 10 ani și aprobat, astfel încât să fie identificat și să se dispună

plata efectiva a primei tranșe.

O alta afirmație ce nu-și găsește

logica este cea în care martorul susține că „nu mă interesa să am un contact

direct cu R., întrucât nu el era persoana care avea dreptul la

despăgubiri". Dar, pe de o parte, F.R. era cel care în fapt a dispus de

suma de bani primita, și care chiar a înmânat suma de 300 milioane lei Iui Z.S.,

în același timp fiind singura persoana contactată în mod insistent de către Z. în

scopul intrării în posesia comisionului, astfel încât argumentul invocat de D. este

lipsit de pertinență, și fals; pe de alta parte, probele dosarului nu

semnalează că D. sau altcineva a fost interesat să ia contact cu persoana care

avea într-adevăr dreptul la despăgubiri, adică cu B.E. sau cu reprezentantul ei

convențional.

Falsitatea acestor susțineri demonstrează că martorul a încercat să dea

o explicație plauzibilă faptului că F.R. nu a intrat niciodată în contact

direct sau indirect cu el, nu a semnalat existenta martorului în cursul

desfășurării faptelor, nici măcar cu ocazia denunțului formulat la D.N.A.

Martorul D. a refuzat să precizeze identitatea persoanei care l-ar fi

însoțit la restaurantul S. la data flagrantului, deși acest lucru nu implica

niciun inconvenient pentru persoana respectiva. În condițiile în care martorul

a fost dispus să-și „dezvăluie" propria activitate, nu se înțelege de ce a

refuzat să precizeze un element care ar fi confirmat o simpla situație de fapt,

concluzia fiind că acea persoana nu exista în realitate, D. nefiind pregătit

pentru a indica un astfel de mijloc de proba, care, fiind verificat, i-ar fi

infirmat susținerile.

În

ce privește susținerea martorului în sensul ca l-a însoțit pe Z. în mașina

acestuia, atunci când acesta s-a întâlnit cu F.R. pentru a prelua dosarul

numitei B., aceasta este infirmata cu amănunte complete și coroborate, de către

F.R., care arata ca întâlnirea a avut loc în mașina revizuentului, acesta fiind

însoțit de o persoana identificată ca fiind Z.N.

De asemenea,

D.V. mai susține un aspect lipsit de înțeles în logica evenimentelor prezentate

de el, și anume ca Z.S. îi datorează 3.000 de euro din afacerea cu R., pentru

că D. a apucat să dea acești bani la București, ca și cum inițiativa

„afacerii" ar fi aparținut Iui Z., și ca si cum tot acesta l-a pus pe D. să

înmâneze la București suma de 3.000 euro, aceste aspecte fiind contrare

relatărilor de ansamblu în sensul ca Z. era doar executantul dirijat de D. prin

șantaj si amenințare.

Fata

de considerentele de mai sus, tribunalul a retinut că declarațiile date de

revizuent și de martorul D.V. în cadrul procedurii de revizuire nu au o baza

reala, ele fiind o încercare de a se contura un motiv de revizuire care să se

încadreze în dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., și totodată care să

poată atrage - ipotetic-achitarea revizuentului.

Declarațiile

martorilor Z.N. si C.A. sunt nerelevante sub aspectul stabilirii temeiniciei

cererii de revizuire, întrucât acești martori nu relatează situații de fapt

concrete si verificabile din care să rezulte constrângerea morala prevăzuta de

art. 46 C. pen. pe tot parcursul perioadei în care revizuentul Z.S. a efectuat

acte materiale reținute de instanță ca fiind de trafic de influenta.

În

ce privește pe martorii G.M., R.F., G.T.si F.R., declarațiile lor sunt în

sensul că revizuentul Z.S. este cel care cunoștea o persoana influentă la

București care putea interveni pentru plata imediată a despăgubirilor și cu

care a și vorbit, revizuentul mai rezolvase anterior o situație similara a

soacrei martorului G.M., revizuentul era avizat în privința documentelor ce

trebuiau depuse, neexistând informații despre presupusa implicare a lui D.V.,

sau despre situația de persoana șantajată, amenințata, pe care o reclama

revizuentul.

Din

ansamblul mijloacelor de proba administrate în cadrul cererii de revizuire,

coroborate cu probele administrate la fondul cauzei, tribunalul a reținut că nu

se confirmă indiciile existenței cazului de constrângere morală, care ar fi

putut atrage rejudecarea cauzei în procedura revizuirii și o posibilă soluție

de achitare a revizuentului, și de asemenea nu se confirmă existența unei stări

de fapt necunoscute de instanțe la soluționarea fondului cauzei.

