ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1939/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1170 din 18 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a anulat ca netimbrată acțiunea reclamantei A.C.T.T.

împotriva pârâtei F.R.T.M.

reținându-se următoarele considerente:

Potrivit art. 1 din Legea nr.

246/1997 cu modificările ulterioare, acțiunea și cererile introduse la

instanțele judecătorești se timbrează iar conform art. 10 toate acțiunile și

cererile reclamantei în bani pentru care nu există o dispoziție specială, se

timbrează cu 8 lei, astfel că pentru primul capăt de cerere reclamanta

datorează o taxă de timbru de 8 lei. Potrivit art. 3 lit. a

1

)

cererile în anularea sau declararea nulității unui act juridic se timbrează cu

12 lei, aceasta fiind suma datorată pentru cel de-al doilea capăt de cerere.

Conform art. 2 alin. (1) lit. a),

acțiunile și cererile evaluabile în bani, dacă obiectul cererii este până la

valoarea de 38,80 lei se timbrează cu 2 lei, iar în temeiul art. 3 lit. a)

reclamanta datorează pentru cel de-al patrulea capăt de cerere o taxă de 19

lei.

Potrivit art. 3 alin. (1) din O.G.

nr. 32/1995 reclamanta trebuie să plătească și o taxă de timbru de 0,3 lei,

pentru fiecare din cele patru capete de cerere iar art. 9 alin. (2) dispune că

în cazul nerespectării dispozițiilor acestui act normativ, se procedează

conform prevederilor legale referitoare la taxa de timbru.

În temeiul art. 20 din Legea nr.

246/1997 care stabilește că taxele de timbru se plătesc anticipat și

constatându-se că taxa de timbru nu a fost plătită, s-a reținut incidența

excepției netimbrării acțiunii.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta A.C.T.T., iar prin decizia civilă nr. 889 din 11

decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis

apelul, s-a desființat hotărârea instanței de fond și s-a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre

au fost reținute următoarele considerente:

Pentru a opera sancțiunea

procedurală a anulării ca netimbrată a acțiunii, se impunea condiția legală a

înștiințării debitorului obligației de plată cu privire la acest aspect.

Or, din actele de la dosar nu există

certitudinea îndeplinirii acestei condiții legale, premisă a posibilității

anulării cererii.

Astfel, reține instanța de apel,

apelanta și-a indicat sediul său principal, astfel cum acesta a fost

înregistrat în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor (fila 1, dosar fond) dar

printr-un paragraf final al aceleiași cereri apelanta a precizat că solicită

instanței ca orice comunicare referitoare la litigiu, să fie realizată la

adresa din București, (fila 4 dosar fond).

Fără a se pronunța în preambul

asupra acestei chestiuni (prealabile) procedurale, instanța de apel a apreciat

implicit, la termenul de judecată din 18 iunie 2008, ca fiind suficientă

comunicarea obligației de plată a taxei de timbru și a timbrului judiciar, la

sediul principal al apelantei.

Prevederile art. 93 C. proc. civ.,

subsumate procedurii de citare, într-un proces civil, nu sunt de natură a

înlătura această concluzie întrucât este posibil ca sediul indicat în finalul

cererii de chemare în judecată să reprezinte un sediu secundar al aceleiași

reclamante – apelante, nemaifiind necesară și devenind chiar inutilă, cerința

arătării vreunei alte persoane însărcinate cu primirea actelor de procedură.

Din interpretarea sistematică și rațională a prevederilor acestui text legal,

rezultă evident că sintagma „persoana însărcinată cu primirea actelor de

procedură”, la care se referă art. 93 C. proc. civ., privește o altă persoană

fizică sau juridică decât partea însăși. Or, în această situație premisă, nu

mai era cazul.

Neindicându-se o altă persoană, se

poate concluziona în baza actelor și lucrărilor dosarului, că chiar reclamanta

– apelantă își are un sediu, la adresa respectivă.

Instanța de fond nu a stabilit acest

aspect în mod cert, contrar obligației impuse de prevederile art. 1229 alin. (5)

C. proc. civ. privind rolul său activ și aducând astfel atingere principiului

contradictorialității care guvernează procesul civil, determinând astfel

incertitudinea cu privire la încunoștințarea apelantei, de obligația care îi

incumba. Or, dubiul profită celui obligat („

in dubio pro reo

”), astfel

încât, reținându-se pe baza acestor considerente, că apelanta nu a cunoscut

obligația de plată, atunci se constată că în mod greșit s-au aplicat

prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, în sensul anulării cererii,

sancțiune procedurală severă prin raportare la obiectul acțiunii și termenul

procedural de exercitare a sa.

