AFFAIRE İLETMİȘ c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

06.12.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Violation de l'art. 8;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE İLETMİȘ c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ CU PRIVIRE LA STRASBURG 6 decembrie 2005 DEFINIȚIAF 06/03/2006 În cauza Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și M. Dolle, graffière de secțiune După deliberarea sa în camera Consiliului la 15 noiembrie 2005, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 29871/96) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Nazmi La 15 decembrie 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 14 decembrie 1999, aceasta a decis să o comunice guvernului. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel cum a fost modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 1 martie 2005, Curtea, care aplică dispozițiile articolului 29 alineatul (3) din convenție, a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. CIRCONSTANȚII SPĂLĂȚII Reclamantul s - a născut în 1953, iar la momentul depunerii cererii, el a locuit în Izmir. În 1975, el s - a mutat în Germania, unde s - a înscris la Universitatea din Bremen. În 1979, el s - a căsătorit cu un cetățean turc. Deținătorii de cărți de ședere, reclamantul și soția sa exercitau amândoi profesia de lucrător social. În 1981 și 1986 s - au născut doi copii care au fost educați în Germania. 10. Printr-un mesaj secret din 19 martie 1984, Ministerul Afacerilor Externe din Turcia a informat Ministerul Apărării din Turcia că reclamantul era membru și simpatizant al Uniunii studenților din Turcia și, respectiv, al Comitetului Kurdistan, două organizații active în Bremen. Potrivit mesajului, reclamantul avea relații cu HEVRA (Organizația Europeană a Kurzilor din Turcia revoluționară), a fost unul dintre liderii KOMKAR (Federația asociațiilor muncitoare din Germania Federală) și a participat la un protest organizat de separatiști de stânga în scopul de a protesta împotriva intervenției militare din 12 septembrie 1980. 11. La 28 martie 1984, Ministerul Apărării a adus la cunoștință faptele menționate anterior la 8 Comandamentul statului de sediu al Elaz. Printr-un comunicat secret din 3 aprilie 1984, acesta din urmă l-a denunțat pe reclamant la Parchetul Militar în apropierea Comandamentului Statului de Asediu, care a inițiat o instrucțiune preliminară pentru acte contrare intereselor naționale comise în străinătate, infracțiune prevăzută la art. 140 din Codul Penal. 12. La 13 martie 1986, Adunarea Națională a ridicat statul de sediu în departamentul Elaz La 12 aprilie 1991, mai multe articole din Codul penal, inclusiv art. 140, au fost abolite prin Legea nr. 3713. 14. La 21 februarie 1992, reclamantul a fost arestat în Turcia în timp ce era în vizită în familia sa. El a rămas în arest timp de șapte zile și a fost interogat de poliție în Izmir și Istanbul. La 27 februarie 1992, procurorul districtual s-a apropiat de curtea de securitate a statului Istanbul, în fața căreia fusese tradus eliberarea, fără a-i restitui pașaportul. 16. În urma arestării menționate anterior, familia reclamantului a părăsit Germania pentru a se alătura părții interesate din Turcia 17. La 14 aprilie 1992, procurorul districtual al Republicii Elazć l-a acuzat pe reclamant de conducerea activităților separatiste în detrimentul statului și a solicitat aplicarea art. 125 și 168 alin. (1) din Codul penal, care au reprimat trădarea și, respectiv, constituirea de bande armate. El a precizat că, potrivit presei, organizațiile în care reclamantul aparținea, de asemenea, acțiuni armate. Acuzațiile se refereau la perioada 1977 - 1983. 18. 16 aprilie 1992, curtea de asedii din Elaz În special, autoritățile germane sunt invitate, prin intermediul Ministerului Justiției, să furnizeze informații cu privire la activitățile și caracteristicile instituționale ale Uniunii studenților din Turcia, ale Comitetului Kurdistan, precum și ale organizațiilor HEVRA și KOMKAR 19. La 2 iunie 1992, constatând că informațiile cerute nu i-au fost primite, Curtea de Assesie a stabilit data ședinței la 14 iulie 1992. La această ultimă dată însă, ea nu a făcut decât să procedeze la transcrierea proceselor-verbale pentru a permite judecătorului suplinitor să ia cunoștință de dosar. Septembrie 1992 pe motiv că nu fusese primit nici un răspuns încă de la Ministerul Justiției. Ședința din 24 septembrie și următoarele 