ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1725/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru la data de 08 aprilie 2008, înregistrată sub nr. 1274/263/2008, reclamantul T.G. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, art. 41 din Constituția României și art. 480-481 C. civ., în contradictoriu cu Consiliul Local Borăscu, Primarul comunei Borăscu și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea intimaților la restituirea bunurilor imobile preluate abuziv prin Decretul de expropriere nr. 83/1949, iar în situația în care respectivele bunuri nu mai există, să fie despăgubit cu suma de 5.078.104 lei la cursul anului 1949. Prin sentința civilă nr. 1528 din 21 mai 2008, Judecătoria Motru, în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 158 C. proc.

civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secția civilă, apreciind că, față de obiectul acțiunii-restituirea unor imobile preluate abuziv de stat sau plata despăgubirilor, legea a instituit o procedură specială, reglementată de Legea nr. 10/2001, prin care competența de soluționare a unor astfel de litigii revine, în primă instanță, tribunalului în a cărui circumscripție se află unitatea deținătoare a imobilelor respective.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția civilă, sub nr. 9943/95/2008 la data de 04 iulie 2008. Prin sentința civilă nr. 13 din 29 ianuarie 2009, Tribunalul Gorj, secția civilă, a admis în parte acțiunea civilă formulată, a anulat dispoziția nr. 8746/2006 a Primăriei comunei Borăscu, a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la despăgubiri pentru un conac, casă administrație, locuință, grajd animale mari, pătul porumb și remiză pentru două mașini, trecute în proprietatea statului în anul 1949. S-a constatat că din copia legalizată a formularului de inventariere și evaluare a patrimoniului proprietatea numitei I.O. (autoarea reclamantului), eliberată de Arhivele Naționale ale Statului, filiala Gorj, precum și din certificatul nr. 42 din 05 februarie 2001, eliberat de Direcția Generală a Arhivelor Statului, Direcția Județeană Dolj, a rezultat că numita I.O.

a fost expropriată în anul 1949 cu mai multe imobile, respectiv, terenuri, case și anexe gospodărești. Reclamantul a probat că este persoană îndreptățită, în calitate de descendent al persoanei expropriate în 1949, iar cu titlurile de proprietate nr. 00301697 din 11 aprilie 2005 și 460/2006 a dovedit că pentru terenurile agricole expropriate în anul 1949 i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 77 ha și 7840 mp. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel D.G.F.P. Gorj, în nume propriu și în numele Statului Român, solicitând schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii față de aceste părți, pentru lipsa calității procesuale pasive. În motivarea apelului s-a arătat că Statul Român nu poate avea calitate procesuală pasivă în astfel de litigii decât în condițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, iar D.G.F.P.

Gorj nu are calitate procesuală pasivă în nicio altă situație reglementată de Legea nr. 10/2001. Prin decizia nr. 198 din 25 iunie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Gorj în nume propriu și pentru Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a desființat sentința atacată și a trimis cauza în rejudecare la Tribunalul Gorj, reținând că, în cauză, calitatea procesuală pasivă a celor două instituții se raportează la cadrul procesual existent.

Curtea de apel a constatat că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1 al Primului Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, art. 41 din Constituție și art. 480-481 C. civ., însă a soluționat litigiul conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nerespectând astfel obiectul cu care a fost învestită, ceea ce echivalează cu o nesoluționare pe fond a pricinii. Instanța de apel a dispus ca tribunalul să își verifice competența în funcție de valoare, după lămurirea înțelesului cererii de chemare în judecată, cerere prin care se estimează valoarea bunurilor ca fiind de 5.078.104 lei la nivelul anului 1949. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T.G., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.

civ., arătând că decizia de admitere a apelului și trimitere a cauzei în rejudecare este de natură să conducă la tergiversarea soluționării acesteia, apelantele nejustificând un interes legitim în declararea căii de atac, întrucât nu au fost obligate la nimic prin hotărârea respectivă, nici chiar la cheltuieli de judecată. Recurentul mai arată că a depus cerere de retrocedare a imobilelor în litigiu, în baza Legii nr. 10/2001, la Primăria Borăscu, în termen legal și, cu toate că nu a fost comunicată prin intermediul executorului judecătoresc, aceasta are valoarea unei veritabile notificări, față de obiectul cert și temeiul legal determinat; faptul că acest înscris nu a fost depus cu prilejul soluționării apelului, s-a datorat imposibilității de prezentare atât a reclamantului cât și a apărătorului acestuia la momentul procesual respectiv.

