ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Neamț

sub nr. 1963/C/2003, reclamantul S.T.A. a formulat contestație împotriva

deciziei primarului municipiului Piatra Neamț, nr. 25381 din 26 septembrie 2003,

prin care i-a fost respinsă

cererea de

retrocedare a două imobile situate în Piatra Neamț,

sau despăgubirea

prin echivalent, care au fost proprietatea părinților săi, solicitând

desființarea deciziei menționate și repunerea în termen pentru a-și putea demonstra

dreptul de proprietate.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că

este un om în vârstă, cu

domiciliul în

străinătate, că arhivele orașului Piatra Neamț au fost mutate în orașe ca

Bacău

și București și că, în aceste condiții, nu a avut posibilitatea procurării

dovezilor în timp util, din cauze de forță majoră, pentru a depune notificarea

în termen deoarece nu deținea actele doveditoare, art. 22 din Legea nr. 10/2001

condiționând notificarea de existența dovezilor privind dreptul de proprietate.

A mai arătat că, odată ce prin mai multe ordonanțe a fost prelungit termenul de

depunere

al actelor doveditoare ale

dreptului de proprietate se poate considera că și termenul

de depunere

al notificării a fost prelungit implicit iar primarul a făcut o interpretare

gramaticală a dispozițiilor legii care este potrivnică Constituției României.

Tribunalul Neamț, prin sentința nr. 397 C din 3

noiembrie 2003 a respins ca prematură acțiunea reclamantului.

Instanța de fond a reținut că, deși în

cuprinsul acțiunii reclamantului se susține că ar fi făcut notificare și că

s-ar fi emis dispoziție de către primarul municipiului Piatra Neamț, respectiv

dispoziția nr. 25381 din 26 septembrie 2003, în realitate, aceasta nu

reprezintă decât o adresă de răspuns la o cerere depusă de reclamant la data de

12 septembrie 2003.

Instanța de

fond a reținut că prin această adresă (depusă la fila 4 din dosarul

nr. 1963 C/2003 al Tribunalului Neamț)

i s-a pus în vedere reclamantului că

cererea pe

care a formulat-o la data de 12 martie 2003

trebuia să fie comunicată prin executorul judecătoresc, să fie însoțită de

actele doveditoare și să fie depusă până la data de

14 februarie 2002, așa încât în cauză n-au fost respectate dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond a mai reținut că repunerea

în termen (motivată de efectuarea cercetărilor anevoioase pentru descoperirea

actelor de proprietate), nu se justifică cât timp nici la data de 12 septembrie

2003, cererea pe Legea nr. 10/2001, pe care reclamantul a înregistrat-o la

Primăria municipiului Piatra Neamț, nu era însoțită de acte doveditoare.

Instanța de fond a reținut că, atâta

timp cât reclamantul este în culpă prin nedepunerea în termen a notificării,

pentru a obține o dispoziție care să poată fi

cenzurată

de instanță, nu se constată născut vreun conflict cu Convenția Europeană

a

Drepturilor Omului.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. în

dezvoltarea motivelor de apel, reclamantul a arătat că a făcut dovada

proprietății asupra imobilelor cu planul de situație al străzii și extrasul de

rol fiscal al părinților săi și că nu a putut formula în termen notificarea

prevăzută de procedura Legii nr. 10/2001 datorită vârstei sale, a faptului că

domiciliază în străinătate și a unor cauze de forță majoră care l-au împiedicat

să procure în timp dovezile necesare, așa încât se impune repunerea în termen

pentru depunerea notificării și obligarea primarului municipiului Piatra Neamț

la emiterea unei decizii.

Reclamantul a mai susținut că dreptul la

proprietate, conform art. 480 C. civ. este absolut și exclusiv iar conform art.

481 din același cod nimeni nu poate să fie obligat să cedeze proprietatea sa.

Curtea de Apel Bacău, secția civilă, prin

decizia nr. 342 din 24 martie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantul S.T.A. împotriva sentinței civile nr. 397 din 3 noiembrie 2003

pronunțată de Tribunalul Neamț.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut

în vedere aceleași considerente pe care instanța de fond și-a argumentat

motivarea.