19 ședințe ținute în fața Curții de Asizee, și anume cele din 12 noiembrie, 17 decembrie 1992, 28 ianuarie, 11 martie, 6 mai, 17 iunie, 9 septembrie, 21 octombrie 1993, 3 februarie, 1 martie, 3 mai, 30 iunie, 6 octombrie, 4 noiembrie, 27 decembrie 1994, 21 martie, 23 iunie și 6 octombrie 1995 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În timp ce procesul său continua, reclamantul a cerut de mai multe ori ca prefectura locală să-i restituie pașaportul și i s-a spus că nu-și poate recupera titlul decât dacă producea un certificat din partea instanței în fața căreia a fost judecat, indicând că nu era nici un dezavantaj să părăsească teritoriul național 21. În ședința din 3 februarie 1994, avocatul reclamantului a solicitat ridicarea interdicției de a părăsi teritoriul turc. Subsidiar, acesta a solicitat un document care să ateste absența unei astfel de interdicții. 22. Martie 1994, Curtea de Assesie a răspuns că nu pronunțase nicio interdicție în acest sens și că nu putea furniza nici o atestare decât cu privire la continuarea procedurii în fața ei. 23. La 18 ianuarie 1995, avocatul reclamantului a prezentat un memoriu amplificativ în care, invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, se plângea de durata excesivă a procesului și solicita să nu se mai aștepte răspunsul autorităților germane la soluționarea cauzei. El a subliniat faptul că, deși în mod liber clientul său nu se putea întoarce în Germania și nici nu putea avea o perspectivă rezonabilă de viață în Turcia din cauza continuării procesului și a interdicțiilor pe care acesta le antrenase. 24. La 17 octombrie 1995, reclamantul a obținut din prefectură un certificat semnat de un funcționar de poliție conform căruia refuzul de restituire a pașaportului se baza pe o măsură, încă valabilă, ordonată de Hotărârea pentru Siguranță de la Ankara. Data și motivul măsurii în cauză nu erau indicate pe atestare. 25. Curtea de Assesie se întrunește la 25 ianuarie 1995, la 18 aprilie, 20 iunie, 19 septembrie și 19 decembrie 1996, la 21 februarie, 29 aprilie, 3 iulie, 18 septembrie și 17 noiembrie 1997, și la 2 februarie și 20 aprilie 1998, fără a se înregistra progrese în cadrul procedurii. 26. În cadrul sesiunii din 5 iunie 1998, Curtea de Assesie a descoperit în dosar o scrisoare în care Ministerul Justiției susținea că a furnizat în ianuarie 1998 informațiile solicitate. Convinsă că acest lucru nu era cazul, Curtea de Assesie a fixat o altă audiere la 14 septembrie 1998, pentru a permite transmiterea informațiilor în cauză. În ziua menționată mai sus, după ce procesele au avut loc, tribunalul a constatat că ministerul a comunicat efectiv un document datat 22 ianuarie 1998 și că toate registrele consulatului general al Turciei de la Hanovre erau o indicație conform căreia persoana în cauză era fratele unei anume Gülșen Gülșen Gületmiș, care făcea parte din echipa de conducere a KOMKAR din Bremen. 27. La 14 septembrie 1998, Curtea de Assesie a acordat un mandat de arestare împotriva reclamantului. 28. La 22 martie 1999, avocatul persoanei în cauză a solicitat anularea acestui mandat având în vedere starea dovezilor cazului. 29. La 23 martie 1999, Curtea de Assesie a anulat mandatul de arestare. 30. printr-o hotărâre din 1 iulie 1999, Curtea de Assesie l-a numit pe reclamant în lipsă de orice dovadă în sarcina sa. 31. Ulterior, la o dată nespecificată, reclamantului i s-a eliberat un pașaport, care se întoarce în Germania cu familia sa, iar acum locuiește în Turcia cu soția sa. Copiii lor, care sunt majori, trăiesc în Germania. Astfel cum se aplicau la momentul faptelor cauzei, dispozițiile Codului Penal și ale Legii privind pașaportul erau următoarele: Orice cetățean care, într-o țară străină, oferă și publică informații false sau exagerate în scopuri subversive sau care desfășoară o activitate care contravine intereselor naționale, astfel încât să aducă atingere considerației sau respectului de care beneficiază Turcia în străinătate, este condamnat la cinci ani de închisoare. Oricine comite un act de supunere totală sau parțială a teritoriului statului la dominația unui stat străin, de slăbire a independenței sale, de modificare a unității sale, sau de excludere a unei părți a teritoriului la suveranitatea statului, este pasibil de pedeapsa capitală. Oricine, în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la art. 125..., constituie o bandă sau o organizație armată, preia conducerea și comanda unei