Ca

atare, nu poate fi reținuta existența cazului prevăzut de art. 394 lit. a) și

alin. (2) C. proc. pen.

În ce privește al doilea motiv principal de revizuire invocat de

revizuent, și anume acela că instanța de recurs a reținut o situație de fapt

greșită, câtă vreme revizuentul nu a îndeplinit o funcție publică, tribunalul

constată ca acesta este nefondat pentru considerentele care urmează:

Astfel cum în mod expres a reținut instanța de recurs, modificarea

sentinței și deciziei în apel s-au referit la individualizarea pedepsei și a

modalității de executare, și nu la pronunțarea unei soluții contrare.

Astfel, de principiu, toate cele trei instanțe au reținut vinovăția

revizuentului  și necesitatea aplicării unei pedepse cu închisoarea. Instanța

de recurs nu a infirmat situația de fapt reținută la fond, care a condus la

stabilirea încadrării juridice, a vinovăției și la aplicarea pedepsei.

În

acest context, eroarea de fapt pe care o invocă revizuentul nu poate întemeia

cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., deoarece

motivarea instanței de recurs a avut în vedere individualizarea pedepsei și a

executării, și nu pronunțarea unei soluții de condamnare în loc de una de

achitare. Revizuirea unei hotărâri definitive nu poate fi cerută pentru

stabilirea unui alt cuantum al pedepsei, sau pentru stabilirea unei alte

modalități de executare.

Pe de alta parte, împrejurarea că instanța de recurs a indicat în

motivare o anumită situație de fapt nu conduce la existența cazului de

revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Acest caz presupune să se fi descoperit fapte sau împrejurări ce nu au

fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, ori instanța de recurs a

avut la dispoziție probele dosarului prin care să cunoască daca revizuentul era

sau nu în exercitarea unei funcții ce presupunea aplicarea corecta și imediată

a legii privitoare la dreptul de proprietate.

Nu

orice eroare a stării de fapt poate fi îndreptată prin promovarea unei cererii

de revizuire, ci doar aceea care îndeplinește condițiile prevăzute de art. 394

lit. a) C. proc. pen. - în cazul de față, care ar fi putut conduce la

infirmarea hotărârii de condamnare si pronunțarea unei hotărâri de achitare sau

încetare a procesului penal, și care în același timp, nu a fost cunoscută de

instanță la soluționarea cauzei. Aceste condiții nu se regăsesc în cauza de

față.

Pentru toate aceste considerente tribunalul a apreciat că nu sunt

îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire,

aceasta urmând a fi respinsă ca nefondată în temeiul art. 403 alin. (3) teza a

II-a C. proc. pen.

II. Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel revizuientul Z.S.B.

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Criticile formulate au vizat, în esență, două aspecte, primul fiind

acela că hotărârea nu este motivată și conține interpretări ale declarațiilor

date în cauză și nu o coroborare efectivă a probelor, iar cel de-al doilea se

referă la faptul că instanța de fond nu a făcut o apreciere a probelor care să

justifice admiterea în principiu a cererii de revizuire, ci a făcut efectiv o judecată

a fondului cererii de revizuire.

Aceste

critici au fost dezvoltate în motivele scrise de apel și în concluziile orale

așa cum au fost consemnate mai sus.

Curtea,

examinând sentința apelata în raport de criticile formulate, de actele și

lucrările dosarului, precum și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de

drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că apelul este

nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, prin sentința penală nr. 472 din data de 15 noiembrie 2007,

pronunțată în Dosarul penal nr. 3068/118/2007, Tribunalul Constanța a hotărât

condamnarea inculpatului Z.S.B. la pedeapsa de 1 an și 6 luni (un an și șase

luni) închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență,

prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu

aplic. art. 74

alin. (1)

lit. a) -

art. 76 alin. (1)

lit. d)

C. pen.

În baza art. 71  alin. (1), (2) C. pen., a interzis inculpatului

exercițiul drepturilor prev. de art. 64

alin.

(1)

lit. a)

teza a II-a și lit.

b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., a dedus

din

pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive a inculpatului cu

începere de la data de 30 noiembrie 2006 la data de 8 ianuarie 2007.