De altfel, prevederile art. 93 C.

proc. civ., raportat la finalitatea lor, se instituie și în dispoziții de

protecție pentru partea ce și-a indicat un alt sediu, menționarea unei alte

persoane fiind necesară în vederea certitudinii aducerii la cunoștință, despre

proces. Nerespectarea întrutotul a acestei cerințe, prin neindicarea în cauză a

unei alte persoane, este un risc pe care partea respectivă și-l asumă (în

sensul eventualei restituiri a citației cu mențiunea „nu locuiește la adresă”,

de exemplu), însă partea trebuie citată și la respectiva adresă, obligație

derivată din garanțiile procedurale ale art. 6 paragraful 1 din Convenția

Europeană cu privire la Drepturile Omului și libertățile sale Fundamentale,

privind dreptul la un proces echitabil, articol care se aplică direct și

prioritar, în virtutea art. 20 din Constituția României.

Prevederile Codului de procedură

civilă, pus în aplicare în 1865, trebuie interpretat și aplicat în mod dinamic,

așa cum și raporturile cărora li se aplică, au evoluat, prin prisma dezvoltării

societății și a integrării sale într-o nouă ordine juridică.

De altfel, în cauză, deși se

invocase excepția de necompetență materială (fila 18 dosar fond), tribunalul

s-a pronunțat cu prioritate asupra acestei excepții, deși conform art. 105

alin. (1) C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite de un judecător

necompetent, sunt nule.

Neverificându-și în prealabil

competența și anulând cererea, ca netimbrată, tribunalul poate fi sub incidența

textului legal menționat, în situația admiterii excepției de necompetență.

Cum instanța de fond a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, s-a desființat

hotărârea primei instanțe cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu impunerea

obligației de plată a taxei de timbru, obligație care să fie adusă la

cunoștință în mod cert, reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta F.R.T.M., solicitând în temeiul art. 299, art. 302, art.

302

1

, art. 303, art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ.,

modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului

reclamantei.

Astfel criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurenta a învederat că ridică în

recurs excepția lipsei calității de reprezentant al apelantei – reclamante – D.L.T.,

care a semnat în calitate de președinte atât cererea de apel cât și cea de

chemare în judecată fără a avea dreptul de a reprezenta persoana juridică.

În ce privește sediul reclamantei,

se arată că unicul sediu declarat și cunoscut este cel indicat de reclamantă în

preambulul acțiunii introductive, respectiv sector 3.

Ca atare, susține recurenta, citarea

reclamantei s-a realizat de la adresa indicată, iar indicarea în finalul

acțiunii a unui domiciliu ales, fără a exista vreo dovadă că acesta are

legătură într-un fel cu asociația parte în proces, este irelevantă, cu atât mai

mult cu cât nu se indică nici măcar persoana însărcinată cu primirea actelor de

procedură la acel sediu ales.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 85 C.

proc. civ., judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri, decât după citarea

sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel.

Prin urmare, cu excepția cazurilor

în care, prin norme speciale și derogatorii s-ar stabili altfel, regula este că

judecata trebuie să se desfășoare în condiții de legală citare a părților, ori

după caz, sub condiția de a fi prezente în instanță, deși nu au fost legal

citate, în sensul dispozițiilor art. 89 alin. (2) teza I C. proc. civ., conform

căreia înfățișarea părții în instanță, în persoană sau prin mandatar acoperă

orice vicii de procedură.

Toate aceste prevederi au scopul de

a le asigura părților, dreptul de a se apăra în proces, ca drept fundamental,

căci numai atunci când acestora li s-a adus la cunoștință cu respectarea

exigențelor legale, existența procesului termenele de judecată și obligațiile

ce le incumbă în cadrul procesului, ele își pot construi apărarea potrivit

calității lor procesuale.

Este evident, așadar, că legala

citare a părților reprezintă o condiție indispensabilă unui proces echitabil în

acord cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

Astfel în prezentul litigiu,

reclamanta a indicat prin cererea de chemare în judecată atât sediul principal

cât și domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale.

Or, față de această situație și de

dispozițiile art. 93 C. proc. civ., reclamanta trebuia citată și de la

domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale, cu mențiunea achitării

taxei de timbru sub sancțiunea anulării ca netimbrată a acțiunii.

Cum reclamanta nu a fost citată și

de la domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, au fost

încălcate dispozițiile art. 93 C. proc. civ.

Din perspectiva acestor aspecte,

instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare a dispozițiilor art.

93 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Astfel, susținerile recurentei,

raportat la cele expuse sunt nefondate ele neîntrunind cerințele art. 304 pct.

9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul F.R.T.M., împotriva deciziei nr. 889 A din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 martie 2010

.