ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1439/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1439/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1000

din 26 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul D.I., în

contradictoriu cu pârâtul S.I.E. și în consecință, a anulat Ordinul nr. MP/07594

din 15 noiembrie 2005 al directorului S.I.E., precum și Hotărârea nr. 5/303964

din 28 octombrie 2005 a consiliului de judecată, ambele privindu-l pe reclamant

și a dispus repunerea reclamantului în toate drepturile deținute anterior adoptării

ordinului de trecere în rezervă.

Instanța de fond reținut că

soluția se impune în raport cu probele administrate în cauză, respectiv acte și

declarații de martori din care rezultă, în esență, că pârâtul nu a dovedit că

reclamantul ar fi vehiculat sau distribuit unor persoane, neautorizate de

conducerea S.I.E., informații clasificate în sensul legii, simpla nesocotire de

către reclamant a interdicției impusă de martorul S.P. neputând constitui prin

ea însăși abatere disciplinară și, cu atât mai puțin una gravă, așa cum este ea

definită de prevederile regulamentului militar RGI/2000.

Aceasta în ceea ce privește

prima abatere imputată reclamantului și anume implicarea sa, în calitate de

ofițer de informații în executarea de activități specifice în criza ziariștilor

români luați ostatici în Irak, la rugămintea ori la ordinul consilierului

prezidențial D.C., fără să raporteze acest lucru conducerii S.I.E.

Referitor la cea de a doua

abatere reținută în sarcina acestuia, referitoare la stocarea unui document care

conținea informații clasificate S.I.E. pe un calculator care putea fi accesat

și de alte persoane, neglijență care a favorizat scurgerea de informații

secrete, s-a reținut că pârâtul nu a dovedit existența unui raport de

cauzalitate între pretinsa neglijență și scurgerea informațiilor, rezumându-se

la simpla supoziție în absența producerii efective a rezultatului.

Împotriva susmenționatei

sentințe a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul S.I.E., invocând

prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 precum și pe cele ale art. 304

1

C.

proc. civ. și solicitând, ca o consecință a admiterii recursului, modificarea

sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului - intimat D.I.

și menținerii Ordinului nr. MP 10759 din 15 noiembrie 2005 al directorului S.I.E.,

precum și a Hotărârii nr. S/303964 din 28 octombrie 2005 a Consiliului de

Judecată.

(i) Raportat la motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut

că hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii.

În dezvoltarea acestui motiv

de recurs s-a susținut de către recurent că în cuprinsul hotărârii Curții de

Apel București se regăsesc considerente contradictorii și care, în sensul art. 304

pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi calificate din punct de vedere legal ca motive

pe care să se sprijine hotărârea, sens în care au fost prezentate:

- considerentele referitoare

la „precizările clare, exacte și în extenso a abaterilor reținute în sarcina

reclamantului”, la care se raportează instanța, fiind menționate și aspectele

fără legătură, discutate în colegiul de judecată, care însă nu au mai fost

exemplificate de instanță, ignorându-se că toate aspectele analizate în

colegiul de judecată au legătură cu faptele imputate reclamantului;

- pct. 2 din considerentele

instanței de fond nu poate fi un motiv pe care să se sprijine hotărârea

întrucât este un extras din Ordinul de trecere în rezervă nr. MP07594 din 15

noiembrie 2005, în care se menționează baza legală în conformitate cu care a

fost emis acest ordin;

- referirile instanței la

conținutul depozițiilor de martori, mai cu seamă cea a martorului col B.M.,

prezintă neconcordanțe și în plus nu este de înțeles relevanța acestora, întrucât

martorul B.M. a fost audiat doar în fața consiliului de judecată, iar implicarea

în criza ostaticilor nu a fost niciodată tăgăduită de către reclamant, ba chiar

susținută de depoziția, omisă de instanță, a martorului P.E., ce a fost audiat

numai în fața instanței de judecată.

(ii) În sensul art. 304 pct.

8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia, în primul rând pentru că a apreciat că

simpla nesocotire de către intimatul-reclamant a interdicției impusă de

martorul S.P. nu poate constitui prin ea însăși abatere disciplinară.

S-a mai susținut că instanța

de fond, prin concluziile formulate, a demonstrat că nu a luat în considerare

actele normative cu relevanță pentru organizarea militară, ignorând textele de

lege și regulamentele militare aplicabile în cauză, prezentate în întâmpinare.

