ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4179/2010

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, reclamantul M.I. a solicitat anularea dispoziției nr. 90 din 26 aprilie 2006 emisă de pârâtul Primarul orașului Buziaș, prin care i s-a respins notificarea, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului casă și teren situat în Buziaș, Județul Timiș, înscris în C.F. 201 Buziaș, nr. top 1031, 1032. Prin sentința civilă nr. 2600 din 11 octombrie 2006, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că imobilul solicitat a fi restituit în natură a trecut în proprietatea statului în baza Decretului-lege nr. 223/1974 și a Legii nr. 59/1974, de la proprietarul tabular T.M.

Prin actul nr. 2903/1982, defunctul T.M. a intenționat să treacă imobilul în proprietatea numitei T.D., împuternicind-o pe aceasta să efectueze toate demersurile necesare în scopul încheierii contractului și a înscrierii sale în cartea funciară, aceasta, pe lângă obligația ce îi revenea, de a îngriji imobilul. Reclamantul a încercat să își justifice calitatea de persoană îndreptățită în virtutea acestui act, motivând că, în calitatea sa de legatar al numitei T.D., are dreptul și la imobilul pe care l-a solicitat prin notificarea soluționată prin decizia contestată. Tribunalul a apreciat însă că, pentru a fi în prezența unui contract de donație legal încheiat nu este suficientă intenția donatorului de a dona, ci este necesară, sub sancțiunea nulității absolute prevăzută de art. 813 C. civ., perfectarea actului în formă autentică.

Or, neexistând nicio dovadă că defuncta ar fi acceptat donația și că ar fi notificat donatorului intenția sa, tribunalul a reținut că nu s-a produs transmiterea dreptului de proprietate, astfel că reclamantul nu și-a putut proba calitatea sa de persoană îndreptățită în a solicita restituirea în natură a imobilului. Apelul declarat de reclamantul M.I. a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 64/A din 12 februarie 2007. În considerentele acestei decizii, s-a reținut că, la data de 21 decembrie 1982, numitul T.M. a întocmit o împuternicire, legalizată de un notar în Germania, prin care a mandatat-o pe numita T.D. să transcrie pe numele său dreptul de proprietate asupra imobilului.

Acest înscris nu a fost autentificat și în cuprinsul lui nu se face referire la nicio dispoziție testamentară, în sensul că acesta nu și-a manifestat dorința ca, după moartea sa, imobilul să fie moștenit de numita T.D., ci dimpotrivă, a împuternicit-o pe aceasta să efectueze acte de administrare a imobilului. Pe de altă parte, pentru ca un înscris să fie interpretat ca fiind un testament, este necesar ca succesiunea testatorului să se fi deschis. Or, reclamantul nu a făcut această dovadă, iar testatorul fiind încă în viață, iar legatara fiind decedată la 11 ianuarie 1988, testamentul a devenit caduc conform dispozițiilor art. 924 C. civ. Așa fiind, reclamantul, în calitate de legatar al mamei numitei T.D., postdecedată față de fiica sa, nu a făcut dovada că imobilul a aparținut numitei T.D.

și nici a faptului că acest imobil a fost preluat cu titlu valabil sau în mod abuziv de la aceasta în perioada 6 martie 1945 - 21 decembrie 1989, pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001. Împotriva deciziei Curții de Apel a declarat recurs reclamantul M.I. La termenul de la 20 martie 2009, judecata recursului a fost suspendată conform prevederilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât părțile nu s-au prezentat la strigarea cauzei și nici nu au solicitat judecarea în lipsă. La data de 6 mai 2010, Înalta Curte a dispus din oficiu repunerea cauzei pe rol. La termenul din 2 iulie 2010, instanța a invocat excepția perimării recursului, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc.

civ. și pe care o va admite, pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cererea de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Conform dispozițiilor art. 252 alin.(1) C. proc. civ. perimarea se poate constata și din oficiu. Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, iar cazurile de întrerupere și suspendare a cursului perimării sunt prevăzute de art. 249 și art. 250 C. proc. civ. In speță, părțile, deși legal citate, nu s-au prezentat în instanță la termenul din data de 20 martie 2009, stabilit pentru soluționarea recursului și, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., s-a dispus suspendarea cauzei, constatându-se că nici una dintre părți nu a cerut judecarea în lipsă. Din verificarea actelor dosarului reiese că până la data de 20 martie 2010, când s-a împlinit termenul de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) și (5) C. proc. civ., părțile nu au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecății. Reținând că în cauză sunt întrunite condițiile perimării prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și constatând că, potrivit aceluiași text de lege, perimarea operează de drept, putând fi constatată și din oficiu de instanță, față de dispozițiile art. 252 alin. (1) teza I din același cod, Înalta Curte urmează să constate perimată cererea de recurs cu care a fost investită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamantul M.I., prin mandatar F.I., împotriva deciziei nr. 64 A din 12 decembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2010.