În baza art. 350

alin. (1)

C.

proc. pen., a menținut măsura obligării de a nu părăsi țara dispusă prin

încheierea din data de 18 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul

penal nr. 3068/118/2007.

Pentru pronunțarea hotărârii, instanța a stabilit situația de fapt

următoare:

Potrivit reglementărilor cuprinse în Legea nr. 9/1998 "cetățenii

români prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria,

semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, au dreptul la compensațiile stabilite

potrivit legii, în măsura în care nu au primit ulterior sau au primit numai

parțial compensații ori despăgubiri pentru bunuri mobile - construcții și

terenuri - pe care le aveau în proprietate în județele Durostor și Caliacra,

cedate Bulgariei și pentru recoltele culese", stabilindu-se că de aceleași

prevederi beneficiază și cetățenii români, moștenitori legali ai foștilor

proprietari precum și cetățenii români prejudiciați în urma imigrării

facultative sau obligatorii, din alte județe ale Bulgariei decât județele

Durostor și Caliacra".

Potrivit art. 2 din aceeași lege, despăgubirile se acordă celor

îndreptățiți sub forma unor compensații bănești distincte pentru terenuri,

construcții și recolte neculese, conform criteriilor stabilite în același act

normativ.

Criteriile de evaluare și modalitățile concrete de stabilire a

cuantumului compensațiilor, s-a dispus a fi reglementate separat prin norme

metodologice de aplicare a legii, în cazul compensațiilor pentru terenuri și

recolte, iar pentru construcții, separat, conform condițiilor prev. de Legea

nr. 112/1995.

În vederea aplicării legii, dar și a criteriilor astfel reglementate

pentru flecare caz în parte, legea prevede constituirea unei comisii la nivelul

fiecărui județ și a municipiului București, compusă din directorul general al D.G.F.P.,

directorul general al D.G.A.I.A., șeful D.J.A.N., șeful Inspectoratului

Teritorial în Construcții, un consilier juridic desemnat de prefect și un notar

public desemnat de M.J.

,

la

propunerea Uniunii Naționale a Notarilor Publici, cu mențiunea că flecare comisie

va funcționa în cadrul Prefecturii; hotărârile comisiilor locale sunt supuse

controlului unei comisii centrale și ulterior controlului judecătoresc, în

cazul formulării contestațiilor.

În virtutea acestor reglementări, martora B.E. a formulat cerere de

acordare a despăgubirilor în calitatea sa de moștenitor al defunctului B.D. -

tatăl său, cererea fiind înregistrată la Prefectura județului Constanța.

Inițial,

prin Hotărârea nr. 957 din 10 ianuarie

1

2002

a Comisiei județene constituită în subordinea Instituției Prefectului Județului

Constanța pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, cererea a fost aprobată,

propunându-se acordarea unor despăgubiri în sumă de 554.401.799 lei ROL.

Ulterior,

asupra aceleași cereri, prin Hotărârea nr. 22896 din 13 iunie 2006 Comisia

județeană a propus, evaluând cererea și actele anexate, acordarea

compensațiilor bănești în sumă de 1.870.708.255 lei ROL pentru bunuri

certificate cu acte și abandonate statului bulgar (locuință, dependințe și

teren aferent).

Luând

cunoștință de aprobarea cererii sale prin comunicările ce i-au fost transmise,

beneficiara B.E. a așteptai înștiințarea de plată a sumelor ce i se cuveneau

și, aflând de la alte persoane că au primit banii pentru drepturi similare, i-a

adresat nepoatei sale B.D.E. rugămintea de a se interesa asupra demersurilor ce

ar mai trebui întreprinse pentru intrarea efectivă în posesia sumelor de bani.

Martora B.D.E. a apelat la prietenul ei martorul F.R.I

.

Aflând de la martorul G.M. că există posibilitatea înlesnirii plății,

martorul F.R.I. a apelat la inculpatul Z.S.B. a pretins suma 920.000.000 lei

vechi (ROL) (formala prin aplicarea de cote procentuale de 40 % și 60 % la

sumele de 775.000.000 lei vechi, respectiv 1.104.000.000 lei vechi - sume

cuvenite cu drept de despăgubiri pentru calitatea de deportat din Bulgaria în

România) și a primit 30.000 lei noi, lăsând să se înțeleagă că are influență

asupra funcționarilor în ale căror atribuții de serviciu intră plata

despăgubirilor bănești cuvenite beneficiarei B.E.