Cu privire la cererea de repunere în termen,

instanța de apel a reținut că este neîntemeiată, deoarece motivele invocate de

reclamant, care sunt de ordin personal, respectiv vârsta și domiciliul, nu au

relevanță față de obligația de a respecta dispozițiile legale și termenele

stabilite de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul

a declarat recurs, prin care a reiterat motivele din apel, fără însă a face o

încadrare în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată la Î.C.C.J. sub nr.

33931/1/2004 (nr. vechi 11488/2004).

La termenul din 5 aprilie 2006,

apărătorul reclamantului a depus în ședință publică precizări la motivele de

recurs, prin care a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este

lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantul a arătat că termenul prevăzut de

art. 21 din Legea nr. 10/2001 este, indiscutabil, un termen de prescripție și

că, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, instanța judecătorească

putea ca, în cazul în care constata existența unor motive temeinic justificate,

să procedeze la repunerea în termen a reclamantului, prin aceste motive

neînțelegându-se împrejurări obiective și

insurmontabile

în mod absolut, ci situații care deși nu au un caracter de forță majoră

au

împiedicat în mod justificat pe titularul dreptului la acțiune să întrerupă

cursul

prescripției. A susținut că

principiul

nemo censetur ignorare legem

reținut de instanțe nu

este

un temei suficient pentru desființarea de plano a unei instituții specifice

prescripției extinctive precum repunerea în termen.

Reclamantul a susținut că, dată fiind situația

în care s-a aflat (respectiv că a plecat din România în anul 1963 și nu a

deținut actele de proprietate pe care a trebuit să le solicite de la arhivele

din România), a făcut dovada că cererea sa de repunere în termen este

întemeiată, nefiind în culpă în ce privește nerespectarea termenului prevăzut de

art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a mai invocat și art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., susținând că în mod greșit instanțele au considerat că cererea

înregistrată la data de 12 septembrie 2003 nu ar fi fost făcută cu respectarea

cerințelor Legii nr. 10/2001 și că, în aceste condiții, răspunsul scris al

autorității pârâte nu ar reprezenta o dispoziție a primarului în sensul Legii

nr. 10/2001 care să poată fi contestată în justiție.

Reclamantul a susținut că cererea pe

care a depus-o la data de 12 septembrie 2003 „este valabilă și nu lovită de o

presupusă nulitate virtuală" trebuind soluționată în condițiile legii, din

moment ce din cuprinsul său rezultă în mod clar și fără echivoc ce anume

solicită, chiar dacă nu a indicat temeiul juridic al retrocedării și chiar dacă

nu a fost însoțită de actele doveditoare. A

susținut că adresa prin care nu s-a dat răspuns favorabil cererii sale

reprezintă o dispoziție de respingere a cererii de restituire în sensul art. 24

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care e supus cenzurii instanței.

Recursul

este nefondat pentru considerentele care succed.

Obiectul de reglementare al legii nr. 10/2001

îl constituie măsurile reparatorii

care se

acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau

de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

precum și pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiilor și nerestituite [art. 1 alin. (1)], consacrând principiul

restituirii în natură al acestora.

Art. 21 al legii prevede la alin. (1) că

persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în

vigoare a prezentei legi (termen prelungit ulterior cu încă 6 luni prin art.

unic din O.U.G. 109/2001 și prin art. unic din O.U.G. nr. 145/2001) persoana

juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a

imobilului, în cazul în care sunt solicitate mai

multe imobile, urmând a se face câte o

notificare pentru fiecare imobil

iar alin. (4) și alin. (5) ale aceluiași articol prevăd că

notificarea înregistrată face dovada deplină în

fața oricăror autorități, persoane fizice

sau juridice, a respectării

termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități

decât cea care deține imobilul iar nerespectarea termenului de 12 luni

prevăzut pentru trimiterea notificării atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent.

În dreptul substanțial, conceptul de decădere

evocă intervalul înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat

de lege să-l exercite într-un anumit

mod

(în anumite condiții) sub sancțiunea stingerii. Decăderea constituie o

sancțiune

care constă deci în pierderea dreptului de a exercita anumite

acte sau de a valorifica anumite drepturi subiective în privința cărora, prin

anumite dispoziții legale

imperative, s-a

stabilit, pentru titular, obligația de a le valorifica într-un anumit mod și

într-un

anumit termen, iar acesta nu a îndeplinit obligația respectivă.

