ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1939/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 1170 din 18 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a anulat ca netimbrată acțiunea reclamantei A.C.T.T. împotriva pârâtei F.R.T.M. reținându-se următoarele considerente: Potrivit art. 1 din Legea nr. 246/1997 cu modificările ulterioare, acțiunea și cererile introduse la instanțele judecătorești se timbrează iar conform art. 10 toate acțiunile și cererile reclamantei în bani pentru care nu există o dispoziție specială, se timbrează cu 8 lei, astfel că pentru primul capăt de cerere reclamanta datorează o taxă de timbru de 8 lei. Potrivit art. 3 lit. a 1 ) cererile în anularea sau declararea nulității unui act juridic se timbrează cu 12 lei, aceasta fiind suma datorată pentru cel de-al doilea capăt de cerere.

Conform art. 2 alin. (1) lit. a), acțiunile și cererile evaluabile în bani, dacă obiectul cererii este până la valoarea de 38,80 lei se timbrează cu 2 lei, iar în temeiul art. 3 lit. a) reclamanta datorează pentru cel de-al patrulea capăt de cerere o taxă de 19 lei. Potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 32/1995 reclamanta trebuie să plătească și o taxă de timbru de 0,3 lei, pentru fiecare din cele patru capete de cerere iar art. 9 alin. (2) dispune că în cazul nerespectării dispozițiilor acestui act normativ, se procedează conform prevederilor legale referitoare la taxa de timbru. În temeiul art. 20 din Legea nr. 246/1997 care stabilește că taxele de timbru se plătesc anticipat și constatându-se că taxa de timbru nu a fost plătită, s-a reținut incidența excepției netimbrării acțiunii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A.C.T.T., iar prin decizia civilă nr. 889 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis apelul, s-a desființat hotărârea instanței de fond și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Pentru a opera sancțiunea procedurală a anulării ca netimbrată a acțiunii, se impunea condiția legală a înștiințării debitorului obligației de plată cu privire la acest aspect. Or, din actele de la dosar nu există certitudinea îndeplinirii acestei condiții legale, premisă a posibilității anulării cererii.

Astfel, reține instanța de apel, apelanta și-a indicat sediul său principal, astfel cum acesta a fost înregistrat în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor (fila 1, dosar fond) dar printr-un paragraf final al aceleiași cereri apelanta a precizat că solicită instanței ca orice comunicare referitoare la litigiu, să fie realizată la adresa din București, (fila 4 dosar fond). Fără a se pronunța în preambul asupra acestei chestiuni (prealabile) procedurale, instanța de apel a apreciat implicit, la termenul de judecată din 18 iunie 2008, ca fiind suficientă comunicarea obligației de plată a taxei de timbru și a timbrului judiciar, la sediul principal al apelantei. Prevederile art. 93 C. proc.

civ., subsumate procedurii de citare, într-un proces civil, nu sunt de natură a înlătura această concluzie întrucât este posibil ca sediul indicat în finalul cererii de chemare în judecată să reprezinte un sediu secundar al aceleiași reclamante – apelante, nemaifiind necesară și devenind chiar inutilă, cerința arătării vreunei alte persoane însărcinate cu primirea actelor de procedură. Din interpretarea sistematică și rațională a prevederilor acestui text legal, rezultă evident că sintagma „persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură”, la care se referă art. 93 C. proc. civ., privește o altă persoană fizică sau juridică decât partea însăși. Or, în această situație premisă, nu mai era cazul.

Neindicându-se o altă persoană, se poate concluziona în baza actelor și lucrărilor dosarului, că chiar reclamanta – apelantă își are un sediu, la adresa respectivă. Instanța de fond nu a stabilit acest aspect în mod cert, contrar obligației impuse de prevederile art. 1229 alin. (5) C. proc. civ. privind rolul său activ și aducând astfel atingere principiului contradictorialității care guvernează procesul civil, determinând astfel incertitudinea cu privire la încunoștințarea apelantei, de obligația care îi incumba. Or, dubiul profită celui obligat („ in dubio pro reo ”), astfel încât, reținându-se pe baza acestor considerente, că apelanta nu a cunoscut obligația de plată, atunci se constată că în mod greșit s-au aplicat prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, în sensul anulării cererii, sancțiune procedurală severă prin raportare la obiectul acțiunii și termenul procedural de exercitare a sa.