Situația

de fapt s-a dovedit cu mijloacele de probă următoare: declarațiile martorului F.R.I.,

procesul-verbal din data de 29 noiembrie 2006 privind consemnarea seriilor

bancnotelor care au constituit suma de 32.000 RON înmânate denunțătorului F.R.I.

,

precum și marcarea criminalistică a

bancnotelor, procesul-verbal din data de

29

noiembrie 2006

privind constatarea infracțiunii flagrante,

procesul-verbal de percheziție din data de 30 noiembrie 2006 efectuată la

autoturismul cu care a circulat inculpatul Z.S.B. la data de 29 noiembrie 2006,

parcat în fața restaurantului N.S. din Constanța, relațiile obținute de la V. România

cu adresa din 22 decembrie 2006 în care este redată lista detaliată a

apelurilor efectuate de la posturile mobile - titular persoană juridică M. SA -

persoană fizică M.P. și titular Z.S.B., convorbiri efectuate în intervalul 25

octombrie 2006 - 25 noiembrie 2006, relațiile obținute de la Guvernul României

- Cancelaria Primului Ministru - Autoritatea Națională pentru Restituirea

proprietăților cu adresa din data de 18 decembrie 2006, prin care se comunică

copia dosarului de despăgubiri constituit în conformitate cu Legea nr. 9/1998

urmare a cererii formulată de B.E., dosar ce conține copii ale documentelor de

plată, Hotărârea de validare a comisiei județene nr. 2896 dib 13 iunie 2006,

comunicări, raportul tehnic de evaluare, Hotărârea nr. 957 din 10 ianuarie 2002

a aceleiași comisii județene, copii ale actelor de proprietate depusese de B.E.,

relații obținute de la Guvernul României - Cancelaria Primului Ministru – A.N.R.P.

cu adresa din 08 ianuarie 2007, relații obținute de la R.B. -Sucursala

Constanța cu adresa din 22 februarie 2007 privind rulajul contului IBAN deschis

pe numele clientului B.D.E., declarațiile martorilor F.R.I., C.D., G.M., B.D.E.,

B.G., B.E., R.F., G.T., M.A., G.I., C.I., G.E. și M.D.A.l., declarațiile

inculpatului Z.S.B., procesul-verbal de redare a convorbirilor autorizate

atașat la dosarul cauzei - vol. I filele 87- 184 dosar urmărire penală.

Împotriva

hotărârii, în termenul legal, au declarat apel D.N.A. - Serviciul Teritorial

Constanța și inculpatul Z.S.B.

În

apelul său, inculpatul a invocat nulitatea absolută prin încălcarea

dispozițiilor imperative relative la competența după materie a organului de

cercetare penală, obiectul infracțiunii nefiind evaluabil în bani, apoi că nu

sunt întrunite elementele infracțiunii „de trafic de influență" ci ale

celei de „înșelăciune" deoarece nu a pronunțat numele funcționarului, nu a

arătat funcția acestuia și nici măcar instituția în care ar fi lucrat, iar în

cele din urmă modalitatea de executare a pedepsei față de circumstanțele sale

personale și de pericolul social concret redus al faptei.

Curtea de Apel Constanța, prin Decizia penală nr. 44/P din 14 aprilie 2008,

a admis apelurile, a desființat sentința penală și a majorat pedeapsa aplicată

inculpatului de la 1 an și 6 luni la 2 ani închisoare, înlăturând aplicarea

art. 74 lit. a) și art. 76 C. pen.

În

baza art. 86 C. pen. a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei aplicate.

A făcut aplicarea disp. art. 86

2

-86

4

C. pen. și art. 359

C. proc. pen., iar în baza art. 6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000

modificată, a dispus că suma de 30.000 lei se restituie persoanei care a dat-o.

Împotriva hotărârii, în termenul legal, au declarat recurs D.N.A. -

Serviciul Teritorial Constanța și inculpatul Z.S.B.

Prin Decizia penala nr. 3676 din 13

noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, sentința penala și

decizia instanței de apel au fost casate cu privire la individualizarea

pedepsei și la restituirea sumei de 30.000 lei, în sensul că pedeapsa aplicata

revizuentului Z.S. a fost majorata la 3 ani închisoare, și s-au înlăturat

dispozițiile privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, urmând

ca pedeapsa sa fie executata în regim penitenciar, iar suma de 30.000 lei s-a

constatat că a fost restituită denunțătorului F.R.I.

