ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2007

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Neamț sub nr. 1963/C/2003, reclamantul S.T.A. a formulat contestație împotriva deciziei primarului municipiului Piatra Neamț, nr. 25381 din 26 septembrie 2003, prin care i-a fost respinsă cererea de retrocedare a două imobile situate în Piatra Neamț, sau despăgubirea prin echivalent, care au fost proprietatea părinților săi, solicitând desființarea deciziei menționate și repunerea în termen pentru a-și putea demonstra dreptul de proprietate.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este un om în vârstă, cu domiciliul în străinătate, că arhivele orașului Piatra Neamț au fost mutate în orașe ca Bacău și București și că, în aceste condiții, nu a avut posibilitatea procurării dovezilor în timp util, din cauze de forță majoră, pentru a depune notificarea în termen deoarece nu deținea actele doveditoare, art. 22 din Legea nr. 10/2001 condiționând notificarea de existența dovezilor privind dreptul de proprietate. A mai arătat că, odată ce prin mai multe ordonanțe a fost prelungit termenul de depunere al actelor doveditoare ale dreptului de proprietate se poate considera că și termenul de depunere al notificării a fost prelungit implicit iar primarul a făcut o interpretare gramaticală a dispozițiilor legii care este potrivnică Constituției României.

Tribunalul Neamț, prin sentința nr. 397 C din 3 noiembrie 2003 a respins ca prematură acțiunea reclamantului. Instanța de fond a reținut că, deși în cuprinsul acțiunii reclamantului se susține că ar fi făcut notificare și că s-ar fi emis dispoziție de către primarul municipiului Piatra Neamț, respectiv dispoziția nr. 25381 din 26 septembrie 2003, în realitate, aceasta nu reprezintă decât o adresă de răspuns la o cerere depusă de reclamant la data de 12 septembrie 2003. Instanța de fond a reținut că prin această adresă (depusă la fila 4 din dosarul nr. 1963 C/2003 al Tribunalului Neamț) i s-a pus în vedere reclamantului că cererea pe care a formulat-o la data de 12 martie 2003 trebuia să fie comunicată prin executorul judecătoresc, să fie însoțită de actele doveditoare și să fie depusă până la data de 14 februarie 2002, așa încât în cauză n-au fost respectate dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond a mai reținut că repunerea în termen (motivată de efectuarea cercetărilor anevoioase pentru descoperirea actelor de proprietate), nu se justifică cât timp nici la data de 12 septembrie 2003, cererea pe Legea nr. 10/2001, pe care reclamantul a înregistrat-o la Primăria municipiului Piatra Neamț, nu era însoțită de acte doveditoare. Instanța de fond a reținut că, atâta timp cât reclamantul este în culpă prin nedepunerea în termen a notificării, pentru a obține o dispoziție care să poată fi cenzurată de instanță, nu se constată născut vreun conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

în dezvoltarea motivelor de apel, reclamantul a arătat că a făcut dovada proprietății asupra imobilelor cu planul de situație al străzii și extrasul de rol fiscal al părinților săi și că nu a putut formula în termen notificarea prevăzută de procedura Legii nr. 10/2001 datorită vârstei sale, a faptului că domiciliază în străinătate și a unor cauze de forță majoră care l-au împiedicat să procure în timp dovezile necesare, așa încât se impune repunerea în termen pentru depunerea notificării și obligarea primarului municipiului Piatra Neamț la emiterea unei decizii. Reclamantul a mai susținut că dreptul la proprietate, conform art. 480 C. civ. este absolut și exclusiv iar conform art. 481 din același cod nimeni nu poate să fie obligat să cedeze proprietatea sa.

Curtea de Apel Bacău, secția civilă, prin decizia nr. 342 din 24 martie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.T.A. împotriva sentinței civile nr. 397 din 3 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Neamț. Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere aceleași considerente pe care instanța de fond și-a argumentat motivarea. Cu privire la cererea de repunere în termen, instanța de apel a reținut că este neîntemeiată, deoarece motivele invocate de reclamant, care sunt de ordin personal, respectiv vârsta și domiciliul, nu au relevanță față de obligația de a respecta dispozițiile legale și termenele stabilite de Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul a declarat recurs, prin care a reiterat motivele din apel, fără însă a face o încadrare în motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Cauza a fost înregistrată la Î.C.C.J. sub nr. 33931/1/2004 (nr. vechi 11488/2004). La termenul din 5 aprilie 2006, apărătorul reclamantului a depus în ședință publică precizări la motivele de recurs, prin care a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantul a arătat că termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este, indiscutabil, un termen de prescripție și că, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, instanța judecătorească putea ca, în cazul în care constata existența unor motive temeinic justificate, să procedeze la repunerea în termen a reclamantului, prin aceste motive neînțelegându-se împrejurări obiective și insurmontabile în mod absolut, ci situații care deși nu au un caracter de forță majoră au împiedicat în mod justificat pe titularul dreptului la acțiune să întrerupă cursul prescripției. A susținut că principiul nemo censetur ignorare legem reținut de instanțe nu este un temei suficient pentru desființarea de plano a unei instituții specifice prescripției extinctive precum repunerea în termen.

Reclamantul a susținut că, dată fiind situația în care s-a aflat (respectiv că a plecat din România în anul 1963 și nu a deținut actele de proprietate pe care a trebuit să le solicite de la arhivele din România), a făcut dovada că cererea sa de repunere în termen este întemeiată, nefiind în culpă în ce privește nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Reclamantul a mai invocat și art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că în mod greșit instanțele au considerat că cererea înregistrată la data de 12 septembrie 2003 nu ar fi fost făcută cu respectarea cerințelor Legii nr. 10/2001 și că, în aceste condiții, răspunsul scris al autorității pârâte nu ar reprezenta o dispoziție a primarului în sensul Legii nr. 10/2001 care să poată fi contestată în justiție.

