ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2938/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2938/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr. 13720 din
11 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins
excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis acțiunea
precizată, formulată de reclamantul M.B. prin P.G. împotriva pârâtei SCM E. BUCUREȘTI
și, în contradictoriu cu intervenienta SC A. SA BUCUREȘTI.
Pârâta a fost obligată la
plata sumei de 166.037,72 lei despăgubiri pentru spațiul din București, str. Ghiocei,
pentru perioada mai 2002 – iulie 2008.
Cererea de intervenție a
fost admisă în parte, iar pârâta a fost obligată la 166.037,72 lei despăgubiri
pentru spațiul din str. Ghiocei.
Pentru a se pronunța astfel,
prima instanță a reținut că pârâta a ocupat spațiul din București, Str. Ghiocei,
în temeiul contractului de închiriere nr. 1147/1990 încheiat cu reclamanta,
reprezentată de SC A. SA (administrator al spațiilor cu altă destinație decât
cea de locuință), iar prin sentința nr. 10415/2000 a Tribunalului București
(definitivă prin decizia nr. 1157/2001 a Curții de Apel București și
irevocabilă prin decizia nr. 1630/2003 a Curții Supreme) s-a dispus evacuarea
pârâtei din spațiul pe care l-a eliberat la data de 8 iunie 2005.
Dat fiind că pârâta a ocupat
spațiul fără titlu în perioada mai 2002 – iulie 2008, instanța a considerat că
reclamanta este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosință.
De asemenea, instanța a
considerat că este întemeiată și cererea de intervenție formulată de
administratorul imobilului proprietatea reclamantei conform contractului de
prestări servicii nr. 1455/2000.
Apelul declarat de pârâtă
împotriva sentinței a fost respins de Curtea de Apel București, prin decizia nr.
255 din 22 mai 2009.
În considerentele deciziei
instanța de apel a reținut că motivele referitoare la greșita soluționare a
excepțiilor necompetenței materiale, prematurității acțiunii, lipsei calității
procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și prescripției
extinctive sunt nefondate.
Astfel, s-a constata că
litigiul este de natură comercială chiar dacă temeiul de drept invocat vizează
prevederea răspunderii civile delictuale întrucât, din interpretarea
prevederilor art. 4 și 56 C. com., rezultă că delictul civil săvârșit de o
societate comercială atrage competența instanței comerciale.
De asemenea, față de actele
depuse la dosarul de fond s-a considerat că scopul pentru care a fost
instituită procedura prealabilă a concilierii directe a fost atins.
Cu privire la excepțiile
lipsei calității procesuale active și pasive s-a reținut că sunt nefondate în
condițiile în care reclamanta este și rămâne proprietar al spațiului comercial
din str. Ghiocei, iar pe de altă parte, semnarea contractului de prestări
servicii nr. 529/2000, prin care intervenienta a devenit administrator al
acestor spații s-a făcut de D.G.A.F.I., la rândul său administrator al F.I.
S-a mai avut în vedere că
spațiul a fost evacuat de către reclamant abia la 8 iunie 2005, fiind ocupat
abuziv de către pârâtă, până la data evacuării acesteia, iar privitor la
despăgubirile pe care reclamantul le poate pretinde de la intervenientă au alt
temei juridic, fiind derivate din contractul de administrare.
În privința pretențiilor
solicitate pe perioada mai 2002 – iunie 2005 s-a statuat că nu sunt prescrise
ca urmare a întreruperii termenului de prescripție extinctivă prin începerea procedurii
de executare silită conform somației de executare nr. 281 din 24 martie 2005,
respectiv prin actul începător de executare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit.
c) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, executare ce a
fost finalizată la 8 iunie 2005 când a început să curgă cursul noii
prescripții.
Pe fondul cauzei s-a reținut
că pârâta ocupă spațiul în litigiu, fără titlu de la data evacuării sale prin
hotărâre judecătorească, respectiv din anul 2003, astfel că datorează
despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.
A fost înlăturată apărarea
pârâtei conform căreia nu s-a desfășurat activitate comercială în spațiul în
litigiu, întrucât spațiul a fost ocupat de bunurile acesteia ceea ce a dus la
imposibilitatea folosirii spațiului de către reclamantă.
Cu privire la cuantumul
despăgubirilor s-au avut în vedere probele administrate în cauză, inclusiv
raportul de expertiză contabilă (probă extrajudiciară) dar și faptul că, în
fața instanței de fond, nu au fost contestate calculele conținute de acesta și
nici nu s-au solicitat probe în combaterea acestora.
Împotriva acestei decizii a
declarat recurs pârâta, care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art.
304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susține următoarele:
Instanța de apel a
calificat greșit natura acțiunii deduse judecății ca fiind comercială atunci
când a apreciat că delictul civil săvârșit de o societate comercială ar atrage
automat competența instanței comerciale.
Se susține că, din interpretarea
greșită a actului dedus judecății, s-a respins în mod netemeinic excepția
necompetenței materiale a instanței de fond, încălcându-se prevederile art. 2 alin.