Referindu-se

la situația de fapt și încadrarea juridică dată faptei inculpatului, instanța

supremă a arătat că situația de fapt a fost corect reținută de cele două

instanțe, corespunzând activității infracționale efectiv dusă de inculpat și că

încadrarea juridică este cea legală.

De

menționat că pe parcursul întregului proces inculpatul Z.S.B. a avut o poziție

oscilantă, recunoscând inițial fapta (declarații filele 197-206 și 210 dos.

u.p.

vol. II), negând ulterior comiterea

faptei în modalitatea reținută în actul de sesizare (declarație fila 44 Dosar fond

nr. 3068/118/2007), solicitând apoi să se constate că fapta sa constituie

înșelăciune și nu trafic de influență (notele scrise depuse la instanța de fond

și reiterate la instanțele de apel și recurs, filele 158-159 Dosar fond nr.

3068/118/2007), și încheind prin a aprecia că pedeapsa aplicată de instanța de

apel este corect proporționalizată și solicitând să se mențină modalitatea de

executare, respectiv suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (motive

de recurs filele 24-27 Dosar nr. 387/36/2008 I.C.C.J.).

La

dala de 28 noiembrie 2008, revizuientul - condamnat Z.S.B. a formulat cererea

de revizuire prin care a solicitat reformarea sentinței penale nr. 472 din 15

noiembrie 2007 a Tribunalului Constanța, a Deciziei penale nr. 44/P/I din 4

aprilie 2008 a Curții de Apel Constanța și a Deciziei penale nr. 3676 din 13

noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca motiv de revizuire

invocând dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - „s-au

descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la

soluționarea cauzei".

În motivarea cererii, revizuentul a susținut că a comis infracțiunea

pentru care a fost condamnat definitiv sub imperiul constrângerii psihice și

fizice exercitate asupra sa de către numitul D.V.F., persoană care îi

împrumutase, cu dobândă, o sumă de bani însemnată (circa 20.000 euro) și care,

în vederea acoperirii debitului, i-a impus să acționeze în maniera reținută în

actul de inculpare și, ulterior, în hotărârile pronunțate de instanțele de

judecată.

În

vederea verificării temeiniciei cererii de revizuire, conform art. 399 C. proc.

pen., prin ordonanța din data de 01 aprilie 2009 a D.N.A. - Serviciul

Teritorial Constanța, s-a dispus efectuarea de cercetări, constând în audierea

persoanelor menționate de revizuent și a căror audiere se impune.

Astfel, a fost ascultat revizuentul care a arătat că, începând din vara

anului 2005, D.V.F. l-a împrumutat cu diverse sume de bani, pe care nu a reușit

să i le restituie, și în contul cărora i-a cerut să-i facă diferite servicii.

Un serviciu, pretinde revizuentul, era acela de a-i găsi persoane de etnie

aromână care au dreptul la despăgubiri bănești din Bulgaria.

În

contextul acestor relații, revizuentul susține că a fost amenințat în repetate

rânduri și chiar agresat fizic, personal de către persoana care l-a determinat

să săvârșească fapta sau prin interpuși, fiindu-i creată o stare de reală

temere, întrucât numitul D.V.F. este cunoscut ca autor al mai multor fapte

comise cu violentă.

Totodată,

numitul Z.S.B. a motivat neinvocarea acestor aspecte pe parcursul procesului

penal, soluționat prin condamnarea sa pentru infracțiunea de trafic de

influență, prin raportare la același profil de infractor violent și de temut al

martorului.

Cu

toate acestea, s-a propus audierea sus-numitului pentru dovedirea temeiniciei

cererii de revizuire, ocazie cu care, în mod surprinzător, numitul D.V.F. a

confirmat susținerile revizuentului.

În cauză au mai fost audiați, în calitate de martori Z.N. și C.A., la

propunerea revizuentului pentru a demonstra actele de violență și amenințare

exercitate de D.V.F. asupra sa și numiții G.M., R.F., G.T. și F.R.I.

Numitul D.V.F. a fost reaudiat și de instanța de fond.

Analizând motivul de revizuire invocat de Z.S.B., în raport de actelor

de cercetare ocazionate de verificarea temeiniciei cererii de revizuire și

având în vedere întreg ansamblul probator administrat în cursul procesului

penal în care revizuentul a fost condamnat, se constată, că acesta nu se

circumscrie cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen. și niciunui alt caz de revizuire din cele prevăzute de art. 394 C.

proc. pen.

