ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1021/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1021/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 160 din 26 ianuarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art.

278

1

alin. (8) lit. a) din C. proc. pen., s-a respins plângerea

formulată de petentul I.S., împotriva rezoluțiilor nr. 424/P/2009 din 24 iulie

2009 și nr. 1075/11/2/2009 din 24 august 2009 ale Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Ploiești, ca nefondată.

A menținut

rezoluțiile atacate ca temeinice și legale.

A obligat

petentul la 60 lei cheltuieli judiciare către stat.

S-a reținut că prin

plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. și

înregistrată la această instanță sub nr. 807/42/2009 din 18 septembrie 2009

petentul - persoană vătămată I.S., a solicitat desființarea Rezoluțiilor nr. 424/P/2009

din 24 iulie 2009 și nr. 1075/11/2/2009 din 24 august 2009, prin care Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus neînceperea urmăririi penale față

de intimatul R.M. - judecător la Judecătoria Ploiești, cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen. și art.

289 C. pen.

În esență, s-a

susținut că în soluționarea Dosarului civil nr. 2480/2006 al Judecătoriei

Ploiești, magistralul a lacul o greșită apreciere a situației de fapt, cu

consecința pronunțării unei hotărâri netemeinice și nelegale.

Se mai reclamă

că, intimatul a modificat numărul sentinței civile pronunțate din nr. 180 în nr.

7125, uitând însă să modifice dala pronunțării, respectiv din 27 septembrie 2006

în 3 octombrie 2006.

S-a solicitat

desființarea rezoluțiilor parchetului și condamnarea intimatului R.M., pentru

faptele săvârșite.

Pentru

soluționarea plângerii, conform art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.

s-a dispus atașarea Dosarului nr. 424/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Ploiești.

Verificând

rezoluțiile atacate pe baza lucrărilor și materialului din dosarul de urmărire

penală, în raport de legislația ce reglementează limitele plângerii în fața

judecătorului împotriva dispozițiilor de netrimitere în judecată și

condițiile

tragerii la răspundere penală a

judecătorului pentru

soluțiile

adoptate în cauzele repartizate în exercitarea funcției, rezultă că neînceperea

urmăririi penale față de intimatul magistrat R.M. este justă, găsindu-și

corespondent în actele premergătoare administrate cu respectarea limitelor art.

224 rap. la art. 221 C. proc. pen.

Plângerea

formulată conform art. 278

1

C. proc. pen., nu este fondată, așa cum

se va arăta în continuare:

Dosarul nr. 2480/2006

al Judecătoriei Ploiești a avut ca obiect acțiunea civilă formulată de I.N. și

I.L. în contradictoriu cu I.S., prin care se solicita ieșirea din indiviziune

asupra terenului în suprafață de 477 m.p., situat în Ploiești, să fie obligat I.S.

să-și ridice toate obiectele și bunurile pe care le-a depozitat pe terenul în

indiviziune și să fie obligat să efectueze separarea la utilitățile de apă și

gaze existente

la

imobilul în litigiu

,

respectiv să fie obligat să-și dea acordul.

La termenul de

judecată

din

data de 4 aprilie 2006,

magistratul judecător O.D. a admis excepția autorității de lucru judecat,

invocată de I.S., pentru capătul de acțiune privind ieșirea din indiviziune

asupra suprafeței de teren.

La termenul de

judecată din 24 mai 2006 magistratul judecător R.M., în baza art. 108

2

alin. (2) C. proc. civ. la amendat pe I.S. cu amendă judiciară, pentru nerespectarea

solemnității ședinței și a completului de judecată.

Cauza a fost

soluționată de magistratul judecător prin sentința

civilă

nr. 7125 din 3 octombrie 2006, prin care a admis excepția

autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere având ca

obiect ieșirea din indiviziune și pe cale de consecință, a respins acest capăt

de cerere, a admis în parte cererea completată formulată de I.N. și I.L. și la

obligat pe I.S. să demoleze WC-ul edificat pe terenul în indiviziune, să ridice

de pe același teren două autoturisme, două rulote, acumulator de mașină, fier

vechi, saci de gunoi și să-i dea acordul reclamantului I.N. pentru efectuarea

separațiilor la utilități.

Hotărârea

judecătorească a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de

atac exercitate de I.S.

Cu privire la

modificarea numărului hotărârii judecătorești, prin sesizarea din oficiu, s-a

solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în

sentința civilă nr. 7125

pronunțată la data de 3

octombrie 2006 în Dosarul nr. 2480/2006, în sensul că, în mod eronat, s-a

consemnat că numărul sentinței pronunțate este 7180 în loc de 7125, cum este

corect.

Prin încheierea

din data de 9 august 2007, pronunțată în ședința din camera de consiliu, a fost

admisă cererea de îndreptare a erorilor materiale și s-a dispus îndreptarea

erorii materiale, în sensul că numărul corect al sentinței este 7125 iar nu

7180 cum greșit s-a menționat.

