ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1439/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1000 din 26 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul D.I., în contradictoriu cu pârâtul S.I.E. și în consecință, a anulat Ordinul nr. MP/07594 din 15 noiembrie 2005 al directorului S.I.E., precum și Hotărârea nr. 5/303964 din 28 octombrie 2005 a consiliului de judecată, ambele privindu-l pe reclamant și a dispus repunerea reclamantului în toate drepturile deținute anterior adoptării ordinului de trecere în rezervă.

Instanța de fond reținut că soluția se impune în raport cu probele administrate în cauză, respectiv acte și declarații de martori din care rezultă, în esență, că pârâtul nu a dovedit că reclamantul ar fi vehiculat sau distribuit unor persoane, neautorizate de conducerea S.I.E., informații clasificate în sensul legii, simpla nesocotire de către reclamant a interdicției impusă de martorul S.P. neputând constitui prin ea însăși abatere disciplinară și, cu atât mai puțin una gravă, așa cum este ea definită de prevederile regulamentului militar RGI/2000. Aceasta în ceea ce privește prima abatere imputată reclamantului și anume implicarea sa, în calitate de ofițer de informații în executarea de activități specifice în criza ziariștilor români luați ostatici în Irak, la rugămintea ori la ordinul consilierului prezidențial D.C., fără să raporteze acest lucru conducerii S.I.E.

Referitor la cea de a doua abatere reținută în sarcina acestuia, referitoare la stocarea unui document care conținea informații clasificate S.I.E. pe un calculator care putea fi accesat și de alte persoane, neglijență care a favorizat scurgerea de informații secrete, s-a reținut că pârâtul nu a dovedit existența unui raport de cauzalitate între pretinsa neglijență și scurgerea informațiilor, rezumându-se la simpla supoziție în absența producerii efective a rezultatului. Împotriva susmenționatei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul S.I.E., invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 precum și pe cele ale art. 304 1 C. proc. civ. și solicitând, ca o consecință a admiterii recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului - intimat D.I.

și menținerii Ordinului nr. MP 10759 din 15 noiembrie 2005 al directorului S.I.E., precum și a Hotărârii nr. S/303964 din 28 octombrie 2005 a Consiliului de Judecată. (i) Raportat la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susținut de către recurent că în cuprinsul hotărârii Curții de Apel București se regăsesc considerente contradictorii și care, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., nu pot fi calificate din punct de vedere legal ca motive pe care să se sprijine hotărârea, sens în care au fost prezentate: - considerentele referitoare la „precizările clare, exacte și în extenso a abaterilor reținute în sarcina reclamantului”, la care se raportează instanța, fiind menționate și aspectele fără legătură, discutate în colegiul de judecată, care însă nu au mai fost exemplificate de instanță, ignorându-se că toate aspectele analizate în colegiul de judecată au legătură cu faptele imputate reclamantului; - pct. 2 din considerentele instanței de fond nu poate fi un motiv pe care să se sprijine hotărârea întrucât este un extras din Ordinul de trecere în rezervă nr. MP07594 din 15 noiembrie 2005, în care se menționează baza legală în conformitate cu care a fost emis acest ordin; - referirile instanței la conținutul depozițiilor de martori, mai cu seamă cea a martorului col B.M., prezintă neconcordanțe și în plus nu este de înțeles relevanța acestora, întrucât martorul B.M.

a fost audiat doar în fața consiliului de judecată, iar implicarea în criza ostaticilor nu a fost niciodată tăgăduită de către reclamant, ba chiar susținută de depoziția, omisă de instanță, a martorului P.E., ce a fost audiat numai în fața instanței de judecată. (ii) În sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în primul rând pentru că a apreciat că simpla nesocotire de către intimatul-reclamant a interdicției impusă de martorul S.P. nu poate constitui prin ea însăși abatere disciplinară. S-a mai susținut că instanța de fond, prin concluziile formulate, a demonstrat că nu a luat în considerare actele normative cu relevanță pentru organizarea militară, ignorând textele de lege și regulamentele militare aplicabile în cauză, prezentate în întâmpinare.

