ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7930/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7930/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 143 din 4 februarie 2009 pronunțată în dosarul nr.

541/114/2009, Tribunalul Buzău a respins ca nefondată acțiunea formulată de

reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, în contradictoriu cu pârâtul P.R.,

reținând în considerente că pârâtul a fost returnat din Elveția la data de 15

noiembrie 2008, întrucât nu îndeplinea condițiile de ședere în acea țară.

S-a

apreciat că dispozițiile legii interne reprezentate de art. 38 lit. a) și art.

39 din Legea nr. 248/20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate, pe care este întemeiată cererea, contravin

dreptului comunitar, respectiv Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European

și Consiliului Uniunii Europene, urmând a fi înlăturate de la aplicare, iar

dreptul comunitar să primească aplicare directă.

Astfel,

legea internă impune restricții aduse liberei circulații a cetățenilor români

în străinătate ce nu sunt prevăzute de norma internațională, fără a lua în

considerare vreun motiv referitor la conduita persoanei cu privire la care se

solicită aplicarea restricției, astfel cum s-a conturat în jurisprudența

C.J.C.E., în care s-a arătat că nici măcar condamnări penale anterioare nu pot

justifica prin ele însele aplicarea limitării, urmând a se aprecia în concret

dacă prezența persoanei pe teritoriul statului străin sau comportamentul

acesteia constituie o amenințare serioasă la adresa ordinii publice,

securității sau sănătății publice în statul respectiv.

Simpla

nerespectare a condițiilor prevăzute de legea elvețiană referitoare la dreptul

de ședere pe teritoriul său al unui cetățean român nu poate fi încadrată în

sfera acestor noțiuni, acțiunea de față neputând fi admisă, cât timp nu s-au

invocat și alte circumstanțe relative la conduita pârâtului, a conchis

tribunalul.

Apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate a fost respins ca

nefondat prin decizia nr. 56 A din 13 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-au

confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe relative la

motivele pentru care se poate dispune limitarea dreptului la liberă circulație

a persoanelor în interiorul Uniunii Europene, prevăzute de Directiva 2004/38/CE,

respectiv ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică.

S-a

apreciat că, în cauză, instanța de fond a stabilit în mod corect că reclamanta

nu a probat incidența vreuneia dintre cauzele de limitare prevăzute de

Directivă, acordul dintre România și Elveția privind readmisia persoanelor

aflate în ședere ilegală nereglementând obligații specifice în sarcina României

cu privire la luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a

persoanelor returnate din Elveția.

Împotriva

deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate.

Prin

motivele de recurs, s-a susținut că instanța de apel a menținut în mod greșit

soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată,

deoarece s-a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 27 din Directiva

2004/38/CE, în condițiile în care Elveția nu este stat membru al Uniunii

Europene și nu-i este aplicabilă legislația comunitară.

Potrivit

acordului de readmisie dintre România ș Elveția, returnarea dintr-un stat

străin se aplică atunci când cetățeanul altui stat a încălcat ordinea juridică

internă a statului respectiv, autoritățile române neputând a se opune

returnării.

Potrivit

art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație

se stabilesc prin lege, ținând de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor

cerințe specifice care trebuie respectate, cerințe ce se regăsesc în art. 38

din Legea nr. 248/2005.

Măsura

reglementată prin art. 38 lit. a) se circumscrie situațiilor expres și

limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității

naționale și a ordinii publice, deoarece conduita pârâtului din cauză pe

teritoriul Elveției, de unde a fost returnat în România, a fost una care a adus

atingere ordinii și securității publice.

Recurentul

a mai arătat că măsura în discuție concordă cu Protocolul Adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

care garantează, în art. 2, dreptul la libera circulație în țară și în

străinătate. Această garanție poate suporta anumite restricții, reglementate

chiar de documentul internațional invocat. Astfel, în paragraful 4 al art. 2,

se prevede că "drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în

anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de

lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".

Or,

în cauză, față de situația concretă a pârâtului, care a încălcat pe teritoriul

unui alt stat ordinea internă a acestuia, măsura în discuție are un caracter

proporțional în raport de scopurile urmărite la aplicarea ei, respectiv

responsabilizarea pârâtului în a conștientiza respectarea unor condiții legale

pe teritoriul unui stat străin.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Recurenta

- reclamantă nu a indicat temeiul de drept al căii de atac exercitate, însă,

din dezvoltarea motivelor de recurs este posibilă încadrarea acestora în cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se, în

esență, greșita aplicare în cauză a legislației comunitare în materia liberei

circulații a persoanelor și aprecierea eronată a caracterului proporțional al

măsurii aplicate pârâtului de către statul elvețian.

Cererea

dedusă judecății, având ca obiect restrângerea exercițiului dreptului pârâtului

la liberă circulație pe teritoriul Elveției, de unde a fost returnat la 15

noiembrie 2008, conform talonului întocmit de lucrătorul Inspectoratului

General al Poliției de Frontieră, în baza Acordului de readmisie dintre România

și Elveția, ratificat prin H.G. nr. 411/1996, are ca temei juridic dispozițiile

art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea

restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație, cu privire la

persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și acel stat.

Potrivit

acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

3 ani...".