Și această

încheiere a rămas definitivă prin respingerea căii de atac exercitate de I.S.

Raportat la

situația de fapt mai sus expusă, infracțiunea de abuz în serviciu, reclamată în

sarcina magistratului judecător nu există întrucât, potrivit art. 17 din Legea nr.

304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu modificările și

completările ulterioare, hotărârile judecătorești pot fi desființate sau

modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform

dispozițiilor legale.

Atât

încuviințarea și administrarea probelor din dosar cât și analiza acestora

reprezintă chestiuni de judecată asupra cărora numai instanța de judecată se

poate pronunța, nici o persoană neputând interveni și face aprecieri cu privire

la cele dispuse de instanță. Criticile cu privire la administrarea

probatoriului cât și cu privire la soluția pronunțată pot fi formulate numai în

căile de atac, urmând a fi analizate de instanțele de control judiciar.

A proceda în

sens contrar ar însemna a interveni în activitatea de judecată, ceea ce nu este

permis, întrucât s-ar încălca principiul independenței justiției, recunoscut

prin art. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, în

situația pronunțării unor hotărâri greșite, aceasta se poate corecta în căile

de atac ordinare sau extraordinare exercitate de partea interesată, de către

instanța de control judiciar, situație reglementată de legiuitor prin

stabilirea, ca unică modalitate de remediere, a exercitării căii de atac pusă

la îndemâna paliilor.

În ceea ce

privește măsurile dispuse pe parcursul procesului, orice apreciere asupra

legalității și temeiniciei măsurilor dispuse de completul de judecată sunt

contrare independenței judecătorului în soluționarea cauzei.

Trebuie avut în

vedere faptul că afirmațiile făcute de o parte din proces cu privire la legalitatea

măsurilor dispuse de judecător sunt rezultatul aprecierii subiective a acesteia

și, în mod frecvent, partea ale căror cereri au fost soluționate într-un mod

apreciate de acesta ca fiind nefavorabil uzează de drepturile procedurale

într-un alt mod decât au fost edictale și adresează

petiții instituțiilor

statului exprimându-și

astfel nemulțumirile față de hotărârile judecătorești și în alte modalități

decât prin promovarea căilor de atac prevăzute de lege, ca o manifestare a

libertății de exprimare consacrată de prevederile art. 30 din Constituția

României, a exercitării dreptului procedural, precum și a dreptului la petiție.

În ceea ce

privește infracțiunea de fals intelectual, faptă pretins comisă prin aceea că

magistratul judecător ar fi modificat numărul sentinței civile potrivit art. 281

C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și

susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale

din

hotărâri ori încheieri pot fi

îndreptate din oficiu sau la cerere.

În speța de

față, cauza a rămas în pronunțare în data de 27 septembrie 2006 când instanța a

amânat pronunțarea pentru data de 3 octombrie 2006 dată la care s-a pronunțat

hotărârea judecătorească.

S-a constatat

de asemenea că, soluțiile criticate reprezintă rezultatul propriei convingeri

formate prin analiza judicioasă a probelor pertinente și concludente

administrate în cauză, situație în care verificarea legalității și temeiniciei

acestora excede anchetei penale, cu atât mai mult cu cât în prezent hotărârile

respective s-au confirmat în căile ordinare de atac.

Soluția s-a

confirmat prin rezoluția nr. 1075/11/2/2009 din 24 august 2009 emisă de

procurorul general al unității de parchet respingându-se plângerea formulată

conform art. 278 C. proc. pen. de către același petent.

Este de

principiu că simplul fapt că soluțiile magistraților sunt nefavorabile

interesului paliilor implicate într-un proces penal sau civil nu constituie

temei pentru tragerea la răspundere penală a acestora.

Legalitatea și

temeinicia rezoluțiilor adoptate și respectiv a hotărârilor pronunțate se

verifică de către instanțele de control judiciar, competente material să aprecieze,

inclusiv asupra respectării normelor procedurale ce asigură exercitarea

dreptului la un proces echitabil, să înlăture nulitățile relative sau absolute,

iar nu pe calea plângerii penale formulată împotriva magistraților.

Împrejurarea că

petentul este nemulțumit de hotărârile date, nu conduce automat la săvârșirea

de către intimat a infracțiunilor reclamate și pentru care a fost sesizat

parchetul, atâta timp cât cu ocazia actelor premergătoare nu s-au identificat

existența unor elemente de rea credință sau alte acte materiale specifice laturii

obiective din conținutul acestuia.

Prin urmare, concluziile celor doi procurori privind neînceperea

urmăririi penale față de intimatul R.M., sunt legale și temeinice, simplul fapt

că au adoptat soluții defavorabile petentului, nu poate conduce în nici un caz

la existența vreunor indicii de exercitare abuzivă a funcției ori comiterea

altor fapte ce ar putea atrage răspunderea penală sau disciplinară a

intimatului.