Așa fiind, prin

Decizia penală nr. 69/ P din 15 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța,

secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 379

alin. (1)

pct. 1

lit. b)

C. proc. pen., s-a respins apelul

declarat de revizuentul Z.S.B., deținut în Penitenciarul Poarta Albă, împotriva

sentinței penale nr. 281/CEA din data de 17 iulie 2009, pronunțată de

Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. 5500/118/2009, ca nefondat.

În conformitate cu prevederile

art.

192

alin. (2) C. proc. pen., apelantul a fost obligat la 100 lei

cheltuieli judiciare către stat.

III. Împotriva acestei

decizii penale a declarat recurs revizuentul-condamnat Z.S.B. criticând-o ca

netemeinică în temeiul cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 18

C. proc. pen. și a susținut în esență faptul că instanțele de fond și apel au

comis o gravă eroare soluționând cauza pe fond, fără a soluționa

admisibilitatea în principiu și suspendarea executării hotărârii.

Față de aceste susțineri a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor

hotărâri și în rejudecarea admiterea în principiu a cererii de revizuire

suspendarea executării hotărârilor și trimiterea cauzei pentru soluționarea pe

fond a cererii de revizuire la Tribunalul Constanța.

Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de motivul de critică

invocat și de cazul de casare indicat, Înalta Curte are în vedere că recursul

de față se primește ca nefondat și urmează a fi respins ca atare în temeiul

dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Cu titlu de premisă se are în vedere că potrivit dispozițiilor legale în

vigoare, revizuirea reprezintă o cale extraordinara de atac, prin care sunt

atacate hotărâri judecătorești definitive care conțin grave erori de fapt.

Finalitatea acestei căi de atac consta în înlăturarea erorii judiciare,

iar funcția procesuala a instituției presupune descoperirea, strângerea si

aducerea în fața instanței a unui material probator nou, sau cel puțin

necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și

înlăturarea ei.

Fiind o cale extraordinara de atac, revizuirea poate fi ceruta numai

pentru cazurile expres si limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) - c)

C. proc. pen.

În prezenta cauza s-a invocat cazul de revizuire prev. de art. 394 lit.

a) C. proc. pen.

Pentru existența acestui caz de revizuire legea impune îndeplinirea

cumulativă a două condiții, respectiv să fie vorba de descoperirea unor fapte

sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și

aceste fapte sau împrejurări să poată dovedi netemeinicia hotărârii de

condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, adică să ducă la o

soluție diametral opusă.

Referitor

la prima condiție, revizuentul a invocat, așa cum s-a arătat mai sus, că a

comis infracțiunea pentru care a fost condamnat definitiv sub imperiul

constrângerii psihice și fizice exercitate asupra sa de către numitul D.V.F.,

persoană care îi împrumutase, cu dobândă, o sumă de bani însemnată, fapte ce nu

au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei.

Or,

actele de cercetare efectuate de procuror nu au putut dovedi existența acestor

fapte noi, respectiv exercitarea actelor de amenințare și violențe fizice

asupra persoanei condamnatului, în scopul de a o determina să comită

infracțiunea.

Astfel,

din analiza acestui întreg ansamblu probator, se constată că declarațiile

revizuentului și cele ale numitului D.V.F., în care se afirmă aplicarea unor

corecții fizice și proferarea de amenințări asupra celui dintâi, cu consecința

creării unei stări de temere, nu se coroborează cu nici o altă probă

administrată în cauză.

În concret, niciuna dintre persoanele audiate (inclusiv numiții Z.N. și

C.A., propuși expres în susținerea cererii de revizuire) nu a perceput, în

perioada comiterii infracțiunii, ca numitul Z.S.B. să se fi manifestat de o

manieră care să poată sugera o stare psihică alterată și nici nu a constatat că

acesta ar fi prezentat vreodată urme de violență. Împrejurări care, în ipoteza

în care susținerile celor doi ar fi reale, ar fi trebuit să fie evidente, întrucât

se susține că revizuentul ar fi necesitat asistență din partea cadrelor

medicale de pe ambulanță.

De

altfel, lipsa de credibilitate a acestor declarații rezultă și din

imposibilitatea celor doi de a preciza măcar cu aproximație data producerii

incidentelor invocate, simpla afirmație în acest sens neputând fi acceptată ca

probă.

