- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția a II-a civilă
- Data
- 17 noiembrie 2009
Decizia nr. 2938/2009 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 13720/2008 a Tribunalului București
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 13720 din 11 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantul M.B. prin P.G. împotriva pârâtei SCM E. BUCUREȘTI și, în contradictoriu cu intervenienta SC A. SA BUCUREȘTI. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 166.037,72 lei despăgubiri pentru spațiul din București, str. Ghiocei, pentru perioada mai 2002 – iulie 2008. Cererea de intervenție a fost admisă în parte, iar pârâta a fost obligată la 166.037,72 lei despăgubiri pentru spațiul din str. Ghiocei.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că pârâta a ocupat spațiul din București, Str. Ghiocei, în temeiul contractului de închiriere nr. 1147/1990 încheiat cu reclamanta, reprezentată de SC A. SA (administrator al spațiilor cu altă destinație decât cea de locuință), iar prin sentința nr. 10415/2000 a Tribunalului București (definitivă prin decizia nr. 1157/2001 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 1630/2003 a Curții Supreme) s-a dispus evacuarea pârâtei din spațiul pe care l-a eliberat la data de 8 iunie 2005. Dat fiind că pârâta a ocupat spațiul fără titlu în perioada mai 2002 – iulie 2008, instanța a considerat că reclamanta este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosință.
De asemenea, instanța a considerat că este întemeiată și cererea de intervenție formulată de administratorul imobilului proprietatea reclamantei conform contractului de prestări servicii nr. 1455/2000. Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost respins de Curtea de Apel București, prin decizia nr. 255 din 22 mai 2009. În considerentele deciziei instanța de apel a reținut că motivele referitoare la greșita soluționare a excepțiilor necompetenței materiale, prematurității acțiunii, lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și prescripției extinctive sunt nefondate. Astfel, s-a constata că litigiul este de natură comercială chiar dacă temeiul de drept invocat vizează prevederea răspunderii civile delictuale întrucât, din interpretarea prevederilor art. 4 și 56 C. com., rezultă că delictul civil săvârșit de o societate comercială atrage competența instanței comerciale.
De asemenea, față de actele depuse la dosarul de fond s-a considerat că scopul pentru care a fost instituită procedura prealabilă a concilierii directe a fost atins. Cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive s-a reținut că sunt nefondate în condițiile în care reclamanta este și rămâne proprietar al spațiului comercial din str. Ghiocei, iar pe de altă parte, semnarea contractului de prestări servicii nr. 529/2000, prin care intervenienta a devenit administrator al acestor spații s-a făcut de D.G.A.F.I., la rândul său administrator al F.I. S-a mai avut în vedere că spațiul a fost evacuat de către reclamant abia la 8 iunie 2005, fiind ocupat abuziv de către pârâtă, până la data evacuării acesteia, iar privitor la despăgubirile pe care reclamantul le poate pretinde de la intervenientă au alt temei juridic, fiind derivate din contractul de administrare.
În privința pretențiilor solicitate pe perioada mai 2002 – iunie 2005 s-a statuat că nu sunt prescrise ca urmare a întreruperii termenului de prescripție extinctivă prin începerea procedurii de executare silită conform somației de executare nr. 281 din 24 martie 2005, respectiv prin actul începător de executare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, executare ce a fost finalizată la 8 iunie 2005 când a început să curgă cursul noii prescripții. Pe fondul cauzei s-a reținut că pârâta ocupă spațiul în litigiu, fără titlu de la data evacuării sale prin hotărâre judecătorească, respectiv din anul 2003, astfel că datorează despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.
A fost înlăturată apărarea pârâtei conform căreia nu s-a desfășurat activitate comercială în spațiul în litigiu, întrucât spațiul a fost ocupat de bunurile acesteia ceea ce a dus la imposibilitatea folosirii spațiului de către reclamantă. Cu privire la cuantumul despăgubirilor s-au avut în vedere probele administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză contabilă (probă extrajudiciară) dar și faptul că, în fața instanței de fond, nu au fost contestate calculele conținute de acesta și nici nu s-au solicitat probe în combaterea acestora. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susține următoarele:
Instanța de apel a calificat greșit natura acțiunii deduse judecății ca fiind comercială atunci când a apreciat că delictul civil săvârșit de o societate comercială ar atrage automat competența instanței comerciale. Se susține că, din interpretarea greșită a actului dedus judecății, s-a respins în mod netemeinic excepția necompetenței materiale a instanței de fond, încălcându-se prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Instanța de fond a apreciat greșit asupra naturii juridice a raporturilor dintre părți, respectiv asupra contractului de închiriere ce nu privea penalități în cazul depășirii termenelor de plată.
Excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive au fost soluționate fără a se lua în considerare faptul că dreptul de administrare aparținea intervenientei SC A. SA și că acțiunile în instanță pentru recuperarea debitelor trebuiau formulate de intervenientă împreună cu D.G.A.F.I.S.
Instanțele au încălcat prevederile art. 720 1 C. proc. civ., iar acțiunea trebuia respinsă ca prematur introdusă pentru neefectuarea procedurii concilierii directe prealabile.
S-au aplicat greșit prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Se susține că instanțele au reținut în mod greșit că ar fi intervenit întreruperea prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care procesul – verbal de executare silită prevedea executarea unui titlu ce nu avea legătură cu obiectul prezentei acțiuni, titlul fiind obținut de SC A. SA BUCUREȘTI.
Nu au fost avute în vedere considerentele deciziei nr. 1157 din 6 septembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, care a arătat că nu pot fi cerute penalități de întârziere pentru lipsa de folosință a spațiului din str. Ghiocei, întrucât acestea nu au fost trecute în contract, neexistând o clauză penală în acest sens. Au fost încălcate prevederile art. 6 din C.E.D.O. Prin întâmpinarea depusă la 10 septembrie 2009, intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, prin întâmpinarea depusă la 12 noiembrie 2009, SC A. SA a solicitat respingerea recursului. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Este adevărat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., însă ambele instanțe au dat, în mod corect, eficiență prevederilor art. 4 C. com., care instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile unui comerciant, indiferent dacă se nasc dintr-un contract, quasi – contract, delict, quasi – delict sau lege, în condițiile în care acestea nu apar decât ca un accesoriu al operațiunii comerciale principale. Pe de altă parte, pârâta nu a răsturnat această prezumție în condițiile prevăzute de lege. Așa fiind, natura comercială a cauzei atrage competența instanței comerciale, ia cum valoarea litigiului este peste limita de 100.000 lei potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., litigiul a fost soluționat de instanța competentă material și anume, tribunalul. 2. Cea de-a doua critică privește sentința instanței de fond, iar nu decizia dată de instanța apelului (motiv pentru care nu poate face obiectul controlului judiciar cu atât mai mult cu cât, nici problema penalităților și nici clauzele vreunui contract nu au făcut obiectul analizei instanței de apel). 3. Nici criticile privind pretinsa soluționare greșită a excepțiilor nu pot fi primite, în contextul în care reclamantul este proprietarul imobilului în litigiu drept pentru care are legitimitate procesuală să solicite contravaloarea lipsei de folosință a spațiului, iar pârâta are calitate procesuală pasivă dat fiind că a ocupat respectivul spațiu, o bună perioadă de timp, fără a putea opune un titlu valabil. Trimiterile acesteia la contractul de administrare nr. 5219/2000 și despăgubirile pe care reclamanta le-ar putea pretinde în baza acestuia nu sunt relevante întrucât nu derivă din lipsa de folosință a spațiului, ci din contractul invocat. 4. În ce privește pretinsa lipsă a procedurii prealabile a concilierii directe, se constată că pârâta își invocă de fapt propria culpă câtă vreme a fost notificată (de administratorul imobilului), în vederea efectuării acesteia dar a stat în pasivitate. 5. Nici critica ce privește pretinsa aplicare a prevederilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu poate fi primită. Instanța de apel a reținut în mod corect existența unui caz de întrerupere a cursului prescripției, respectiv a actului începător de executare a titlului, constând în sentința nr. 10415/2000 a Tribunalului București (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1630/2003 a Curții Supreme de Justiție), executare ce s-a finalizat prin procesul – verbal din 8 iunie 2005, întocmit de B.E.J. I.R. La data acestui ultim act de procedură din timpul executării silite s-a născut dreptul reclamantei la acțiune pentru recuperarea contravalorii lipsei de folosință, iar față de data la care a fost promovată prezenta acțiune, 17 aprilie 2008, în mod corect s-a reținut că termenul de prescripție de 3 ani nu se împlinise. Așadar, instanța anterioară a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. 6 –
În ce privește critica referitoare la lipsa unor clauze în contractul de închiriere s-a răspuns la pct. 2, iar pretinsa încălcare a art. 6 din C.E.D.O. nu constituie un veritabil motiv de recurs, în condițiile în care recurenta nu dezvoltă, formularea fiind una generică. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SCM E. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 255 din 22 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2009.