astfel de benzi sau organizații sau dobândește o responsabilitate specială într-o astfel de bandă sau organizație, este pedepsit cu o pedeapsă minimă de 15 ani de închisoare. Membrii bandei sau ai organizației suportă o pedeapsă între cinci și cincisprezece ani de închisoare. Legea nr. 5682 privind pașaportul art. 22 (...) nu se eliberează niciun pașaport sau alt titlu de călătorie persoanelor care fac obiectul unei interdicții de a părăsi teritoriul național în temeiul unei hotărâri judecătorești, nici celor a căror ieșire din țară implică, conform Ministerului de Interne, un dezavantaj pentru securitatea generală (...) PRIVIND DREPTUL LA VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 33. Reclamantul susține că durata procedurii penale nu a respectat principiul "timp rezonabil" prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa (...) asupra admisibilității 34. Curtea constată că cauza nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond 35. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 aprilie 1984, data deschiderii unei instrucțiuni preliminare de către Parchetul Militar (punctul 11 de mai sus) și s-a încheiat la 1 aprilie 1984. Iulie 1999, data hotărârii de achitare pronunțată de Curtea de Asize [punctul 30 de mai sus] și, prin urmare, a fost de aproximativ 15 ani pentru un singur grad de jurisdicție. 36. Curtea a tratat în repetate rânduri, constatând încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, cauze care ridicau probleme similare cu cele ale cazului în speță (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, CEDO 2000-VII). 37. După examinarea tuturor elementelor produse în fața sa, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței perioada rezonabilă care a dus la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIA 38. Reclamantul susține că interdicția de a părăsi teritoriul național pe care a declarat că i-a fost impusă în speță se analizează prin încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie, în sensul articolului 8 din convenție, care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie (...) O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, (...) pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor (...) asupra admisibilității 39. Guvernul susține că plângerea reclamantului este vădit nefondată, că nu există nicio măsură de interzicere a părăsirii teritoriului care, în opinia sa, nu a fost ordonată de către autoritățile judiciare. 40. Reclamantul consideră că obiectul plângerii sale nu este o măsură judiciară, ci o măsură administrativă a cărei existență este stabilită. 41. Curtea constată că cauza nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea consideră că măsura de confiscare și de nerestituire, timp de ani de zile, a pașaportului reclamantului de către autoritățile administrative se analizează printr-o interferență în exercitarea de către persoana interesată a dreptului său la respectarea vieții sale private. Într-adevăr, Comisia consideră că au existat legături personale suficient de puternice care riscau să fie grav afectate de aplicarea acestei măsuri (a se vedea mutatis mutandis Moustaquim c. Belgia, Hotărârea din 18 februarie 1991, seria A n 193, p. 18, § 36, Dalia c. Franța, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., p. 91, § 52, și Amrollahi c. Danemarca, nr. 56811/00, § 33, 11 iulie 2002). În această privință, Comisia observă că reclamantul locuia în Germania de 17 ani, că vizitase acolo la vârsta de douăzeci și doi de ani, pentru studii universitare, că de atunci se căsătorise, că cei doi copii ai săi se născuseră acolo și că întreaga familie trăia în țară, unde soții exercitau profesia de lucrător social. 43. Astfel de ingerințe încalcă art. 8, cu excepția cazului în care, în conformitate cu Legea privind pașaportul (și anume, art. 22 din Legea privind pașaportul; punctul 32 de mai sus). 45. În mod similar, Curtea recunoaște că retragerea pașaportului în 1992 în momentul arestării reclamantului, urmărea cel puțin unul dintre obiectivele legitime ale acestei dispoziții, și anume securitatea națională și/sau prevenirea infracțiunilor 46. În ceea ce privește întrebarea dacă măsura în cauză era necesară într-o societate democratică, și anume dacă aceasta răspundea unei nevoi sociale imperative și era proporțională cu scopul legitim urmărit, Curtea remarcă de la început că Convenția nu se opunea măsurilor preventive de acest tip (a se vedea mutatis mutandis M.c. Italia, 47. Cu toate acestea, Curtea consideră că, cu cât procedura se prelungea mai mult fără a se înregistra niciun progres și cu atât lipsa oricărei dovezi aflate în sarcina reclamantului ar fi continuat, cu atât interesul legat de scopul legitim ar fi mai scăzut. În același timp, cu cât timpul trecea mai mult, cu atât interesul legat de dreptul la liberă circulație al reclamantului, care, în speță, se analiza într-un aspect al dreptului său la respectarea vieții private, îl implica asupra imperativelor securității naționale și prevenirii infracțiunilor. 