Din

formularea normei incidente în cauză se deduce că măsura solicitată a fi dispusă

de instanță nu este obligatorie prin însuși faptul re turnării persoanei și, pe

de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetățean român nu este

suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri.

Așadar,

necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanței de judecată, în

funcție de împrejurările concrete ale speței, măsura având un caracter

individual, după cum, în mod corect a relevat prima instanță în cauză și a

confirmat instanța de apel.

O

asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficiență

acestuia, ca fiind compatibil cu legislația comunitară lato sensu, respectiv cu

art. 18 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE) și Directiva

2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului European din 29 aprilie

2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor

membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, nu mai puțin,

cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale

ale Omului, în cazul contrar, al neconcordanței cu dreptul comunitar,

impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenței dreptului

comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) din

Constituție.

Susținerile

recurentei privind inaplicabilitatea legislației comunitare în cauză sunt

nefondate.

Chiar

dacă nu este stat membru al Uniunii Europene, Elveția aplică, în urma Acordului

cu Uniunea Europeană votat prin referendum în anul 2005, prevederile Acordului

Schengen privind eliminarea controlului vamal la frontiere pe teritoriile

statelor membre ale Uniunii Europene, ceea ce înseamnă aplicarea deplină a

prevederilor comunitare în materia dreptului la liberă circulație a cetățenilor

din oricare stat membru al Uniunii Europene, inclusiv România.

Din

această perspectivă, în mod corect ambele instanțe de fond s-au raportat la

legislația comunitară și la jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților

Europene creată în interpretarea acesteia, în primul rând, chiar în cauza Jipa (C-33/2007,

hotărârea din 10 iulie 2008), din care se desprind criteriile pe baza cărora

s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exercițiului dreptului la liberă

circulație a unui cetățean european.

Astfel,

este cert că pârâtul, ca cetățean român, beneficiază de statutul de cetățean al

Uniunii Europene în termenii art. 17 paragraf 1 TCE și se poate prevala de

drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de

origine.

De

altfel, înseși prevederile legislației comunitare trebuie să respecte

drepturile fundamentale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale și protocoalele adiționale, drepturi a căror

apreciere se realizează de către C.E.D.O. în condiții similare celor avute în

vedere de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene.

Ca

atare, chiar dacă s-ar considera că nu sunt incidente în cauză prevederile TCE,

ambele instanțe de fond au reținut corect contextul în care trebuie analizate

restricțiile impuse dreptului la liberă circulație, același în jurisprudența

ambelor instanțe europene.

Dreptul

la liberă circulație, recunoscut prin art. 18 TCE și de art. 2 alin. (3) din

Protocolul adițional nr. 4 la C.E.D.O., presupune, în primul rând, dreptul de a

intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de

origine, dar și dreptul de a-1 părăsi pe acesta din urmă.

Acest

drept este formulat în termeni expliciți de art. 2 alin. (3) din Protocolul

adițional nr. 4 la C.E.D.O. și trebuie dedus și în contextul jurisprudenței

C.J.C.E., în care s-a statuat că libertățile fundamentale garantate prin TCE ar

fi golite de conținut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate,

să interzică propriilor cetățeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a

intra pe teritoriul unui alt stat membru.

În

acest cadru, este întemeiată susținerea recurentei în sensul că Directiva

2004/38/CE nu împiedică autoritățile din statul de origine de a adopta măsuri

de restrângere a exercițiului acestui drept pentru un cetățean român returnat

în aplicarea unui acord de readmisie, însă restrângerea nu trebuie să fie

arbitrară, în absența unei anumite justificări pentru o atare îngrădire.

Astfel,

după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru

singura împrejurare că respectiva persoană a fost re turnată în baza unui acord

de readmisie - și, dealtfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu

impune acest lucru, urmând a se circumstanția în raport de conduita concretă a

respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere și se

relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru

securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii publice,

limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului

proporționalității (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind

libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale

Uniunii Europene și Spațiului Economic European, prin care Directiva a fost

transpusă în dreptul intern).

În

jurisprudența C.J.C.E. s-a statuat că noțiunea de „ordine publică"

presupune o amenințare reală, actuală și suficient de gravă, de natură a afecta

un interes fundamental al societății (paragrafele 22 și urm. din hotărârea

pronunțată în cauza Jipa, anterior menționată), chiar dacă este vorba despre

ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.

Pe

baza acestor criterii de apreciere, instanța de apel, confirmând hotărârea

tribunalului, a conchis în sensul că, în raport de probele administrate de

recurenta - reclamantă, reprezentate de talonul întocmit de lucrătorul

Inspectoratului General al Poliției de Frontieră din România, că măsura

preconizată de reclamantă nu este justificată, fiind excesivă în raport cu

scopul urmărit.

Înalta

Curte nu este în măsură a reevalua situația de fapt stabilită pe temeiul

probatoriului administrat, date fiind limitele controlului judiciar circumscris

cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă apreciază că au fost corect

relevate, atât de către instanța de fond, cât și cea de apel în cauză,

condițiile în care instanța de judecată poate dispune restrângerea exercițiului

dreptului la liberă circulație, pentru considerentele expuse anterior.

Drept

urmare, Curtea constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare,

în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 56 din 13 martie

2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, azi, 5 octombrie 2009.