În dezvoltarea aceluiași

motiv au mai fost aduse următoarele argumente:

- martorul S.P. exercita

funcția de șef al D.G.S. din cadrul S.I.E., fiind investit cu atribute de

comandă și competențe în darea ordinelor și urmărirea executării acestora;

-„interdicția” impusă

reclamantului prin rezoluție scrisă în acest sens, de neimplicare în criza

ostaticilor nu era susceptibilă de-a fi nesocotită:

- textele legale specifice

organizării militare erau obligatoriu a fi cunoscute de reclamant, în calitate

sa de cadru militar, recurenta prezentând aceste texte din Legea nr. 80/1995 ca

și din RG-1 și RG-3, fiind totodată criticabilă și concluzia instanței în

sensul că neexecutarea de către reclamant a ordinului primit poate constitui

abatere disciplinară numai în măsura în care avea ca obiect informații

clasificate, condiționare ce nu rezultă din nicio prevedere legală.

(iii) Recurentul a criticat

sentința instanței de fond și în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a

fost dată cu greșita aplicare a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs

au fost prezentate următoarele argumente:

- nu au fost corect

interpretate reglementările referitoare la măsurile de protecție a

informațiilor clasificate, cunoscute și de reclamant și care nu mai trebuiau

dovedite, fiind chiar de notorietate în acest domeniu;

- informațiile clasificate

trebuie protejate astfel încât nicio persoană neautorizată să nu aibă acces la

acestea, sens în care a fost depus la dosar de către recurent documentul

intitulat” cerințele specifice de securitate I. în S.I.E.”;

- consiliul de judecată, în

luarea hotărârii a reținut abaterile disciplinare ale reclamantului – intimat,

fără ca acestea să aibă legătură una cu cealaltă și chiar în ipoteza în care

unele dintre abateri ar fi avut un grad mai redus de gravitate, luarea

hotărârii era condiționată exclusiv de existența unei singure abateri

disciplinare grave care justifica propunerea de trecere în rezervă a

reclamantului – intimat, și

- nu se impunea dovedirea

existenței unui raport de cauzalitate între neglijența reclamantului în

aplicarea regulilor de păstrare a secretului de stat și de serviciu, constând

în stocarea unui document care conține informații clasificate S.I.E. pe un

calculator ce putea fi accesat și de alte persoane, și scurgerea informațiilor,

căci prin chiar conținutul său, abaterea disciplinară s-a consumat.

(IV) Recurentul a formulat

critici împotriva sentinței atacate și prin prisma prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., susținând, în esență, că din perspectiva dispozițiilor legale în

materia siguranței naționale, a protecției informațiilor clasificate și

statutului cadrelor militare instanța de fond trebuia să analizeze abaterile

reclamantului - intimat, fiind redate, in extenso, în cuprinsul recursului

prevederile legale apreciate ca fiind incidente.

În fine, s-a mai arătat, în

ceea ce privește abaterile disciplinare grave ce au constituit temeiul de fapt

al trimiterii acestuia în fața Consiliului de judecată, că și

reclamantul-intimat a recunoscut comiterea acestora, respectiv atât implicarea sa

în criza ziariștilor români luați ostatici în Irak, deși această conduită îi

fusese interzisă de conducerea profesională S.I.E., precum și încălcarea

dispozițiilor legale privind protecția informațiilor clasificate, prin stocarea

unui document ce conținea data clasificării, pe un calculator neprotejat,

recurentul criticând modalitatea în care instanța de fond a prezentat și a

interpretat ansamblul probelor administrate în cauză.

Intimatul-reclamant D.I. a

formulat întâmpinare la motivele de recurs ale recurentului-pârât, ca și

precizări, prin care, în esență, solicitând respingerea recursului declarat și

menținerea soluției instanței de fond, a susținut:

- caracterul abuziv al

pretinsei cercetări disciplinare ca și a actelor atacate, date fiind

persecuțiile exercitate asupra sa din momentul semnalării unor grave

disfuncționalități în activitatea S.I.E.;

- lipsa conduitei sale

culpabile în condițiile în care faptele ce i-au fost imputate fie nu există,

fie nu constituie abateri disciplinare, neexistând scurgeri de informații și

nici utilizarea necorespunzătoare a calculatorului (PC) de la firma de acoperire,

inclusiv a extensiilor de memorie;

- lipsa probelor în

susținerea pretinselor fapte de indisciplină și lipsa caracterului ilegal al

raportului său către comandantul forțelor armate [(art. 92 alin. (1) din

Constituție)] și P.C.S.A.Ț. cu privire la disfuncționalitățile grave din

instituție ori cu informațiile utile celulei de criză, obținute pe un canal

privat și refuzate de conducerea S.I.E.;