Mai

mult decât atât, examinând conținutul declarațiilor numitului D.V.F., care se

presupune că a fost autorul de la distanță, „autorul mediat", se observă

lipsa oricărei implicare a sa în derularea activității infracționale a

revizuentului, ca urmare a faptului că acesta nu cunoaște aspecte importante,

cum ar fi procedura de urmat în cazul obținerii despăgubirilor bănești la care

erau îndreptățite persoanele deportate din Bulgaria, despre înscrisurile ce

trebuie să însoțească astfel de solicitări, despre cuantumul total al sumelor

cuvenite și nici despre faptul că acestea urma a fi primite de persoana în

cauză în două tranșe, pentru care s-au negociat cu Z.S.B. „comisioane"

distincte, ca lipsită de credibilitate.

Or,

potrivit susținerilor celor doi, toate aceste informații ar fi fost transmise

denunțătorului F.R.I. de către numitul D.V.F. prin intermediul revizuentului,

acesta din urmă primind de fiecare dată indicații stricte cu privire la

discuțiile pe care le avea și fiind asistat cu prilejul fiecărei convorbiri

telefonice purtate cu cel dintâi. O atare afirmație este în sine îndoielnică,

având în vedere că multe dintre apelurile telefonice interceptate în cursul

procesului penal au fost inițiate de către numitul F.R.I., fiind practic

imposibil ca Z.S.B. să se afle în toate cazurile alături de martor.

Această

declarație de recunoaștere a faptelor de constrângere, dată de D.V.F., cu

neconcordanțele arătate mai sus, fără nici un element care să o susțină, nu

poate prin ea însăși să dovedească existența acestor fapte și vinovăția acestei

persoane.

De asemenea, argumentul prezentat de revizuent, respectiv sentimentul de

teamă față de D.V.F., sub imperiul căruia a comis fapta și care l-a împiedicat

să sesizeze de îndată organele abilitate și să nu mărturisească instanțelor

actele de constrângere exercitate asupra sa, este lipsit de credibilitate, cât

timp se susține că acest sentiment a persistat pe parcursul întregului proces

penal (când s-a luat măsura arestării preventive față de acesta, când a fost

condamnat în primă instanță, când a solicitat să se constate că fapta sa

constituie înșelăciune și nu trafic de influență, când a apreciat că pedeapsa

aplicată de instanța de apel este corect proporționalizată și a solicitat să se

mențină modalitatea de executare, respectiv suspendarea sub supraveghere a

executării pedepsei - și nu a mărturisit niciunei persoane constrângere), și a

încetat brusc în momentul condamnării definitive.

Cu

privire la cea de-a doua condiție a cazului de revizuire, Curtea observă că,

chiar dacă s-ar admite posibilitatea existenței faptelor noi, acestea nu sunt

de natură a constitui o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei

săvârșite, care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, adică să

ducă la o soluție diametral opusă.

Potrivit disp. art. 46 alin. (1) C. pen. „nu constituie infracțiune

fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice

căreia făptuitorul nu i-a putut rezista".

De asemenea, potrivit disp. art. 46 alin. (2) C. pen. „nu constituie

infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei

constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru

persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt

mod".

În cazul constrângerii fizice, conform textului legal sus-menționat,

trebuiesc îndeplinite cumulativ trei condiții, respectiv să existe o

constrângere asupra fizicului unei persoane, constrângerea la care a fost

supusă să nu i se fi putut rezista și sub imperiul constrângerii fizice

persoana să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

În

cazul constrângerii morale, conform textului legal sus-menționat, trebuiesc

îndeplinite cumulativ tot trei condiții, respectiv să existe o acțiune de

constrângere exercitată prin amenințare cu un pericol grav, pericolul grav cu

care se amenință să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei

și sub imperiul constrângerii persoana să săvârșească o faptă prevăzută de

legea penală.

Or,

în cauză, astfel cum s-a constatat și arătat mai sus, exercitarea de violențe

și amenințări asupra numitului Z.S.B., neprobată, nu este nici măcar localizată

în timp, pentru a se putea aprecia asupra posibilității abolirii factorului

volitiv și a celui intențional la momentul comiterii faptei.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de revizuentul condamnat Z.S.B. împotriva Deciziei penale nr. 69/ P

din 15 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru

cauze penale cu minori și de familie.

Obligă recurentul revizuent

condamnat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 18 noiembrie 2009.