De altfel, prevederile art. 93 C. proc. civ., raportat la finalitatea lor, se instituie și în dispoziții de protecție pentru partea ce și-a indicat un alt sediu, menționarea unei alte persoane fiind necesară în vederea certitudinii aducerii la cunoștință, despre proces. Nerespectarea întrutotul a acestei cerințe, prin neindicarea în cauză a unei alte persoane, este un risc pe care partea respectivă și-l asumă (în sensul eventualei restituiri a citației cu mențiunea „nu locuiește la adresă”, de exemplu), însă partea trebuie citată și la respectiva adresă, obligație derivată din garanțiile procedurale ale art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană cu privire la Drepturile Omului și libertățile sale Fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, articol care se aplică direct și prioritar, în virtutea art. 20 din Constituția României.

Prevederile Codului de procedură civilă, pus în aplicare în 1865, trebuie interpretat și aplicat în mod dinamic, așa cum și raporturile cărora li se aplică, au evoluat, prin prisma dezvoltării societății și a integrării sale într-o nouă ordine juridică. De altfel, în cauză, deși se invocase excepția de necompetență materială (fila 18 dosar fond), tribunalul s-a pronunțat cu prioritate asupra acestei excepții, deși conform art. 105 alin. (1) C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent, sunt nule. Neverificându-și în prealabil competența și anulând cererea, ca netimbrată, tribunalul poate fi sub incidența textului legal menționat, în situația admiterii excepției de necompetență.

Cum instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, s-a desființat hotărârea primei instanțe cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu impunerea obligației de plată a taxei de timbru, obligație care să fie adusă la cunoștință în mod cert, reclamantei. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta F.R.T.M., solicitând în temeiul art. 299, art. 302, art. 302 1 , art. 303, art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ., modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantei. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurenta a învederat că ridică în recurs excepția lipsei calității de reprezentant al apelantei – reclamante – D.L.T., care a semnat în calitate de președinte atât cererea de apel cât și cea de chemare în judecată fără a avea dreptul de a reprezenta persoana juridică.

În ce privește sediul reclamantei, se arată că unicul sediu declarat și cunoscut este cel indicat de reclamantă în preambulul acțiunii introductive, respectiv sector 3. Ca atare, susține recurenta, citarea reclamantei s-a realizat de la adresa indicată, iar indicarea în finalul acțiunii a unui domiciliu ales, fără a exista vreo dovadă că acesta are legătură într-un fel cu asociația parte în proces, este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu se indică nici măcar persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură la acel sediu ales. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 85 C. proc.

civ., judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri, decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel. Prin urmare, cu excepția cazurilor în care, prin norme speciale și derogatorii s-ar stabili altfel, regula este că judecata trebuie să se desfășoare în condiții de legală citare a părților, ori după caz, sub condiția de a fi prezente în instanță, deși nu au fost legal citate, în sensul dispozițiilor art. 89 alin. (2) teza I C. proc. civ., conform căreia înfățișarea părții în instanță, în persoană sau prin mandatar acoperă orice vicii de procedură. Toate aceste prevederi au scopul de a le asigura părților, dreptul de a se apăra în proces, ca drept fundamental, căci numai atunci când acestora li s-a adus la cunoștință cu respectarea exigențelor legale, existența procesului termenele de judecată și obligațiile ce le incumbă în cadrul procesului, ele își pot construi apărarea potrivit calității lor procesuale.

Este evident, așadar, că legala citare a părților reprezintă o condiție indispensabilă unui proces echitabil în acord cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel în prezentul litigiu, reclamanta a indicat prin cererea de chemare în judecată atât sediul principal cât și domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale. Or, față de această situație și de dispozițiile art. 93 C. proc. civ., reclamanta trebuia citată și de la domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale, cu mențiunea achitării taxei de timbru sub sancțiunea anulării ca netimbrată a acțiunii. Cum reclamanta nu a fost citată și de la domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, au fost încălcate dispozițiile art. 93 C. proc.

civ. Din perspectiva acestor aspecte, instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare a dispozițiilor art. 93 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. Astfel, susținerile recurentei, raportat la cele expuse sunt nefondate ele neîntrunind cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul F.R.T.M., împotriva deciziei nr. 889 A din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2010 .