- chiar în ipoteza

existenței faptelor imputate, acestea nu pot fi considerate abateri

disciplinare grave, care să fi produs consecințe grave, cercetarea și ancheta

disciplinară fiind desfășurate cu încălcarea regulamentelor militare, a

dreptului la apărare, a dreptului la propunerea de probe și cu nesocotirea principiului

egalității armelor între părțile litigante;

- consiliul de judecată nu

era competent decât să judece „abateri disciplinare grave”, cu consecințe

grave, și nici nu a respectat Legea nr. 571/2004, regulamentele aplicabile ca

și garanțiile procedurale, pronunțând o hotărâre netemeinică ce a stat la baza

unui ordin de trecere în rezervă, ilegal și abuziv.

Asociația P.S.F. a formulat

în cauză o cerere de intervenție accesorie în favoarea și în susținerea

poziției procesuale a contestatorului – intimat, arătând, în esență, că

interesul legitim pentru o astfel de intervenție derivă din dorința de a

asigura transparența și climatul de normalitate în instituțiile publice, dată

fiind lipsa activității culpabile a ofițerului de informații D.I.

Această cerere de

intervenție accesorie a fost pusă în discuție și încuviințată în principiu, în

temeiul art. 52 și urm. C. proc. civ., la termenul de astăzi.

Recurentul a mai depus și

precizări, respectiv răspunsuri la precizările intimatului-reclamant, în ceea

ce privește abilitarea structurii juridice de a promova recursul de față, ca și

cu privire la competența domnului S.P., despre care intimatul a arătat că nu îi

era șef direct, domnul P. fiind șef al D.G.I. din care însă reclamantul nu a

făcut parte și nici nu era subordonat acestei direcții.

Recursul este fondat.

Înalta Curte, analizând

probele, actele și lucrările dosarului, față de prevederile legale incidente,

raportat la criticile recurentului-pârât dar și la apărările intimatului-reclamant,

ca și prin prisma art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele,

reține că se impune, ca o consecință a admiterii recursului, modificarea în tot

a sentinței atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii

reclamantului-intimat, în considerarea celor în continuare arătate.

După cum rezultă din actele

dosarului, prin Ordinul de trecere în rezervă nr. MP/07594 din 5 noiembrie 2005,

emis de Directorul S.I.R., în baza prevederilor art. 43 lit. b), art. 85 lit.

j) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, s-a dispus

trecerea în rezervă, la propunerea C.D., a reclamantului-intimat, fără pensie

militară, urmare a reținerii în sarcina acestuia a abaterilor disciplinare

grave constând în (i) implicarea sa în executarea de activități specifice în

cauza ziariștilor români luați ostatici în Irak, la rugămintea ori la ordinul

consilierului prezidențial D.C., fără a raporta acest aspect conducerii S.I.E.

și, respectiv (ii) în încălcarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor

militare și a prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor

clasificate, prin acte de neglijență care au favorizat scurgerea de informații

secrete, respectiv stocarea unui document care conținea informații clasificate

S.I.E. pe un calculator care putea fi accesat și de alte persoane, direct,

dintre colegii de la locul de muncă, sau indirect, ca urmare a conectării la

rețeaua de internet.

(i) Cu privire la prima

abatere imputată intimatului, instanța de fond și-a fundamentat soluția de

anulare a ordinului contestat, pe interpretarea dată prevederilor art. 85 alin.

(1) lit. j) din Legea nr. 80/1995, raportat la situația de fapt reținută din

amplul material probator administrat, incluzând depozițiile de martori, în

sensul că abaterea gravă, astfel cum este ea definită în glosarul

regulamentului R 61/2000 este acea abatere de natură a antrena sau produce

consecințe grave, care însă, în cazul concret al reclamantului - intimat nu

s-au produs urmare a celor comise pentru că s-a prevenit acest fapt de către

anumite instituții ale statului.

În acest context s-a

apreciat totodată că simpla nesocotire de către intimatul – reclamant a

interdicției impuse de martorul S.P. nu poate constitui numai prin ea însăși

abatere disciplinară, cu atât mai mult cu cât temeiul legal al unei astfel de

obligații de abstențiune nu a fost clar indicat și reținând că informațiile

prezentate de reclamant nu aveau valoare.

