ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 68/2010

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea actelor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul

M.I. a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care

pârâta SC

P SA să fie obligată la plata

actualizată, a unor drepturi salariale

cuvenite și neacordate.

Prin sentința chilă nr.

182 din 17 februarie 2009, tribunalul

a admis acțiunea

formulată și a obligat pe pârâtă la plata drepturilor

pretinse, în cuantum de un salariu minim pe ramură petrolieră, cu aplicarea

indicelui de inflație și dobânda legală.

Împotriva sentinței a declarat

recurs pârâta,

În cadrul judecății recursului, SC P. SA a

invocat excepția

de neconstituționalitate

a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2)

ultima

liniuță din Legea nr. 53/2003, prin raportare la prevederile art.

1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din

Constituție și ținând seama de dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999.

Motivul de neconstituționalitate invocat a

avut ca temei premisa că ambele legi menționate sunt legi organice, dintre care

una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă reprezintă dreptul

comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor

de muncă și că cele două acte normative reglementează diferit problema

competenței teritoriale în acest domeniu.

S-a susținut, că în conformitate cu art. 5

din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea

acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din același act

normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor

paralelisme se apelează la norma de trimitere.

Prin încheierea

pronunțata la 23 iunie 2009

, Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, pentru conflicte de

muncă și asigurări sociale,

a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale, apreciind că nu

sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a constatat că în realizarea

demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța are obligația să

verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate s-a invocat are legătură cu

soluționarea cauzei dar, în speță, ceea ce se pune în discuție este o problemă

de interpretare a normelor privitoare la competență în evoluția lor temporală.

Chiar dacă este invocată cu referire la o

serie de texte constituționale, în realitate, excepția este motivată exclusiv

prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege.

S-a concluzionat asupra inadmisibilității

excepției de neconstituționalitate a unui text de lege, susținută prin filtrul

unei alte legi, punând în discuție în fapt, corelarea actelor normative între

ele și tinzând să deducă spre control instanței de contencios constituțional,

modalitatea de soluționare a conflictului de legi în timp, respectiv,

interpretarea și aplicarea legii la speță.

Împotriva acestei

soluții a declarat recurs SC P. SA,

care a

susținut caracterul nelegal din punct de vedere al

modalității în care s-a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a arătat că

soluționarea excepției de necompetență

teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999

mai este sau nu în vigoare, în condițiile în care

în art. 298 alin. (2) ultima

liniuță din Codul muncii se arată că „orice

dispoziție contrară se

abrogă”, text care a

fost interpretat de teoreticieni și practicieni ca

reprezentând un caz

de abrogare implicită.

Or, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei pentru operarea abrogării implicite,

abrogarea putând fi doar

expresă,

totală sau parțială.

Față de această

situație juridică, conținutul prevederilor legale

considerate ca fiind neconstituționale vizează

modalitatea de soluționare a excepției de necompetență teritorială a instanței

și ca

atare, are legătură cu soluționarea

cauzei, fiind întrunite condițiile de

admisibilitate

pentru sesizarea Curții Constituționale.

Recursul este nefondat.

Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 284 alin. (2)

ultima liniuță din Legea

nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text

introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în

vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care

reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire, de

asemenea, la raportul dintre norma specială

(conținută de Legea nr. 168/1999)

și cea generală (Codul muncii), la

faptul că acestea reglementează diferit problema competenței

teritoriale în materia conflictelor de muncă,

precum și la împrejurarea

că soluționarea excepției de necompetență

teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este

sau nu în vigoare.

Rezultă că ceea ce

recurenta a invocat ca reprezentând obiect al

unei excepții de

neconstituționalitate, constituie de fapt, aspecte ce

vizează aplicarea legii în

timp, raportul dintre norma generală și cea

specială.

Toate acestea sunt însă

împrejurări care sunt date în puterea de

apreciere a instanței de drept comun, învestite cu

soluționarea litigiului,

iar nu

în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional se

pronunță asupra

conformității textului cu

legea fundamentală în situații de conflict între

acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi.

Modalitatea în care o

normă ulterioară poate abroga și înlătura de la aplicabilitate o normă

anterioară care reglementa aceeași materie ori stabilirea caracterului de lege

generală sau specială (pentru ca în funcție

de aceasta, să se determine prioritatea aplicării

uneia dintre ele)

reprezintă instrumente de

interpretare și de rezolvare a litigiului la

mdemana instanței ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicționale a

acesteia.

Așadar, aspectele

invocate nu se constituie în chestiuni de ordin

prejudicial care să fie date în

competența jurisdicției constituționale,

sub forma unei excepții de neconstituționalitate,

ci sunt elemente de

analiză pe care instanța urmează să le aibă în vedere sub forma unor

chestiuni prealabile în soluționarea

excepției de necompetență teritorială.

De aceea, respingând

sesizarea Curții Constituționale pe motiv că

ceea ce se pune în discuție este

o problemă de interpretare a normelor

legislative privind competența în evoluția lor

temporală, instanța în fața

căreia

s-a invocat excepția a procedat corect.

Aceasta întrucât, așa

cum s-a arătat anterior, sesizarea Curții

Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce

vizează interpretarea și aplicarea legii în timp.

Pentru considerentele

arătate, criticile fiind găsite nefondate,

recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurenta pârâtă SC

P. SA - membru O.M.V. Grup împotriva încheierii

din 23 iunie

2009 a Curții de

Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2010.