În dezvoltarea aceluiași motiv au mai fost aduse următoarele argumente: - martorul S.P. exercita funcția de șef al D.G.S. din cadrul S.I.E., fiind investit cu atribute de comandă și competențe în darea ordinelor și urmărirea executării acestora; -„interdicția” impusă reclamantului prin rezoluție scrisă în acest sens, de neimplicare în criza ostaticilor nu era susceptibilă de-a fi nesocotită: - textele legale specifice organizării militare erau obligatoriu a fi cunoscute de reclamant, în calitate sa de cadru militar, recurenta prezentând aceste texte din Legea nr. 80/1995 ca și din RG-1 și RG-3, fiind totodată criticabilă și concluzia instanței în sensul că neexecutarea de către reclamant a ordinului primit poate constitui abatere disciplinară numai în măsura în care avea ca obiect informații clasificate, condiționare ce nu rezultă din nicio prevedere legală.

(iii) Recurentul a criticat sentința instanței de fond și în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu greșita aplicare a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost prezentate următoarele argumente: - nu au fost corect interpretate reglementările referitoare la măsurile de protecție a informațiilor clasificate, cunoscute și de reclamant și care nu mai trebuiau dovedite, fiind chiar de notorietate în acest domeniu; - informațiile clasificate trebuie protejate astfel încât nicio persoană neautorizată să nu aibă acces la acestea, sens în care a fost depus la dosar de către recurent documentul intitulat” cerințele specifice de securitate I. în S.I.E.”; - consiliul de judecată, în luarea hotărârii a reținut abaterile disciplinare ale reclamantului – intimat, fără ca acestea să aibă legătură una cu cealaltă și chiar în ipoteza în care unele dintre abateri ar fi avut un grad mai redus de gravitate, luarea hotărârii era condiționată exclusiv de existența unei singure abateri disciplinare grave care justifica propunerea de trecere în rezervă a reclamantului – intimat, și - nu se impunea dovedirea existenței unui raport de cauzalitate între neglijența reclamantului în aplicarea regulilor de păstrare a secretului de stat și de serviciu, constând în stocarea unui document care conține informații clasificate S.I.E.

pe un calculator ce putea fi accesat și de alte persoane, și scurgerea informațiilor, căci prin chiar conținutul său, abaterea disciplinară s-a consumat. (IV) Recurentul a formulat critici împotriva sentinței atacate și prin prisma prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., susținând, în esență, că din perspectiva dispozițiilor legale în materia siguranței naționale, a protecției informațiilor clasificate și statutului cadrelor militare instanța de fond trebuia să analizeze abaterile reclamantului - intimat, fiind redate, in extenso, în cuprinsul recursului prevederile legale apreciate ca fiind incidente.

În fine, s-a mai arătat, în ceea ce privește abaterile disciplinare grave ce au constituit temeiul de fapt al trimiterii acestuia în fața Consiliului de judecată, că și reclamantul-intimat a recunoscut comiterea acestora, respectiv atât implicarea sa în criza ziariștilor români luați ostatici în Irak, deși această conduită îi fusese interzisă de conducerea profesională S.I.E., precum și încălcarea dispozițiilor legale privind protecția informațiilor clasificate, prin stocarea unui document ce conținea data clasificării, pe un calculator neprotejat, recurentul criticând modalitatea în care instanța de fond a prezentat și a interpretat ansamblul probelor administrate în cauză. Intimatul-reclamant D.I.

a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale recurentului-pârât, ca și precizări, prin care, în esență, solicitând respingerea recursului declarat și menținerea soluției instanței de fond, a susținut: - caracterul abuziv al pretinsei cercetări disciplinare ca și a actelor atacate, date fiind persecuțiile exercitate asupra sa din momentul semnalării unor grave disfuncționalități în activitatea S.I.E.; - lipsa conduitei sale culpabile în condițiile în care faptele ce i-au fost imputate fie nu există, fie nu constituie abateri disciplinare, neexistând scurgeri de informații și nici utilizarea necorespunzătoare a calculatorului (PC) de la firma de acoperire, inclusiv a extensiilor de memorie; - lipsa probelor în susținerea pretinselor fapte de indisciplină și lipsa caracterului ilegal al raportului său către comandantul forțelor armate [(art. 92 alin. (1) din Constituție)] și P.C.S.A.Ț.