48. În această privință, Curtea constată că, în cursul celor 15 ani de procedură în care reclamantul este supus interdicției de a părăsi teritoriul, nicio dovadă care pledează în sensul existenței unui pericol pentru securitatea națională sau a unui risc de încălcare a dreptului comunitar nu a fost inclusă în dosar. Inexistența unui astfel de pericol este confirmată, de asemenea, de faptul că instanța de asediu nu a pronunțat niciodată o interdicție de a părăsi teritoriul împotriva reclamantului; în plus, autoritățile administrative nu au motivat niciodată interdicția în litigiu. Or, Curtea nu vede cum simplul fapt că, în 1984, reclamantul a făcut obiectul unor suspiciuni de apartenență la o organizație ilegală sau că procedura relativă era încă în curs de desfășurare, putea justifica, timp de 15 ani, măsuri atât de grele împotriva sa în absența oricărui element concret care să demonstreze un risc real pe care îl comitea. Curtea subliniază, de asemenea, că reclamantul nu avea antecedente penale și că a fost achitat în cele din urmă de acuzația în cauză, nu există dovezi concrete care să sugereze afilierea sa la organizațiile în cauză care nu au putut fi găsite în cursul anchetelor preliminare și al procesului. 49. Curtea reamintește în sfârșit situația personală și familială care era cea a reclamantului atunci când locuia în Germania (punctul 42 de mai sus) și ia în considerare incertitudinea și schimbările pe care le-a cauzat menținerea indefinită a măsurii în litigiu în viața sa. 50. Într-o perioadă în care libertatea de circulație, în special circulația transfrontalieră, este considerată esențială pentru dezvoltarea vieții private, în special atunci când este vorba de persoane, cum ar fi reclamantul, care au legături familiale, profesionale și economice ancorate în mai multe țări, să refuze această libertate fără nici o motivație pentru o persoană aflată sub jurisdicția sa constituie, din partea sa, o încălcare gravă a obligațiilor unui stat. Faptul că libertatea de circulație este garantată ca atare în art. 2 din Protocolul nr. 4, semnat dar neratificat de Turcia, nu are consecințe în această privință, dat fiind că un singur fapt poate afecta mai mult de o dispoziție a Convenției și a Protocoalelor acesteia (Peștele c. Austria) , Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, p. 108, § 66. Curtea ajunge la concluzia că, după un moment (punctul 47 de mai sus) menținerea interdicției de a părăsi teritoriul național nu mai corespundea unei nevoi sociale impetuoase și, prin urmare, era disproporționată în raport cu obiectivele, legitime în temeiul articolului 8 din convenție, pe care o urmărea măsura. Prin urmare, s-a încălcat art. 8 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 51. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 53. Guvernul luptă împotriva acestor pretenții. 54. Statuind în echitate, după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului suma de 25 000 EUR pentru toate prejudiciile. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 55. Reclamantul solicită, de asemenea, 6 670 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții. 56. Guvernul combate aceste pretenții. 57. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa, criteriile menționate anterior și sumele deja plătite în cadrul asistenței judiciare, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 1 350 EUR pentru toate cheltuielile. Interese moratorii 58. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A afirmat că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din convenție, 25 000 EUR (85 000 EUR) pentru daune și 1 350 EUR (o mie trei sute cincizeci EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit sau de taxă în momentul plății, care urmează să fie convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 6 decembrie 2005, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte