ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1725/2010

Asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Motru la data de 08 aprilie 2008, înregistrată sub nr. 1274/263/2008,

reclamantul T.G. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 CEDO, art. 41 din Constituția României și art. 480-481 C. civ., în contradictoriu

cu Consiliul Local Borăscu, Primarul comunei Borăscu și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, obligarea intimaților la restituirea bunurilor

imobile preluate abuziv prin Decretul de expropriere nr. 83/1949, iar în

situația în care respectivele bunuri nu mai există, să fie despăgubit cu suma

de 5.078.104 lei la cursul anului 1949.

Prin sentința civilă nr. 1528 din 21 mai 2008,

Judecătoria Motru, în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001

raportat la art. 158 C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secția civilă, apreciind că, față de

obiectul acțiunii-restituirea unor imobile preluate abuziv de stat sau plata

despăgubirilor, legea a instituit o procedură specială, reglementată de Legea

nr. 10/2001, prin care competența de soluționare a unor astfel de litigii

revine, în primă instanță, tribunalului în a cărui circumscripție se află

unitatea deținătoare a imobilelor respective.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului Gorj, secția civilă, sub nr. 9943/95/2008 la data de 04 iulie 2008.

Prin sentința civilă nr. 13 din 29

ianuarie 2009, Tribunalul Gorj, secția civilă, a admis în parte acțiunea civilă

formulată, a anulat dispoziția nr. 8746/2006 a Primăriei comunei Borăscu, a

constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la despăgubiri pentru un

conac, casă administrație, locuință, grajd animale mari, pătul porumb și remiză

pentru două mașini, trecute în proprietatea statului în anul 1949.

S-a constatat că din copia legalizată a

formularului de inventariere și evaluare a patrimoniului proprietatea numitei I.O.

(autoarea reclamantului), eliberată de Arhivele Naționale ale Statului, filiala

Gorj, precum și din certificatul nr. 42 din 05 februarie 2001, eliberat de Direcția

Generală a Arhivelor Statului, Direcția Județeană Dolj, a rezultat că numita I.O.

a fost expropriată în anul 1949 cu mai multe imobile, respectiv, terenuri, case

și anexe gospodărești.

Reclamantul a probat că este persoană

îndreptățită, în calitate de descendent al persoanei expropriate în 1949, iar

cu titlurile de proprietate nr. 00301697 din 11 aprilie 2005 și 460/2006 a

dovedit că pentru terenurile agricole expropriate în anul 1949 i s-a

reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 77 ha și 7840 mp.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat

apel D.G.F.P. Gorj, în nume propriu și în numele Statului Român, solicitând

schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii față de aceste părți,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

În motivarea apelului s-a arătat că

Statul Român nu poate avea calitate procesuală pasivă în astfel de litigii

decât în condițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, iar D.G.F.P. Gorj nu are

calitate procesuală pasivă în nicio altă situație reglementată de Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 198 din 25 iunie 2009,

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Gorj în nume propriu și pentru

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a desființat

sentința atacată și a trimis cauza în rejudecare la Tribunalul Gorj, reținând

că, în cauză, calitatea procesuală pasivă a celor două instituții se raportează

la cadrul procesual existent.

Curtea de apel a constatat că instanța de

fond a fost învestită cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1 al

Primului Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului, art. 41 din Constituție și art. 480-481 C.

civ., însă a soluționat litigiul conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

nerespectând astfel obiectul cu care a fost învestită, ceea ce echivalează cu o

nesoluționare pe fond a pricinii.

Instanța de apel a dispus ca tribunalul

să își verifice competența în funcție de valoare, după lămurirea înțelesului

cererii de chemare în judecată, cerere prin care se estimează valoarea

bunurilor ca fiind de 5.078.104 lei la nivelul anului 1949.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamantul T.G., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.

proc. civ., arătând că decizia de admitere a apelului și trimitere a cauzei în

rejudecare este de natură să conducă la tergiversarea soluționării acesteia,

apelantele nejustificând un interes legitim în declararea căii de atac,

întrucât nu au fost obligate la nimic prin hotărârea respectivă, nici chiar la

cheltuieli de judecată.

Recurentul mai arată că a depus cerere de

retrocedare a imobilelor în litigiu, în baza Legii nr. 10/2001, la Primăria

Borăscu, în termen legal și, cu toate că nu a fost comunicată prin intermediul

executorului judecătoresc, aceasta are valoarea unei veritabile notificări,

față de obiectul cert și temeiul legal determinat; faptul că acest înscris nu a

fost depus cu prilejul soluționării apelului, s-a datorat imposibilității de

prezentare atât a reclamantului cât și a apărătorului acestuia la momentul

procesual respectiv.

Temeiul juridic al acțiunii, respectiv,

legislația CEDO și Constituția României, nu contravin dispozițiilor Legii nr. 10/2001

și nu exclud aplicarea acesteia în cauză, așa cum a procedat prima instanță.

Calitatea de persoană îndreptățită,

conform acestei legi, a fost dovedită, iar calificarea litigiului ca intrând

sub incidența legii speciale de reparație este corectă, soluția de la fond

impunându-se a fi menținută.

