ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5418/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2005, reclamantul B.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.N.P.P. SA, anularea deciziei nr. 459 din 7 decembrie 2004 emisă de pârâtă, decizie prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 și pe care reclamantul a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor sale. Prin sentința nr. 1541 din 17 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.

Prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul nu a probat întinderea dreptului de proprietate invocat asupra bunurilor mobile și imobile, constând în terenuri petrolifere ce ar fi fost preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist, acte de vânzare-cumpărare și inventarele bunurilor depuse la dosar, nefiind suficiente pentru identificarea și, după caz, evaluarea bunurilor a căror restituire s-a solicitat prin notificare. Întrucât, potrivit art. 1169 C. civ., reclamantului îi revine sarcina de a proba pretențiile deduse judecății, dovadă pe care acesta nu a făcut-o în cauză, tribunalul a constatat legalitatea și temeinicia deciziei atacate, cu consecința respingerii acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 561 A din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamant împotriva susmenționatei hotărâri, care a fost schimbată în parte. A fost admisă în parte acțiunea reclamantului, pârâta fiind obligată să emită dispoziție motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor pentru următoarele bunuri: - teren în suprafață de 4189 mp, dobândit de reclamant în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 231/1947; - teren în suprafață de 4995 mp, dobândit de reclamant în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 1016/1936; - teren în suprafață de 4000 mp, dobândit de reclamant în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 1747/1940, terenuri identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert P.D.

Instanța de apel a reținut, în esență, că din actele anexate notificării adresate pârâtei, rezultă că reclamantul a făcut dovada dobândirii de către autorul său, B.B., prin cumpărare a mai multor suprafețe de teren, din care parte au fost identificate prin probațiunea administrată în cauză, inclusiv în faza procesuală a apelului. Titlurile de proprietate exhibate induc prezumția că dreptul de proprietate astfel dobândit a continuat să existe în patrimoniul autorului reclamantului, sarcina probei negative, respectiv a împrejurării invocate de pârâtă că acestea nu s-ar mai fi aflat la data preluării lor în patrimoniul autorului părții, revenindu-i pârâtei, probă ce nu a fost făcută în cauză.

S-a reținut, de asemenea, că deși în cauză nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte modul în care terenurile identificate au fost preluate de către stat, ele se află în prezent în zona de exploatare petrolieră a pârâtei, situație ce le face, în conformitate cu prevederile art. 2 lit. 1) din Legea nr. 10/2001, a fi incluse în categoria bunurilor preluate abuziv de stat în accepțiunea acestei legi. Pe de altă parte, prin decizia nr. 248 pentru completarea listei anexă nr. 4 a Legii nr. 119/1948 (f 30 dosar fond), exploatarea minieră B.B. a făcut obiectul naționalizării în temeiul acestei legi, înscrisurile aflate la filele 11, 18-20, 24, 33 și 42 (dosar fond), făcând dovada preluării efective de către pârâtă a sondelor petroliere și a utilajelor deținute de autorul apelantului, în temeiul acestui act normativ.

Dat fiind constatările anterioare și în lipsa unor dovezi administrate de pârâtă în sensul că aceste terenuri ar fi fost preluate de la terțe persoane ori a unui titlu în temeiul căruia acestea au ajuns în posesia sa, s-a apreciat că în favoarea reclamantului se poate reține prezumția că aceste imobile, identificate în cauză au fost preluate de stat tară titlu, prezumție instituită și prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în lipsa dovezii formale de preluare a imobilului de către stat. Pentru restul terenului pretins de către reclamant în cauză, de aproximativ 7,68 ha, instanța de apel a reținut netemeinicia pretențiilor părții, câtă vreme în cauză nu s-a făcut dovada că acestea au fost preluate în mod abuziv de către stat.

S-a avut în vedere că toate expertizele efectuate în cauză au concluzionat în sensul imposibilității obiective de identificare a acestora, ca și a celorlalte elemente pretinse de legea specială pentru a atrage incidența normelor sale, dar și pentru că înscrisul invocat în acest sens (fișa personală întocmită de Sfatul Popular regional Ploiești la data de 17 mai 1956 pentru defunctul B.B.) atestă la data emiterii sale deținerea de către autorul părții a unei suprafețe de 8,31 ha, din care 7,50 ha „neproductiv", teren situat în extravilanul localității și exceptat astfel de la restituire pe temeiul legii speciale (art. 8 din Legea nr. 10/2001).

In ceea ce privește bunurile mobile ce au făcut obiectul notificării, s-a reținut că apelantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile legii speciale, perspectivă în raport cu care acestea au fost analizate în acest cadru, sens în care, invocându-se prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează ipoteza utilajelor și instalațiilor preluate de stat sau de alte persoane juridice, s-a relevat că, în speță, cerințele textului invocat nu sunt îndeplinite. S-a arătat că norma evocată pretinde pentru restituire că aceste instalații sau utilaje să fi fost preluate odată cu imobilul și să nu fi fost casate, înlocuite sau distruse, adică este necesară dovada existenței acestor bunuri în materialitatea lor, la momentul discutării măsurilor reparatorii pretinse pentru astfel de bunuri.