Temeiul juridic al acțiunii, respectiv, legislația CEDO și Constituția României, nu contravin dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și nu exclud aplicarea acesteia în cauză, așa cum a procedat prima instanță. Calitatea de persoană îndreptățită, conform acestei legi, a fost dovedită, iar calificarea litigiului ca intrând sub incidența legii speciale de reparație este corectă, soluția de la fond impunându-se a fi menținută. Analizând criticile formulate din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., urmând a admite recursul, pentru cele ce urmează: Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, deși inițial recurentul reclamant s-a prevalat în cauză de prevederile art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituția României și art. 480-481 C. civ., solicitând instanței obligarea pârâților la restituirea în natură a bunurilor ce au aparținut autoarei sale și de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv prin Decretul nr. 83/1949, iar, în subsidiar despăgubiri, pentru cazul în care acestea nu mai există, ulterior, prin precizarea de la termenul din 6 noiembrie 2008 de la instanța de fond, acesta a precizat că obiectul pricinii îl reprezintă acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, deoarece bunurile nu mai există, astfel încât, restituirea lor în natură nu mai este posibilă.

Față de această precizare a reclamantului și în raport de principiul disponibilității părților în procesul civil, observând cererea cu care instanța a fost învestită și temeiul juridic incident, cum corect a fost indicat de reclamant, astfel încât o calificare de către instanță a cererii sub acest aspect nu mai era necesară, instanța de apel în mod nelegal a constatat că cererea trebuia soluționată față de temeiurile inițial indicate de reclamant, contrar celor susținute de acesta. Pe de altă parte, cu încălcarea limitelor învestirii instanței și, drept urmare, ignorarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel constată că reclamantul nu a formulat și nici nu a pretins să fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, de aici, concluzionând că incidența Legii nr. 10/2001 este exclusă.

Or, acesta a susținut că s-a adresat cu notificare Primăriei comunei Borăscu (notificare fila 11,25-26 dosar apel), intimată care a și emis adresa nr. 8746/2006 prin care solicitarea acestuia cu privire la imobilele ce au fost preluate autoarei sale prin Decretul nr. 83/1949 a fost respinsă, înscris ce a fost calificat de prima instanță drept dispoziție de soluționare a notificării a cărei anulare a dispus-o, ceea ce a atras și calificarea cererii drept o contestație împotriva acesteia; în urma soluționării contestației, s-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru următoarele imobile: un conac, casă administrație, locuință, grajd animale mari, pătul porumb și remiză pentru două mașini, în contradictoriu cu ambii pârâți chemați în judecată.

Singura parte care a promovat apel în cauză este Statul Român prin D.G.F.P. Gorj, prin motivele de apel, invocându-se lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât. Dispozițiile imperative ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ. sunt în sensul că: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță.

Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.” În condițiile în care nici apelantul prin criticile formulate în calea de atac nu a invocat calificarea greșită a cererii de chemare în judecată și aplicarea unei legi neincidente speței, iar pe de altă parte, nici intimații nu au invocat, prin întâmpinare sau oral, excepții procesuale care să aibă finalitatea desființării sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, după cum nici instanța, din oficiu, nu a supus dezbaterii părților vreun motiv de ordine publică ce ar fi putut susține soluția pronunțată, Înalta Curte constată că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor procedurale, respectiv, a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., anterior citate. Potrivit acestui text, limitele devoluțiunii în apel sunt circumscrise motivelor formulate de titularul cererii de apel, după cum poziția procesuală a celui ce promovează calea de atac este cea care impune instanței limitele în care motivele de ordine publică ar putea fi invocate din oficiu; precizarea anterioară este necesară, întrucât raportul juridic dintre reclamant și intimata Primăria comunei Borăscu, excede limitelor devoluțiunii în apel, în absența unei căi de atac declanșate de oricare dintre aceste părți, fie pe cale principală, fie pe calea unui apel incident, în condițiile art. 293 C. proc. civ.

Intimatul reclamant, prin întâmpinarea formulată în apel, a susținut, ca și în prezentul recurs, că apelul promovat de Statul Român este lipsit de interes, de vreme ce prin soluția primei instanțe nu s-a stabilit vreo obligație executorie împotriva sa, astfel că, promovarea căii de atac este lipsită de vreun folos practic pentru acest pârât care nu este vătămat în vreun fel. Atare excepție nu a fost analizată de instanța de apel, după cum nici asupra excepției susținute prin motivele de apel, a lipsei calității procesuale pasive aceeași instanță nu s-a pronunțat, motiv pentru care, acestea nu ar putea fi analizate omisso medio în prezentul recurs, dat fiind faptul că instanța anterioară nu a cercetat fondul apelului cu care a fost învestită.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constatând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără a se putea reține și ipotezele art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., va admite recursul în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ. și dată fiind necercetarea fondului apelului, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului formulat de pârâtul Statul Român. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul-reclamant T.G. împotriva deciziei nr. 198 din 25 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2010.