cu privire la disfuncționalitățile grave din instituție ori cu informațiile utile celulei de criză, obținute pe un canal privat și refuzate de conducerea S.I.E.; - chiar în ipoteza existenței faptelor imputate, acestea nu pot fi considerate abateri disciplinare grave, care să fi produs consecințe grave, cercetarea și ancheta disciplinară fiind desfășurate cu încălcarea regulamentelor militare, a dreptului la apărare, a dreptului la propunerea de probe și cu nesocotirea principiului egalității armelor între părțile litigante; - consiliul de judecată nu era competent decât să judece „abateri disciplinare grave”, cu consecințe grave, și nici nu a respectat Legea nr. 571/2004, regulamentele aplicabile ca și garanțiile procedurale, pronunțând o hotărâre netemeinică ce a stat la baza unui ordin de trecere în rezervă, ilegal și abuziv.

Asociația P.S.F. a formulat în cauză o cerere de intervenție accesorie în favoarea și în susținerea poziției procesuale a contestatorului – intimat, arătând, în esență, că interesul legitim pentru o astfel de intervenție derivă din dorința de a asigura transparența și climatul de normalitate în instituțiile publice, dată fiind lipsa activității culpabile a ofițerului de informații D.I. Această cerere de intervenție accesorie a fost pusă în discuție și încuviințată în principiu, în temeiul art. 52 și urm. C. proc. civ., la termenul de astăzi. Recurentul a mai depus și precizări, respectiv răspunsuri la precizările intimatului-reclamant, în ceea ce privește abilitarea structurii juridice de a promova recursul de față, ca și cu privire la competența domnului S.P., despre care intimatul a arătat că nu îi era șef direct, domnul P. fiind șef al D.G.I.

din care însă reclamantul nu a făcut parte și nici nu era subordonat acestei direcții. Recursul este fondat. Înalta Curte, analizând probele, actele și lucrările dosarului, față de prevederile legale incidente, raportat la criticile recurentului-pârât dar și la apărările intimatului-reclamant, ca și prin prisma art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, reține că se impune, ca o consecință a admiterii recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii reclamantului-intimat, în considerarea celor în continuare arătate.

După cum rezultă din actele dosarului, prin Ordinul de trecere în rezervă nr. MP/07594 din 5 noiembrie 2005, emis de Directorul S.I.R., în baza prevederilor art. 43 lit. b), art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, s-a dispus trecerea în rezervă, la propunerea C.D., a reclamantului-intimat, fără pensie militară, urmare a reținerii în sarcina acestuia a abaterilor disciplinare grave constând în (i) implicarea sa în executarea de activități specifice în cauza ziariștilor români luați ostatici în Irak, la rugămintea ori la ordinul consilierului prezidențial D.C., fără a raporta acest aspect conducerii S.I.E. și, respectiv (ii) în încălcarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare și a prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, prin acte de neglijență care au favorizat scurgerea de informații secrete, respectiv stocarea unui document care conținea informații clasificate S.I.E.

pe un calculator care putea fi accesat și de alte persoane, direct, dintre colegii de la locul de muncă, sau indirect, ca urmare a conectării la rețeaua de internet. (i) Cu privire la prima abatere imputată intimatului, instanța de fond și-a fundamentat soluția de anulare a ordinului contestat, pe interpretarea dată prevederilor art. 85 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 80/1995, raportat la situația de fapt reținută din amplul material probator administrat, incluzând depozițiile de martori, în sensul că abaterea gravă, astfel cum este ea definită în glosarul regulamentului R 61/2000 este acea abatere de natură a antrena sau produce consecințe grave, care însă, în cazul concret al reclamantului - intimat nu s-au produs urmare a celor comise pentru că s-a prevenit acest fapt de către anumite instituții ale statului.