Or, în cauză, nu s-au produs probe în sensul că bunurile mobile pretinse îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 6 din lege mai sus citat, motiv pentru care, și în raport de manifestarea de voință a părții exprimată la termenul de judecată din apel la data de 22 octombrie 2009 în sensul restituirii doar a terenurilor identificate prin expertiza tehnică administrată în apel, curtea a dispus restituirea bunurilor în modalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit celor consemnate în dispozitivul deciziei sale. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs părțile criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate.

Reclamantul B.C. a susținut, în dezvoltarea recursului său, că de la data notificării - 14 august 2001 - până la data pronunțării deciziei în apel, situația terenurilor menționate în dispozitivul hotărârii curții de apel s-a schimbat, sondele aflate pe terenurile de 4.189 mp, respectiv de 4995 mp fiind închise sau nefuncționale, în timp ce suprafața de 4000 mp este liberă, nefiind ocupată de vreo instalație petrolieră. A susținut că nu poate fi prejudiciat în dreptul său de a-i fi restituite terenurile în natură datorită relei credințe a pârâtei care, fără temei, a respins solicitarea sa și care, prin omisiune, a îngreunat sau chiar împiedicat, pe parcursul celor opt ani scurși de la data formulării notificării, stabilirea situației de fapt a terenurilor pe care le deține și care au constituit proprietatea antecesorului său.

A mai învederat că un argument suplimentar în susținerea pretenției sale de restituire a bunurilor arătate în natură, îl constituie faptul că terenurile vecine celor a căror restituire o solicită au fost restituite în natură proprietarilor de drept, terenuri pe care în prezent se desfășoară alte activități decât cele petroliere - service auto, parcuri de mașini, spălătorii auto etc. In consecință, consideră că se impune casarea deciziei în scopul stabilirii situației reale a bunului la nivelul anului 2010, măsură ce ar fi de natură să asigure respectarea principiului consfințit de Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 și H.G. nr. 250/2007, al restituirii în natură a bunurilor supuse domeniului său de reglementare.

Pârâta SC O.M.V. P. SA, invocând același motiv de recurs, a susținut ca fiind greșită dispoziția instanței de apel întrucât reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive de către stat a bunului în litigiu. Actele de vânzare-cumpărare exhibate de reclamant datând din perioada 1921 - 1936 atestă dreptul antecesorului reclamantului asupra acestor bunuri, însă doar la data dobândirii acestora și nu ulterior anului 1945. In acest fel, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel nu a administrat probele necesare lămuririi acestui aspect, situație în raport cu care și constatând că reclamantul nu a făcut dovada menționată, a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerii ca legală și temeinică a hotărârii tribunalului.

Recursurile nu sunt fondate. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 „în înțelesul prezentei legi prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege ... orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației locale". Textul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 22 din aceeași lege impune, într-adevăr, că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul preluării/deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită, dovadă ce a fost făcută în cauză și cu privire la care pârâta nu a contestat realitatea susținerilor reclamantului.

Pârâta a susținut că reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive de către stat sau autorităților sale a bunurilor pretinse, ceea ce ar atrage inaplicabilitatea actului special de reparație raportului juridic litigios. Această susținere legal nu a fost primită, justificat de faptul că în interpretarea normei legale sus evocate, în cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului (sau al unității deținătoare), ce nu a prezentat un act în sensul dovedirii titlului cu care deține bunul constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, deci fără titlu. Ca urmare, criticile invocate în recursul pârâtei, deținătoarea bunurilor pretinse în cauză, se vădesc a nu fi fondate, motiv pentru care recursul acestei părți urmează să fie respins.

Cât privește recursul reclamantului se constată că, de asemenea, legal instanța de apel a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, justificat de imposibilitatea restituirii în natură, aspect constatat nemijlocit de expertul desemnat de instanță, dar și raportat la destinația bunurilor, ocupate cu instalații petroliere, într-o zonă de exploatare petrolieră, situație de natură a le face improprii restituirii în natură solicitată de parte. Constatând incidența ipotezei dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se verifică a fi legală aplicarea normei art. 11 alin. (8) din aceeași lege pentru bunurile imposibil de restituit în natură.

Susținerile reclamantului în sensul că aceste terenuri pot fi restituite în natură justificat și de faptul că terenuri aflate în vecinătatea acestora au fost restituite proprietarilor riverani, în lipsa unor dovezi în acest sens, nu poate fi primită și nu i se poate da eficiență pretinsă de parte, constituindu-se într-o critică formală. Ca urmare, față de cele ce preced în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecății vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.C. și de pârâta SC O.M.V. P. SA împotriva deciziei nr. 561 A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2010.