ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1787/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

p

rin sentința nr. 12128 din

12 noiembrie 2008, Tribunalul București a admis excepția necompetenței

materiale a instanței române, în soluționarea cauzei privind pe reclamanta

SC A.R.A. SA și pe pârâta A.S.I.C.,

respingând ca inadmisibilă acțiunea reclamantei.

Prin acțiune, reclamanta a solicitat să

se constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din data de

23 mai 2007, încheiat între reclamantă în calitate de reasigurător și pârâtă,

în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului.

În considerentele deciziei, instanța a

reținut că, fiind încheiat în forma MAR 91, contractul dintre părți ce a fost

încheiat prin corespondență este supus legii și jurisdicției engleze.

Apelul formulat de reclamantă împotriva

sentinței a fost admis ca fondat prin decizia nr. 310 din 29 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a desființat sentința

atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

apelului a reținut că între reclamantă – în calitate de re

asigurator al pârâtei, prin

intermediul brokerului de reasigurări Z.S.A., a intervenit contractul de

reasigurare încheiat prin corespondență în condițiile art. 3 C. com., în

considerarea contractului de asigurare „Polița de plasament al asigurării

maritime pentru corp navă și mașini” intervenită între asigurătorul A.S.I.C. și

S.E.I.., pentru motonava Cargo „L.F.”.

Prin intermediul brokerului, părțile au

negociat clauzele contractului în ceea ce privește cota de risc, contractul de

reasigurare facultativă exprimând acordul de voință cu privire acoperirea

riscului asumat de asigurător prin contractul inițial, fiind considerate

acceptate condițiile din acesta, cu condiția întrunirii condițiilor de

valabilitate cerute de lege.

S-a mai reținut că polița de asigurare nu

a fost încheiată cu respectarea cerințelor de formă cerute pentru valabilitate,

iar simpla trimitere la forma MAR 91 fără a fi determinată legea aplicabilă și

instanța competentă nu sunt opozabile potențialului reasigurător, cu forța

actului principal la care se aderă prin actul subsecvent.

De asemenea, instanța a apreciat că în

condițiile în care nu s-a negociat clauza privind jurisdicția exclusivă a

instanței judecătorești din Anglia, iar referirea la norma MAR 91 s-a făcut

fără reiterarea clauzei de jurisdicție sau cu respectarea formei cerute pentru

valabilitate, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 105/1992, respectiv

dispozițiile art. 103 alin. (1) lit. d) conform cu care - în lipsa convenției

părților, în contractul de asigurare împotriva riscurilor este incidentă legea

de la sediul asigurătorului, inclusiv cu privire la cesiunea sau gajarea

poliței de asigurare.

În concluzie, s-a considerat că în raport

de prevederile art. 149 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 105/1992, competența de

soluționare a pricinii revine instanței de judecată române, întrucât reclamanta

are alegerea între instanțe deopotrivă competente, alegând instanța de la locul

în care obligația trebuia executată conform art. 15 alin. (2) din lege.

Împotriva acestei decizii, pârâta

A.S.I.C. a declarat recurs,

în susținerea căruia a invocat următoarele critici întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.:

- Instanța de apel a interpretat greșit

atât contractul de reasigurare dintre A. și A.S.I.C., cât și contractul de

asigurare originar, încheiat de asigurătorul A.S. cu asiguratul inițial

(armatorul), fiind neîntemeiate susținerile instanței referitoare la reluarea

clauzei de jurisdicție pe care o presupune Polița MAR 91, în cuprinsul

asigurării pentru a produce efecte.

Recurenta susține că polița MAR 91

cuprinde elemente (prima pagină – „Jacket, schendule” și clauzele asigurării ce

formează un tot, neputând fi analizate separat astfel că, doar în ipoteza în

care părțile aleg o altă jurisdicție decât cea engleză atunci acest aspect

trebuie prevăzut în mod expres în cuprinsul asigurării.

Or, în cauză, părțile semnatare ale

contractului de asigurare nu au înțeles să aleagă o altă jurisdicție decât cea

engleză, pârâta apreciind ca rămânând aplicabilă norma de alegere a competenței

cuprinsă în prima pagină a asigurării, respectiv competența instanței

britanice.

Se mai susține că instanța a reținut

greșit necesitatea negocierii clauzei de jurisdicție la încheierea contractului

de reasigurare și că unicul aspect asupra căruia poartă negocierea dintre

broker și reasigurător este cota cedată.

De asemenea, recurenta arată că

reasiguratul și reasiguratorul nu au negociat niciodată un alt element al

poliței, contractul de reasigurare fiind un contract de adeziune, rămânând

aplicabilă norma de alegere a competenței cuprinsă în polița MAR 91.

Recursul este fondat.

Contractul de reasigurare dintre părți

este încheiat sub forma poliției transmise de reasigurarat, prin intermediar,

polița ce face trimitere la formularul MAR 91, fără nicio mențiune suplimentară

referitoare la clauzele acesteia.

Rezultă

că, în polița de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 - la conținutul

acestuia - este făcută global, fără ca părțile să precizeze clauzele pe care

înțeleg să nu le aplice sau să le modifice așa cum, în alte situații, pentru

anumite clauze tip chiar au făcut mențiunea că nu se aplică, fiind incidente

dispozițiile art. 75 din Legea nr. 105/1992 care prevăd că părțile pot alege

legea aplicabilă totalității sau numai unei anumite părți a contractului,

alegere ce trebuie prevăzută și precizată în mod expres în acțiune.

În consecință, contractul de reasigurare

în discuție are în vedere o poliță care trimite la formularul tip MAR 91 și la

clauzele tip elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, ceea ce denotă că

părțile au înțeles - implicit - să aibă în vedere conținutul poliței MAR 91 în

care se prevede competența instanței engleze și aplicarea legii engleze, dacă

părțile nu au prevăzut, în mod expres, altfel.

Instanța apelului trebuia să se raporteze

- în soluționarea cauzei - la prevederile art. 74 din Legea nr. 105/1992 cât și

la cele ale art. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 privind legea

aplicabilă dispozițiilor contractuale - în vigoare la momentul contractului de

reasigurare potrivit cărora, legea aplicabilă poate fi convenită în mod expres

sau prin trimitere la un formular tip, incident în raport de natura

contractului dintre părți așa cum este cazul - în cauza dedusă judecății - formularului

tip MAR 91.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că sunt fondate criticile recurentei, motiv pentru care se va da

eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Pe cale de consecință se va admite

recursul pârâtei formulat împotriva deciziei date de instanța apelului pe care

o va modifica, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta

A.S.I.C. București,

împotriva deciziei Curții

de Apel București nr. 310 din 29 iunie 2009, pe care o modifică, în sensul că

respinge apelul formulat de reclamanta

SC A.R.A. SA București, împotriva sentinței

Tribunalului București nr. 12128 din 12 noiembrie 2008,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2010.