În acest context s-a apreciat totodată că simpla nesocotire de către intimatul – reclamant a interdicției impuse de martorul S.P. nu poate constitui numai prin ea însăși abatere disciplinară, cu atât mai mult cu cât temeiul legal al unei astfel de obligații de abstențiune nu a fost clar indicat și reținând că informațiile prezentate de reclamant nu aveau valoare. Contrar celor afirmate de instanța de fond cu referire la această primă abatere disciplinară reținută în sarcina reclamantului-intimat, Înalta Curte apreciază, raportat la probele administrate ca și la conținutul prevederilor legale incidente, că nu subzistă motive de nelegalitate ale actului atacat și nici ale procedurii cercetării disciplinare efectuate și concretizate în propunerea C.J., fiind întemeiate criticile recurentului-pârât, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Împrejurarea că reclamantul-intimat a creat un canal de legătură privat cu un cetățean irakian, în perioada crizei ziariștilor români luați ostatici în Irak, a fost recunoscută și de acesta, după cum a rezultat, totodată necontestat, din lucrările dosarului că, la data de 1 aprilie 2005, i-a fost interzis intimatului-reclamant să întrerupă orice legătură cu acest cetățean străin, ordin pe care însă l-a ignorat, continuând să mențină acest contact fără acordul autorității recurente și fără a o informa pe aceasta despre respectiva legătură.

Raportat la probele administrate, ce evidențiază contextul în care aceste legături s-au derulat, la impactul avut, nu numai în mass-media, dar în general în întreg procesul de negociere al eliberării ostaticilor ziariști români, Înalta Curte reține, pe de o parte, că nu poate fi minimalizată activitatea desfășurată de reclamantul – intimat, iar pe de alta, nu poate fi apreciat și nici prezentat impactul acesteia prin raportare la standardul aplicabil „oricărui cetățean”, sau „simplului cetățean”, așa cum a susținut intimatul. Din perspectiva poziției deținute de reclamantul-intimat, a funcției militare îndeplinite și a prevederilor legale pe care a acceptat, în deplină cunoștință de cauză să le respecte, nu se poate susține că activitatea desfășurată și că ignorarea ordinului de abstențiune primit nu prezintă gravitate și ca atare fapta sa nu ar putea fi apreciată ca abatere disciplinară, potrivit temeiului de drept invocat în cuprinsul ordinului atacat.

Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României prevede expres că activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale are caracter secret de stat, informațiile din acest domeniu neputând fi comunicate decât în condițiile respectivei legi. (art. 10). Nu se poate primi așadar susținerea reclamantului-intimat, în apărarea sa, în sensul că nu a acționat în calitatea sa de ofițer S.I.E., astfel că nu s-a mai aflat sub incidența legii și nici a regulamentelor de ordine interioară, suficient de precise și de riguroase în ceea ce privește executarea ordinelor primite și a modului de exercitare a comenzilor asupra personalului din subordine, câtă vreme un astfel de statut militar nu se exercită cu întreruperi, pe anumite intervale, calitatea de ofițer al unui serviciu de informații, implicând prin natura sa obligații îngrădiri liber asumate.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză, fiind vorba evident de un eveniment de o semnificație și de o gravitate deosebită, nu se putea justifica nici insubordonarea ierarhică, după cum nu se putea evalua, în ce măsură informațiile prezentate de intimat aveau sau nu valoare, astfel cum fără temei a reținut instanța de fond. Întemeiată este și critica recurentului-pârât în ceea ce privește evaluarea consecințelor nesocotirii de către reclamantul-intimat a interdicției impuse de martorul S.P., în condițiile în care, astfel după cum s-a reconfirmat și cu ocazia soluționării recursului, că acesta exercita funcția de șef al D.G.S. din cadrul S.I.E., fiind investit cu atribute de comandă și competențe în darea ordinelor și urmărirea executării acestora, inclusiv în evenimentul generic cunoscut sub denumirea „criza ostaticilor” întrucât deținea funcția de șef al celulei de criză creată în S.I.E.

În acest context, raportat la prevederile legale incidente, menționate și de recurentul-pârât, respectiv art. 11 din Legea nr. 51/1991 dar și prevederile cuprinse în regulamentele de ordine interioară (art. 8 – art. 9 și art. 13 – art. 15 din RG-1) art. 9 din Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționare S.I.E., potrivit cu care cadrele militare au obligația de-a se supune disciplinei militare, și ordinelor comandanților ierarhici dar și prevederilor legii, Înalta Curte reține că respectarea acestora nu putea fi opțională, ordinul de inacțiune, dat reclamantului – intimat, probat cu înscrisurile depuse la dosar și necontestat de altfel urmând a fi executat întocmai ceea ce însă, în cauză nu s-a realizat.