Analizând criticile formulate din

perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că

acestea se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

urmând a admite recursul, pentru cele ce urmează:

Astfel cum rezultă din expozeul prezentei

decizii, deși inițial recurentul reclamant s-a prevalat în cauză de prevederile

art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.

41 din Constituția României și art. 480-481 C. civ., solicitând instanței

obligarea pârâților la restituirea în natură a bunurilor ce au aparținut

autoarei sale și de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv prin Decretul nr.

83/1949, iar, în subsidiar despăgubiri, pentru cazul în care acestea nu mai

există, ulterior, prin precizarea de la termenul din 6 noiembrie 2008 de la

instanța de fond, acesta a precizat că obiectul pricinii îl reprezintă acordarea

de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, deoarece bunurile nu mai există,

astfel încât, restituirea lor în natură nu mai este posibilă.

Față de această precizare a reclamantului

și în raport de principiul disponibilității părților în procesul civil,

observând cererea cu care instanța a fost învestită și temeiul juridic

incident, cum corect a fost indicat de reclamant, astfel încât o calificare de

către instanță a cererii sub acest aspect nu mai era necesară, instanța de apel

în mod nelegal a constatat că cererea trebuia soluționată față de temeiurile

inițial indicate de reclamant, contrar celor susținute de acesta.

Pe de altă parte, cu încălcarea limitelor

învestirii instanței și, drept urmare, ignorarea dispozițiilor art. 129 alin. (6)

C. proc. civ., instanța de apel constată că reclamantul nu a formulat și nici

nu a pretins să fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, de aici,

concluzionând că incidența Legii nr. 10/2001 este exclusă.

Or, acesta a susținut că s-a adresat cu

notificare Primăriei comunei Borăscu (notificare fila 11,25-26 dosar apel),

intimată care a și emis adresa nr. 8746/2006 prin care solicitarea acestuia cu

privire la imobilele ce au fost preluate autoarei sale prin Decretul nr. 83/1949

a fost respinsă, înscris ce a fost calificat de prima instanță drept dispoziție

de soluționare a notificării a cărei anulare a dispus-o, ceea ce a atras și

calificarea cererii drept o contestație împotriva acesteia; în urma

soluționării contestației, s-a constatat calitatea reclamantului de persoană

îndreptățită la despăgubiri pentru următoarele imobile: un conac, casă

administrație, locuință, grajd animale mari, pătul porumb și remiză pentru două

mașini, în contradictoriu cu ambii pârâți chemați în judecată.

Singura parte care a promovat apel în

cauză este Statul Român prin D.G.F.P. Gorj, prin motivele de apel, invocându-se

lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât.

Dispozițiile imperative ale art. 295

alin. (1) C. proc. civ. sunt în sensul că: „Instanța de apel va verifica, în

limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.”

În condițiile în care nici apelantul prin

criticile formulate în calea de atac nu a invocat calificarea greșită a cererii

de chemare în judecată și aplicarea unei legi neincidente speței, iar pe de

altă parte, nici intimații nu au invocat, prin întâmpinare sau oral, excepții

procesuale care să aibă finalitatea desființării sentinței cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, după cum nici instanța, din oficiu, nu a supus dezbaterii

părților vreun motiv de ordine publică ce ar fi putut susține soluția

pronunțată, Înalta Curte constată că decizia recurată este dată cu aplicarea

greșită a normelor procedurale, respectiv, a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C.

proc. civ., anterior citate.

Potrivit acestui text, limitele devoluțiunii

în apel sunt circumscrise motivelor formulate de titularul cererii de apel,

după cum poziția procesuală a celui ce promovează calea de atac este cea care

impune instanței limitele în care motivele de ordine publică ar putea fi

invocate din oficiu; precizarea anterioară este necesară, întrucât raportul

juridic dintre reclamant și intimata Primăria comunei Borăscu, excede limitelor

devoluțiunii în apel, în absența unei căi de atac declanșate de oricare dintre

aceste părți, fie pe cale principală, fie pe calea unui apel incident, în

condițiile art. 293 C. proc. civ.

Intimatul reclamant, prin întâmpinarea

formulată în apel, a susținut, ca și în prezentul recurs, că apelul promovat de

Statul Român este lipsit de interes, de vreme ce prin soluția primei instanțe

nu s-a stabilit vreo obligație executorie împotriva sa, astfel că, promovarea

căii de atac este lipsită de vreun folos practic pentru acest pârât care nu

este vătămat în vreun fel.

Atare excepție nu a fost analizată de

instanța de apel, după cum nici asupra excepției susținute prin motivele de

apel, a lipsei calității procesuale pasive aceeași instanță nu s-a pronunțat,

motiv pentru care, acestea nu ar putea fi analizate omisso medio în prezentul

recurs, dat fiind faptul că instanța anterioară nu a cercetat fondul apelului

cu care a fost învestită.

Față de cele ce preced, Înalta Curte

constatând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

fără a se putea reține și ipotezele art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., va

admite recursul în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ. și dată

fiind necercetarea fondului apelului, va casa decizia recurată și va trimite

cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului formulat de pârâtul Statul

Român.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant T.G.

împotriva deciziei nr. 198 din 25 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului formulat de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12

martie 2010.