De

aceea, măsurile adoptate în cauzele repartizate, motivarea lor ori concluziile

puse în ședința publică, cât timp se bazează pe actele procedurale și probele administrate

nu reprezintă prin ele însele, temei legal care să justifice reținerea intenției

sau culpei în comiterea infracțiunilor reclamate de petentul I.S.

Față

de aceste considerente, în lipsa existenței vreunor indicii întemeiate în

sensul art. 68

1

C. proc. pen., care să susțină presupunerea

rezonabilă că ar fi comis vreo faptă ce ar cădea sub incidența legii penale,

rezoluțiile atacate se apreciază ca fiind temeinice și legale.

Prin urmare,

Curtea, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen.,

urmează să respingă plângerea formulată ca nefondată, menținându-se soluția de

neîncepere a urmăririi penale pentru faptele reclamate.

II. Împotriva

acestei sentințe penale a declarat recurs petiționarul I.S., criticând-o ca

netemeinică, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei la procuror

pentru începerea urmăririi penale față de intimatul R.M. – judecător la Judecătoria Ploiești, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen. și art. 289 C.

pen.

Examinând

actele și lucrările dosarului sentința recurată în raport de motivul de critică

invocat, cât și din oficiu sub toate aspectele, așa cum prevăd disp. art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere că recursul de față se privește

ca nefondat și urmează a fi respins ca atare în temeiul disp. art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Aceasta,

întrucât judecătorul fondului prin conformare deplină la disp. art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., verificând rezoluția atacată nr. 424/P/2009 din 24 iulie

2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești pe baza actelor și

lucrărilor dosarului cauzei și în lipsa unor înscrisuri noi prezentate a

statuat caracterul legal și temeinic al soluției de neîncepere a urmăririi penale

dispusă de procuror pentru considerentul că infracțiunea de abuz în serviciu,

reclamată în sarcina magistratului judecător nu există întrucât, potrivit art. 17

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu

modificările și completările ulterioare, hotărârile judecătorești pot fi

desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și

exercitate conform dispozițiilor legale.

Atât

încuviințarea și administrarea probelor din dosar, cât și analiza acestora

reprezintă chestiuni de judecată asupra cărora numai instanța de judecată se

poate pronunța, nici o persoană neputând interveni și face aprecieri cu privire

la cele dispuse de instanță. Criticile cu privire la administrarea

probatoriului cât și cu privire la soluția pronunțată pot fi formulate numai în

căile de atac, urmând a fi analizate de instanțele de control judiciar.

A proceda în

sens contrar ar însemna a interveni în activitatea de judecată, ceea ce nu este

permis, întrucât s-ar încălca principiul independenței justiției, recunoscut

prin art. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, în

situația pronunțării unor hotărâri greșite, aceasta se poate corecta în căile

de atac ordinare sau extraordinare exercitate de partea interesată, de către

instanța de control judiciar, situație reglementată de legiuitor prin

stabilirea, ca unică modalitate de remediere, a exercitării căii de atac pusă

la îndemâna părților.

În ce privește

măsurile dispuse pe parcursul procesului, orice apreciere asupra legalității și

temeiniciei măsurilor dispuse de completul de judecată sunt contrare

independenței judecătorului în soluționare cauzei.

Trebuie avut în

vedere faptul că afirmațiile făcute de o parte din proces cu privire la

legalitatea măsurilor dispuse de judecător sunt rezultatul aprecierii

subiective a acesteia și, în mod frecvent, partea ale căror cereri au fost

soluționate într-un mod apreciat de aceasta ca fiind nefavorabil uzează de

drepturile procedurale într-un alt mod decât au fost edictate și adresează

petiții instituțiilor statului exprimându-și astfel nemulțumirile față de

hotărârile judecătorești și în alte modalități decât prin promovarea căilor de

atac prev. de lege, ca o manifestare a libertății de exprimare consacrată de

prevederile art. 30 din Constituția României, a exercitării dreptului

procedural, precum și a dreptului la petiție.

Concomitent, cu

privire la infracțiunea prev. de art. 289 C. pen., faptă pretins

comisă prin aceea că magistratul judecător ar fi modificat numărul sentinței

din 7180 în 7125, din cercetările efectuate s-a stabilit că, în cauză, dosarul

a rămas în pronunțare în data de 27 septembrie 2006 când instanța, pentru a da

posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru

data de 03 octombrie 2006, dată la care s-a pronunțat hotărârea judecătorească.

Deoarece din

eroare numărul sentinței a fost dat greșit, respectiv 7180, prin încheierea din

camera de consiliu din data de 09 august 2007 instanța din oficiu a dispus, în

conformitate cu dispozițiile art. 281 C. proc. civ. îndreptarea erorii

materiale, în sensul că sentința civilă pronunțată în Dosarul nr. 2480/2004 al

Judecătoriei Ploiești este 7125 și nu 7180.

În aceste

condiții nici infracțiunea prev. de art. 289 C. pen. nu există.

Văzând și disp.

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul I.S. împotriva sentinței penale nr. 160 din 26

octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar la

plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

17 martie 2010.