(1) lit. c) C. proc. civ.
Instanța de fond a
apreciat greșit asupra naturii juridice a raporturilor dintre părți, respectiv
asupra contractului de închiriere ce nu privea penalități în cazul depășirii
termenelor de plată.
Excepțiile lipsei
calității procesuale active și pasive au fost soluționate fără a se lua în
considerare faptul că dreptul de administrare aparținea intervenientei SC A. SA
și că acțiunile în instanță pentru recuperarea debitelor trebuiau formulate de
intervenientă împreună cu D.G.A.F.I.S.
Instanțele au încălcat
prevederile art. 720
1
C. proc. civ., iar acțiunea trebuia respinsă
ca prematur introdusă pentru neefectuarea procedurii concilierii directe
prealabile.
S-au aplicat greșit
prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Se susține că
instanțele au reținut în mod greșit că ar fi intervenit întreruperea
prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care procesul – verbal de
executare silită prevedea executarea unui titlu ce nu avea legătură cu obiectul
prezentei acțiuni, titlul fiind obținut de SC A. SA BUCUREȘTI.
Nu au fost avute în
vedere considerentele deciziei nr. 1157 din 6 septembrie 2001 pronunțată de
Curtea de Apel București, care a arătat că nu pot fi cerute penalități de
întârziere pentru lipsa de folosință a spațiului din str. Ghiocei, întrucât
acestea nu au fost trecute în contract, neexistând o clauză penală în acest
sens.
Au fost încălcate
prevederile art. 6 din C.E.D.O.
Prin întâmpinarea depusă la
10 septembrie 2009, intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
De asemenea, prin
întâmpinarea depusă la 12 noiembrie 2009, SC A. SA a solicitat respingerea
recursului.
Analizând decizia atacată
prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este
nefondat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că
reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ.,
însă ambele instanțe au dat, în mod corect, eficiență prevederilor art. 4 C.
com., care instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile
unui comerciant, indiferent dacă se nasc dintr-un contract, quasi – contract,
delict, quasi – delict sau lege, în condițiile în care acestea nu apar decât ca
un accesoriu al operațiunii comerciale principale.
Pe de altă parte, pârâta nu
a răsturnat această prezumție în condițiile prevăzute de lege.
Așa fiind, natura comercială
a cauzei atrage competența instanței comerciale, ia cum valoarea litigiului
este peste limita de 100.000 lei potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc.
civ., litigiul a fost soluționat de instanța competentă material și anume,
tribunalul.
Cea de-a doua critică
privește sentința instanței de fond, iar nu decizia dată de instanța apelului
(motiv pentru care nu poate face obiectul controlului judiciar cu atât mai mult
cu cât, nici problema penalităților și nici clauzele vreunui contract nu au
făcut obiectul analizei instanței de apel).
Nici criticile privind
pretinsa soluționare greșită a excepțiilor nu pot fi primite, în contextul în
care reclamantul este proprietarul imobilului în litigiu drept pentru care are
legitimitate procesuală să solicite contravaloarea lipsei de folosință a
spațiului, iar pârâta are calitate procesuală pasivă dat fiind că a ocupat
respectivul spațiu, o bună perioadă de timp, fără a putea opune un titlu
valabil.
Trimiterile acesteia la
contractul de administrare nr. 5219/2000 și despăgubirile pe care reclamanta
le-ar putea pretinde în baza acestuia nu sunt relevante întrucât nu derivă din
lipsa de folosință a spațiului, ci din contractul invocat.
În ce privește pretinsa
lipsă a procedurii prealabile a concilierii directe, se constată că pârâta își
invocă de fapt propria culpă câtă vreme a fost notificată (de administratorul
imobilului), în vederea efectuării acesteia dar a stat în pasivitate.
Nici critica ce privește
pretinsa aplicare a prevederilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu
poate fi primită.
Instanța de apel a reținut
în mod corect existența unui caz de întrerupere a cursului prescripției,
respectiv a actului începător de executare a titlului, constând în sentința nr.
10415/2000 a Tribunalului București (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1630/2003
a Curții Supreme de Justiție), executare ce s-a finalizat prin procesul –
verbal din 8 iunie 2005, întocmit de B.E.J. I.R.
La data acestui ultim act de
procedură din timpul executării silite s-a născut dreptul reclamantei la
acțiune pentru recuperarea contravalorii lipsei de folosință, iar față de data
la care a fost promovată prezenta acțiune, 17 aprilie 2008, în mod corect s-a
reținut că termenul de prescripție de 3 ani nu se împlinise.
Așadar, instanța anterioară
a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
6 – 7. În ce privește
critica referitoare la lipsa unor clauze în contractul de închiriere s-a
răspuns la pct. 2, iar pretinsa încălcare a art. 6 din C.E.D.O. nu constituie
un veritabil motiv de recurs, în condițiile în care recurenta nu dezvoltă,
formularea fiind una generică.
În consecință, Înalta Curte
va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei în conformitate cu prevederile art. 312
C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de pârâta SCM E. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 255 din 22
mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 17 noiembrie 2009.