Contrar celor afirmate de

instanța de fond cu referire la această primă abatere disciplinară reținută în

sarcina reclamantului-intimat, Înalta Curte apreciază, raportat la probele

administrate ca și la conținutul prevederilor legale incidente, că nu subzistă

motive de nelegalitate ale actului atacat și nici ale procedurii cercetării

disciplinare efectuate și concretizate în propunerea C.J., fiind întemeiate

criticile recurentului-pârât, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Împrejurarea că

reclamantul-intimat a creat un canal de legătură privat cu un cetățean irakian,

în perioada crizei ziariștilor români luați ostatici în Irak, a fost

recunoscută și de acesta, după cum a rezultat, totodată necontestat, din

lucrările dosarului că, la data de 1 aprilie 2005, i-a fost interzis intimatului-reclamant

să întrerupă orice legătură cu acest cetățean străin, ordin pe care însă l-a

ignorat, continuând să mențină acest contact fără acordul autorității recurente

și fără a o informa pe aceasta despre respectiva legătură.

Raportat la probele

administrate, ce evidențiază contextul în care aceste legături s-au derulat, la

impactul avut, nu numai în mass-media, dar în general în întreg procesul de

negociere al eliberării ostaticilor ziariști români, Înalta Curte reține, pe de

o parte, că nu poate fi minimalizată activitatea desfășurată de reclamantul –

intimat, iar pe de alta, nu poate fi apreciat și nici prezentat impactul

acesteia prin raportare la standardul aplicabil „oricărui cetățean”, sau „simplului

cetățean”, așa cum a susținut intimatul.

Din perspectiva poziției

deținute de reclamantul-intimat, a funcției militare îndeplinite și a

prevederilor legale pe care a acceptat, în deplină cunoștință de cauză să le

respecte, nu se poate susține că activitatea desfășurată și că ignorarea

ordinului de abstențiune primit nu prezintă gravitate și ca atare fapta sa nu ar

putea fi apreciată ca abatere disciplinară, potrivit temeiului de drept invocat

în cuprinsul ordinului atacat.

Legea nr. 51/1991 privind

siguranța națională a României prevede expres că activitatea de informații

pentru realizarea siguranței naționale are caracter secret de stat,

informațiile din acest domeniu neputând fi comunicate decât în condițiile

respectivei legi. (art. 10).

Nu se poate primi așadar susținerea

reclamantului-intimat, în apărarea sa, în sensul că nu a acționat în calitatea sa

de ofițer S.I.E., astfel că nu s-a mai aflat sub incidența legii și nici a regulamentelor

de ordine interioară, suficient de precise și de riguroase în ceea ce privește

executarea ordinelor primite și a modului de exercitare a comenzilor asupra

personalului din subordine, câtă vreme un astfel de statut militar nu se

exercită cu întreruperi, pe anumite intervale, calitatea de ofițer al unui

serviciu de informații, implicând prin natura sa obligații îngrădiri liber

asumate. Și aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză, fiind vorba evident de un

eveniment de o semnificație și de o gravitate deosebită, nu se putea justifica

nici insubordonarea ierarhică, după cum nu se putea evalua, în ce măsură

informațiile prezentate de intimat aveau sau nu valoare, astfel cum fără temei a

reținut instanța de fond.

Întemeiată este și critica

recurentului-pârât în ceea ce privește evaluarea consecințelor nesocotirii de

către reclamantul-intimat a interdicției impuse de martorul S.P., în condițiile

în care, astfel după cum s-a reconfirmat și cu ocazia soluționării recursului,

că acesta exercita funcția de șef al D.G.S. din cadrul S.I.E., fiind investit

cu atribute de comandă și competențe în darea ordinelor și urmărirea executării

acestora, inclusiv în evenimentul generic cunoscut sub denumirea „criza ostaticilor”

întrucât deținea funcția de șef al celulei de criză creată în S.I.E.

În acest context, raportat

la prevederile legale incidente, menționate și de recurentul-pârât, respectiv art.

11 din Legea nr. 51/1991 dar și prevederile cuprinse în regulamentele de ordine

interioară (art. 8 – art. 9 și art. 13 – art. 15 din RG-1) art. 9 din Legea nr.

1/1998 privind organizarea și funcționare S.I.E., potrivit cu care cadrele

militare au obligația de-a se supune disciplinei militare, și ordinelor

comandanților ierarhici dar și prevederilor legii, Înalta Curte reține că respectarea

acestora nu putea fi opțională, ordinul de inacțiune, dat reclamantului –

intimat, probat cu înscrisurile depuse la dosar și necontestat de altfel urmând

a fi executat întocmai ceea ce însă, în cauză nu s-a realizat.