Deși nu este reglementată ca atare în

legislația civilă, ideea de decădere este deci presupusă ori de câte ori legea

stabilește un termen pentru exercitarea unui drept subiectiv, condițiile

decăderii fiind: existența unui termen imperativ care să impună obligația

exercitării dreptului înlăuntrul său, neexercitarea dreptului

înăuntrul termenului prevăzut de lege și

inexistența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii.

Decăderea ca sancțiune procedurală nu

trebuie confundată cu prescripția chiar dacă asemănările dintre cele două

sancțiuni pot conduce la o identificare a acestora, mai ales datorită faptului

că ambele determină stingerea unor drepturi ca urmare a transgresării unor

termene prevăzute de lege. Elementul distinctiv esențial dintre cele două

sancțiuni procedurale îl constituie obiectul diferit al prescripției și

decăderii. Astfel, în timp ce prescripția mărginește în timp doar exercițiul

inițial al acțiunii civile, stingând numai dreptul la acțiune (în sens

material), decăderea stinge însuși dreptul subiectiv.

O deosebire importantă între prescripție și

decădere vizează și natura termenelor înăuntrul cărora trebuie exercitate

anumite drepturi sau facultăți procedurale, fiind de remarcat că termenele de

prescripție sunt susceptibile de

întrerupere

și suspendare în condițiile limitativ determinate în Decretul nr. 167/1958,

în

timp ce termenele de decădere nu pot fi, în principiu, suspendate și nici

întrerupte.

Din interpretarea dispozițiilor cuprinse în

art. 21 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 după a doua republicare a legii)

care prevăd, la alin. (5) că nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut

pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent , rezultă că termenul

în care reclamantul putea să formuleze notificarea este un termen de decădere,

prevăzut de o normă imperativă, de la care nu se poate abate nici chiar cu

autorizarea instanței.

Textul de lege

menționat nu instituie un drept la acțiune pentru ocrotirea unui drept

subiectiv ce a fost încălcat, ci instituie posibilitatea materializării unui

drept (la

măsuri reparatorii) a cărei existență este

recunoscută numai virtual.

Fiind stabilită natura juridică a termenului de

12 luni prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 - ca termen de decădere,

rezultă de aici că nu sunt aplicabile dispozițiunile legale privind repunerea

în termen, întrerupere sau suspendarea lui, cu cât mai mult cu cât în cuprinsul

legii nu există nici o derogare expresă de la sancțiunea decăderii.

În speță, reclamantul a formulat cerere

de retrocedare a imobilelor ce au

aparținut autorilor

săi la data de 12 septembrie 2003, fiind înregistrată la Primăria

municipiului Piatra

Neamț sub nr. 25381 (fila 27 din dosarul nr. 638/2004 al Curții de Apel

Bacău),

cu depășirea termenului prevăzut de art. 21 din

Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă această cerere poate fi

apreciată ca o notificare în sensul Legii

nr.

10/2001, în soluționarea raportului juridic dedus judecății nu se poate trece

peste faptul că reclamantul nu a formulat-o în termenul defipt de Legea nr.

10/2001 pentru

a-și valorifica dreptul la măsurile reparatorii prevăzute

de lege, ci mult după împlinirea lui, respectiv la data de 12 septembrie 2003,

aspect corect reținut atât de instanța de fond cât și de cea de apel, chiar

dacă instanța de fond a respins acțiunea reclamantului în considerarea altui

argument.

Având în vedere că acest termen, pentru

temeiurile arătate, este un termen de decădere, reiese cu evidență că motivele

invocate de reclamant în justificarea cererii sale de a fi repus în termenul de

formulare a notificării nu pot fi primite.

De altfel, împrejurarea că persoana interesată

nu s-a conformat exigenței legale, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască

termenul de notificare, ca și consecințele juridice ale nerespectării acestuia,

dă expresie propriei sale culpe, cu atât mai puțin scuzabilă cu cât respectivul

termen a fost prelungit de două ori.

Față de cele ce preced, se constată că

susținerile recurentului-reclamant nu sunt fondate, recursul urmând a fi

respins.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul S.T.A. împotriva deciziei nr. 342 din 24 martie 2004 pronunțată de

Curtea de Apel Bacău, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publica astăzi,

31 ianuarie 2007.