În fine, concluzionând cu privire la prima abatere disciplinară reținută în sarcina reclamantului-intimat, Înalta Curte apreciază, contrar celor afirmate în considerentele sentinței atacate că reglementările militare cărora li se supunea reclamantul, prin natura funcției ocupate nu impuneau și nu condiționau existența abaterii disciplinare de producerea unor consecințe grave. Potrivit art. 44 din RG-3 constituie abatere săvârșită de militari, sancționată disciplinar, neglijența în aplicarea regulilor de păstrare a secretului de stat și de serviciu sau deținerea ilegală de documente secrete de stat, de serviciu și de uz intern, raportul de cauzalitate între neglijența reclamantului a conținutul informațiilor apărute în mass-media în perioada respectivă.

(ii) În ceea ce privește cea de-a doua abatere disciplinară reținută în sarcina intimatului-reclamant și care a fundamentat hotărârea consiliului de judecată, constând în stocarea unui document care conținea informații clasificate S.I.E. pe un calculator care putea fi accesat și de alte persoane direct, dintre colegii de la locul de muncă sau indirect, ca urmare a conectării la rețeaua internet, Înalta Curte, contrar celor stabilite de instanța de fond, apreciază că probele administrate în cauză demonstrează potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 182/2002 existența faptei dar și vinovăția intimatului-reclamant ca și celelalte condiții cerute de această normă legală, acțiunile sale având natura unor acte de neglijență care au favorizat divulgarea ori scurgerea informațiilor secrete.

Astfel, cum rezultă din Raportul nr. 00115484 din 18 mai 2005, în urma apariției în presă a unor articole care conțineau date cu privire la cadre active și acțiuni ale S.I.E., au fost inițiate verificări de către Direcție în vederea identificării autorilor, în grupul cărora s-a aflat și intimatul. Din examinarea conținutului calculatorului pe care își desfășura activitatea intimatul s-a identificat un document, denumit de intimat „raport scrisoare” ce conținea date specifice activității S.I.E., informații clasificate și ale cărui pasaje s-au regăsit, cu conținut identic, în mai multe articole de presă, apărute ulterior datei redactării documentului, fiind folosită în acest scop și o dischetă personală, deși o astfel de utilizare era interzisă.

În fine, actele depuse la dosar au probat și împrejurarea că s-a aprobat ca intimatul să folosească numai două memorii tip USB înregistrate, proprietatea S.I.E. Din această perspectivă depoziția martorei M.D., la care face referire instanța de fond și pe care și-a întemeiat concluziile nici nu apare ca fiind contradictorie, în condițiile în care martorul a declarat că intimatul avea aprobarea S.I.E. de a lucra pe extensii de memorie. Raportat la toate cele mai sus arătate, Înalta Curte reține așadar că ordinul atacat de reclamantul-intimat a fost emis cu respectarea prevederilor legale, a regulamentelor militare și a ordinelor interne și în spiritul activității specifice desfășurate în cadrul unui serviciu de informații, astfel că se impune a fi menținut.

Apărările intimatului-reclamant, care de altfel a și recunoscut că a creat un canal de legătură privat cu un cetățean irakian, pe care l-a și menținut în ciuda rezoluției scrise și interdicției ferme a șefului profesional, în sensul că nu a avut o atitudine culpabilă și că nu au existat scurgeri de informații urmare a acțiunilor sale și că în general faptele imputate nu pot fi considerate „abateri grave” nu pot fi primite, date fiind elementele concrete ce rezultă din ansamblul materialului probator administrat în cauză, sus-arătate. În fine, nu mai puțin semnificative în opinia Înaltei Curți sunt deopotrivă poziția și atribuțiile avute de reclamantul-intimat, care în calitatea sa de cadru militar avea în mod special datoria de-a evalua în context, amploarea și semnificația pentru securitatea națională a faptelor sale de încălcare a ordinelor primite și de neglijență și care în nici un caz nu puteau fi apreciate cu ușurătate ca simple nesocotiri, fără consecințe.

Drept urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ., reținând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 se va admite recursul formulat și se va modifica în tot sentința atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. Totodată, drept urmare, va fi respinsă în fond cererea de intervenție accesorie formulată în interesul intimatului-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.I.E. împotriva sentinței civile nr. 1000 din 26 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată și în fond, respinge acțiunea formulată de reclamantul D.I., ca neîntemeiată. Respinge în fond cererea de intervenție formulată de Asociația P.S.F. București în interesul intimatului-reclamant. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2009.