În fine, concluzionând cu

privire la prima abatere disciplinară reținută în sarcina

reclamantului-intimat, Înalta Curte apreciază, contrar celor afirmate în

considerentele sentinței atacate că reglementările militare cărora li se

supunea reclamantul, prin natura funcției ocupate nu impuneau și nu condiționau

existența abaterii disciplinare de producerea unor consecințe grave. Potrivit art.

44 din RG-3 constituie abatere săvârșită de militari, sancționată disciplinar,

neglijența în aplicarea regulilor de păstrare a secretului de stat și de

serviciu sau deținerea ilegală de documente secrete de stat, de serviciu și de

uz intern, raportul de cauzalitate între neglijența reclamantului a conținutul

informațiilor apărute în mass-media în perioada respectivă.

(ii) În ceea ce privește cea

de-a doua abatere disciplinară reținută în sarcina intimatului-reclamant și

care a fundamentat hotărârea consiliului de judecată, constând în stocarea unui

document care conținea informații clasificate S.I.E. pe un calculator care

putea fi accesat și de alte persoane direct, dintre colegii de la locul de

muncă sau indirect, ca urmare a conectării la rețeaua internet, Înalta Curte,

contrar celor stabilite de instanța de fond, apreciază că probele administrate

în cauză demonstrează potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 182/2002

existența faptei dar și vinovăția intimatului-reclamant ca și celelalte

condiții cerute de această normă legală, acțiunile sale având natura unor acte

de neglijență care au favorizat divulgarea ori scurgerea informațiilor secrete.

Astfel, cum rezultă din

Raportul nr. 00115484 din 18 mai 2005, în urma apariției în presă a unor

articole care conțineau date cu privire la cadre active și acțiuni ale S.I.E.,

au fost inițiate verificări de către Direcție în vederea identificării autorilor,

în grupul cărora s-a aflat și intimatul. Din examinarea conținutului

calculatorului pe care își desfășura activitatea intimatul s-a identificat un

document, denumit de intimat „raport scrisoare” ce conținea date specifice

activității S.I.E., informații clasificate și ale cărui pasaje s-au regăsit, cu

conținut identic, în mai multe articole de presă, apărute ulterior datei

redactării documentului, fiind folosită în acest scop și o dischetă personală,

deși o astfel de utilizare era interzisă.

În fine, actele depuse la

dosar au probat și împrejurarea că s-a aprobat ca intimatul să folosească numai

două memorii tip USB înregistrate, proprietatea S.I.E.

Din această perspectivă

depoziția martorei M.D., la care face referire instanța de fond și pe care și-a

întemeiat concluziile nici nu apare ca fiind contradictorie, în condițiile în

care martorul a declarat că intimatul avea aprobarea S.I.E. de a lucra pe

extensii de memorie.

Raportat la toate cele mai

sus arătate, Înalta Curte reține așadar că ordinul atacat de

reclamantul-intimat a fost emis cu respectarea prevederilor legale, a

regulamentelor militare și a ordinelor interne și în spiritul activității

specifice desfășurate în cadrul unui serviciu de informații, astfel că se impune

a fi menținut.

Apărările

intimatului-reclamant, care de altfel a și recunoscut că a creat un canal de

legătură privat cu un cetățean irakian, pe care l-a și menținut în ciuda

rezoluției scrise și interdicției ferme a șefului profesional, în sensul că nu

a avut o atitudine culpabilă și că nu au existat scurgeri de informații urmare

a acțiunilor sale și că în general faptele imputate nu pot fi considerate

„abateri grave” nu pot fi primite, date fiind elementele concrete ce rezultă

din ansamblul materialului probator administrat în cauză, sus-arătate.

În fine, nu mai puțin

semnificative în opinia Înaltei Curți sunt deopotrivă poziția și atribuțiile

avute de reclamantul-intimat, care în calitatea sa de cadru militar avea în mod

special datoria de-a evalua în context, amploarea și semnificația pentru

securitatea națională a faptelor sale de încălcare a ordinelor primite și de

neglijență și care în nici un caz nu puteau fi apreciate cu ușurătate ca simple

nesocotiri, fără consecințe.

Drept urmare, în temeiul art.

312 C. proc. civ., reținând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 se va admite recursul formulat și se va modifica în tot sentința

atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Totodată, drept urmare, va

fi respinsă în fond cererea de intervenție accesorie formulată în interesul

intimatului-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâtul S.I.E. împotriva sentinței civile nr. 1000 din 26 martie 2008 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința

atacată și în fond, respinge acțiunea formulată de reclamantul D.I., ca

neîntemeiată.

Respinge în fond cererea de

intervenție formulată de Asociația P.S.F. București în interesul

intimatului-reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2009.