ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2981/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, sub nr. 46632/3/2007, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată

pe pârâta AL S.I. CO, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din data de 24

mai 2007 încheiat între SC A.R.A. SA, în calitate de reasigurator și AL S.I. CO,

în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului.

Tribunalul București, secția a VI a

comercială, prin sentința comercială nr. 4203 de la 24 martie 2008, a admis

acțiunea introductivă și a constatat reziliat contractul de reasigurare

încheiat de părți la data de 24 mai 2007, cu motivarea că pârâta nu și-a

îndeplinit principala obligație de a achita la termenele negociate primele de

asigurare pentru cele două nave maritime.

Soluția instanței de fond a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a V a comercială, care, prin

decizia nr. 191 de la 9 aprilie 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtei AL

S.I. CO, reținând, în esență, că nu a fost încălcată nici o dispoziție legală

imperativă în materia declarării exprese a propriei competențe, pârâta SC

A.R.A. SA are calitate de reasigurat în contractul de reasigurare, fiind

legitimată procesual pasiv și, în mod legal și temeinic, s-a făcut aplicarea

articolelor 1020-1021 C. civ. împotriva acestei decizii, pârâta AL S.I. CO a

declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

recurate, admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată

formulată ca inadmisibilă, invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs,

pârâta SC AL S.I. CO a arătat că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit

dispozițiile art. 75 din legea nr. 105/1992, precum și prevederile Legii nr.

32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, fiind

nefondată și susținerea potrivit căreia clauzele contractului se judecă de altă

instanță și după altă lege decât părțile, obiectul și prețul contractului

Analizând actele și lucrările

dosarului. Înalta Curte reține următoarele :

Potrivit art. 157 din Legea nr. 105/1992

privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanța

sesizată verifică, din oficiu, competența acesteia de a soluționa procesul

privind raporturi de drept internațional privat și, în cazul în care constată

că nu este competentă nici ea și nici o altă instanță română, respinge cererea

ca nefiind de competența instanțelor române, această dispoziție legală reluând

principiul general statuat de art. 158-159 C. proc. civ. privind obligația

verificării competenței instanței.

Legea nr. 105/1992 privind raporturile

de drept internațional privat stabilește, în mod limitativ, la articolele

148-151, cazurile în care instanța română este competentă jurisdicțional;

potrivit acestui act normativ, cu excepția cazurilor de competență exclusivă,

fie a unei instanțe române, fie a unei instanțe străine, este permis părților

să stabilească prin convenție instanța competentă jurisdicțional să soluționeze

litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au

încheiat.

Față de natura actului dedus

judecății, era necesar ca intenția părților de a exclude aplicabilitatea

clauzei de atribuire a jurisdicției din polița inițială de asigurare (care,

prin trimitere la forma standardizată MAR 91, supunea litigiile născute din

asigurarea respectivă jurisdicției instanțelor engleze) să fie expres prevăzută

în cadrul poliței de reasigurare; condițiile asigurării au fost stabilite prin

Institute Time Clauses, care prevăd, în mod expres, în cuprinsul lor că se pot

utiliza numai cu formularul actual de asigurare MAR, în speță MAR 91, ambele

formulare fiind supuse jurisdicției britanice. Făcând trimitere directă către

această formă de reasigurare, părțile au avut în vedere toate aspectele legate

de aceasta, inclusiv acelea privind jurisdicția și legea aplicabilă

contractului astfel încheiat.

În lipsa unei astfel de clauze,

stabilirea legii aplicabile în conformitate cu art. 74 din Legea nr. 105/1992

poate fi convenită de părțile la contract în mod expres sau prin trimitere la

un formular tip incident în raport de natura contractului dintre părți și, în

care legea aplicabilă, ca și instanța competentă, sunt determinate, cum este

cazul formularului tip MAR 91 menționat în polița de asigurare în speța dedusă

judecății.

Contractul de reasigurare din litigiu

are în vedere o poliță de asigurare de timp care trimite la formularul tip

poliță de asigurare MAR 91 și la clauzele tip elaborate de Institutul

Asigurătorilor Maritimi; așadar, părțile au înțeles să aibă în vedere

conținutul poliței tip MAR 91 la care fac referire clauzele Institutului

Asigurătorilor Maritimi, poliță în care se prevede competența instanțelor

engleze și aplicarea legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres

de către părți, or, intimata nu a probat că ar fi convenit cu recurenta o

derogare la prevederile cuprinse în polița MAR 91 în acest sens.

Această soluție rezultă și din

dispozițiile art. 154 din Legea nr. 105/1992 care statuează posibilitatea

părților la un litigiu internațional de a supune, prin convenție, litigiile ce

se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite

instanțe, sub condiția ca litigiul să nu intre în competența exclusivă a unei

instanțe române, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Înalta Curte, va respinge susținerea

intimatei cu privire la necesitatea ștampilării formulării MAR91, deoarece

polița de reasigurare nu se rezumă la acest formular, cuprinzând alte clauze

sau excluzându-le, după caz.

Constatând că sunt fondate criticile

recurentei, în baza art. 312 pct. 6 C. proc. civ. raportat la art. 304 punct 9

din același act normativ, Înalta Curte, va admite recursul pârâtei AL S.I. CO

București împotriva deciziei nr. 191 de la 9 aprilie 2009 pronunțate de Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială, va modifica decizia recurată, va

admite apelul și va respinge cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanta SC A.R.A. SA ca nefiind de competența instanțelor române.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC AL

S.I. CO București împotriva deciziei nr. 191 de la 9 aprilie 2009 pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, modifică decizia, admite

apelul și respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC

A.R.A. SA ca nefiind de competența instanțelor române.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

6 octombrie 2011.