Reclamantul a susținut că cererea pe care a depus-o la data de 12 septembrie 2003 „este valabilă și nu lovită de o presupusă nulitate virtuală" trebuind soluționată în condițiile legii, din moment ce din cuprinsul său rezultă în mod clar și fără echivoc ce anume solicită, chiar dacă nu a indicat temeiul juridic al retrocedării și chiar dacă nu a fost însoțită de actele doveditoare. A susținut că adresa prin care nu s-a dat răspuns favorabil cererii sale reprezintă o dispoziție de respingere a cererii de restituire în sensul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care e supus cenzurii instanței. Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.

Obiectul de reglementare al legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite [art. 1 alin. (1)], consacrând principiul restituirii în natură al acestora. Art. 21 al legii prevede la alin. (1) că persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (termen prelungit ulterior cu încă 6 luni prin art. unic din O.U.G. 109/2001 și prin art. unic din O.U.G.

nr. 145/2001) persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, urmând a se face câte o notificare pentru fiecare imobil iar alin. (4) și alin. (5) ale aceluiași articol prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul iar nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. În dreptul substanțial, conceptul de decădere evocă intervalul înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat de lege să-l exercite într-un anumit mod (în anumite condiții) sub sancțiunea stingerii.

Decăderea constituie o sancțiune care constă deci în pierderea dreptului de a exercita anumite acte sau de a valorifica anumite drepturi subiective în privința cărora, prin anumite dispoziții legale imperative, s-a stabilit, pentru titular, obligația de a le valorifica într-un anumit mod și într-un anumit termen, iar acesta nu a îndeplinit obligația respectivă. Deși nu este reglementată ca atare în legislația civilă, ideea de decădere este deci presupusă ori de câte ori legea stabilește un termen pentru exercitarea unui drept subiectiv, condițiile decăderii fiind: existența unui termen imperativ care să impună obligația exercitării dreptului înlăuntrul său, neexercitarea dreptului înăuntrul termenului prevăzut de lege și inexistența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii.

Decăderea ca sancțiune procedurală nu trebuie confundată cu prescripția chiar dacă asemănările dintre cele două sancțiuni pot conduce la o identificare a acestora, mai ales datorită faptului că ambele determină stingerea unor drepturi ca urmare a transgresării unor termene prevăzute de lege. Elementul distinctiv esențial dintre cele două sancțiuni procedurale îl constituie obiectul diferit al prescripției și decăderii. Astfel, în timp ce prescripția mărginește în timp doar exercițiul inițial al acțiunii civile, stingând numai dreptul la acțiune (în sens material), decăderea stinge însuși dreptul subiectiv.

O deosebire importantă între prescripție și decădere vizează și natura termenelor înăuntrul cărora trebuie exercitate anumite drepturi sau facultăți procedurale, fiind de remarcat că termenele de prescripție sunt susceptibile de întrerupere și suspendare în condițiile limitativ determinate în Decretul nr. 167/1958, în timp ce termenele de decădere nu pot fi, în principiu, suspendate și nici întrerupte. Din interpretarea dispozițiilor cuprinse în art. 21 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 după a doua republicare a legii) care prevăd, la alin. (5) că nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent , rezultă că termenul în care reclamantul putea să formuleze notificarea este un termen de decădere, prevăzut de o normă imperativă, de la care nu se poate abate nici chiar cu autorizarea instanței.

Textul de lege menționat nu instituie un drept la acțiune pentru ocrotirea unui drept subiectiv ce a fost încălcat, ci instituie posibilitatea materializării unui drept (la măsuri reparatorii) a cărei existență este recunoscută numai virtual. Fiind stabilită natura juridică a termenului de 12 luni prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 - ca termen de decădere, rezultă de aici că nu sunt aplicabile dispozițiunile legale privind repunerea în termen, întrerupere sau suspendarea lui, cu cât mai mult cu cât în cuprinsul legii nu există nici o derogare expresă de la sancțiunea decăderii. În speță, reclamantul a formulat cerere de retrocedare a imobilelor ce au aparținut autorilor săi la data de 12 septembrie 2003, fiind înregistrată la Primăria municipiului Piatra Neamț sub nr. 25381 (fila 27 din dosarul nr. 638/2004 al Curții de Apel Bacău), cu depășirea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă această cerere poate fi apreciată ca o notificare în sensul Legii nr. 10/2001, în soluționarea raportului juridic dedus judecății nu se poate trece peste faptul că reclamantul nu a formulat-o în termenul defipt de Legea nr. 10/2001 pentru a-și valorifica dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de lege, ci mult după împlinirea lui, respectiv la data de 12 septembrie 2003, aspect corect reținut atât de instanța de fond cât și de cea de apel, chiar dacă instanța de fond a respins acțiunea reclamantului în considerarea altui argument. Având în vedere că acest termen, pentru temeiurile arătate, este un termen de decădere, reiese cu evidență că motivele invocate de reclamant în justificarea cererii sale de a fi repus în termenul de formulare a notificării nu pot fi primite.

De altfel, împrejurarea că persoana interesată nu s-a conformat exigenței legale, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască termenul de notificare, ca și consecințele juridice ale nerespectării acestuia, dă expresie propriei sale culpe, cu atât mai puțin scuzabilă cu cât respectivul termen a fost prelungit de două ori. Față de cele ce preced, se constată că susținerile recurentului-reclamant nu sunt fondate, recursul urmând a fi respins. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul S.T.A. împotriva deciziei nr. 342 din 24 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publica astăzi, 31 ianuarie 2007.