ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 391/2010

Prin sentința comercială nr. 5167 din 9 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost respins capătul principal de cerere formulat de reclamanta SC I.R. SRL în contradictoriu cu pârâta A.D.S., ca neîntemeiat, iar capătul subsidiar, ca inadmisibil. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat, în principal, constatarea nulității absolute parțiale a protocolului din 23 ianuarie 2003 încheiat între SC G. SA și A.D.S., în ceea ce privește terenul în suprafață de 9.487,76 mp situat în București, înscris în CF București și, în subsidiar, să se constate că dreptul de proprietate asupra acestui imobil aparține reclamantei, în temeiul contractului de vânzare - cumpărare autentificat de BNP M.M.

din 8 octombrie 2003. S-a reținut că reclamanta nu a demonstrat, în invocarea cauzei ilicite ca temei al solicitării nulității absolute, dispozițiile legale încălcate. Reclamanta a invocat încălcarea șirului de transmisiuni a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, însă prima instanță a reținut că actele de schimb și vânzare - cumpărare încheiate cu privire la imobil sunt opozabile inter partes, motivele reclamantei nefiind suficiente pentru demonstrarea cauzei ilicite, ci, ar putea fi suficiente pentru o acțiune în revendicare. Cu privire la capătul subsidiar s-a apreciat că acțiunea în constatare este inadmisibilă în raport de posibilitatea realizării dreptului printr-o acțiune în revendicare, ambele părți fiind în posesia unor titluri de proprietate.

De asemenea, în cauză există dubii cu privire la validitatea titlului primar, actul de schimb, existând posibilitatea ca reclamanta să fi dobândit de la persoane fără titlu legal obținut, buna-credință nefăcând obiectul analizei în cauză. Pe de altă parte, s-a reținut că, deși reclamanta a invocat faptul că SC G. SA nu făcea parte din categoria societăților comerciale agricole vizate de Legea nr. 268/2001, nu a rezultat dacă aceasta a reprezentat o eroare sau o intenție speculativă cu scop de fraudare din partea A.D.S. În acest sens, reclamanta nu a probat faptul că organe ale A.D.S. au săvârșit un act sau fapt ilicit, iar o posibilă eroare de drept nu este echivalentă cu frauda. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 522 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

În considerentele deciziei s-a reținut că instanța nu este învestită cu compararea titlurilor părților, specifică acțiunii în revendicare imobiliară, ci, doar conținutul protocolului din perspectiva respectării normelor juridice care reglementează condițiile de valabilitate ale actului juridic. Sub acest aspect se arată că SC G. SA a fost cuprinsă în anexa 3, și că avea obligația legală de a preda A.D.S. terenurile deținute în administrare, actul fiind încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 268/2001, a H.G. nr. 626/2001, a Ordinului nr. 150/2002 și nr. 106/2002 al M.A.A.P. și M.A.P.

Protocolul atacat nu poate fi apreciat ca titlul translativ de proprietate, deoarece societățile agricole cuprinse în anexa Legii nr. 268/2001, cărora le-a revenit obligația de a preda terenurile, le dețineau în folosință, neavând titlu de proprietate, contrar susținerilor reclamantei care a afirmat ideea neîntemeiată, potrivit căreia SC G. SA a devenit proprietara terenului în baza Legii nr. 15/1990. Susținerile reclamantei conform cărora, în ipoteza în care nu se pune problema nulității Protocolului, oricum a fost prima care a efectuat formalitățile de publicitate imobiliară, au fost înlăturate în apel prin aceea că, această solicitare se impune a fi cercetată pe calea acțiunii în revendicare, și nu printr-o acțiune în constatare unde, în cadrul probei cu acte nu are a se distinge între titlurile care provin de la aceeași autor.

Pe de altă parte, posesia reclamantei asupra imobilului este ocrotită de lege. Faptul că SC G. SA a fost din eroare trecută în anexa Legii nr. 268/2001 nu îi poate fi imputat A.D.S. Terenul în litigiu avea destinația de teren agricol la data încheierii protocolului și s-a dat eficiență Legii nr. 268/2001 care dispunea că prevederile acesteia se aplică și societăților comerciale comerciale rezultate în urma divizării sau fuziunii societăților comerciale care dețin în exploatare terenuri cu destinația agricolă, precum și societăților naționale care funcționează sub autoritatea M.A.P.D.R. Instanța de apel conchide că, prin încheierea protocolului, SC G. SA și A.D.S. s-au conformat prevederilor Legii nr. 268/2001 fiind neîntemeiate pretențiile reclamantei de constatare a nulității absolute parțiale a acestuia, pentru cauză ilicită și fraudarea legii.

Soluția asupra capătului subsidiar al cererii a fost menținută, reținându-se inadmisibilitatea acestuia, în raport de art.111 C. proc. civ. Împotriva deciziei reclamantei a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii principale. În motivarea recursului se arată următoarele: 1 - Instanțele au interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 15/1990 și ale Legii nr. 268/2001.

Astfel, motivarea conține o serie de precizări, fără a fi în vreun fel înlăturate motivat argumentele reclamantei referitoare la cauza ilicită și frauda la lege, ignorându-se fundamentul acțiunii din perspectiva definirii cauzei ilicite, întrucât, încă din anul 1998 întreaga suprafață care a format obiectul protocolului din 23 ianuarie 2003 nu se mai afla în patrimoniul SC G. SA, aceasta din urmă transmițând însuși dreptul de proprietate asupra terenului către C.G., printr-un contract de schimb autentic și transcris la Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni de pe lângă Judecătoria Sector 1 București. SC G. SA nu îndeplinea condițiile pentru a putea fi inclusă pe listele anexe la Legea nr. 268/2001, nefiind o societatea comercială agricolă, ci o societate comercială provenită dintr-o fostă întreprindere de prelucrare a cărnii, căreia îi erau pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 15/1990.

Astfel anexele la lege au doar un rol orientativ, iar nu unul constitutiv sau declarativ, ceea ce contează fiind criteriile legale pe care trebuie să le îndeplinească respectivele subiecte de drept pentru a figura pe lista respectivă. Or, din analiza acestor criterii, rezultă clar că SC G. SA nu îi erau aplicabile prevederile Legii nr. 268/2001, contrar celor reținute în apel, iar eroarea cauzată de confuzia gravă cu privire la natura societății comerciale în discuție, trebuia reținută ca și cauză ilicită la încheierea protocolului, nefiind necesar ca eroarea să fie cauzată de A.D.S., ci preluată și perpetuă, de această instituție publică. Instanțele de fond au interpretat în mod greșit Legea nr. 268/2001, ignorând principiul aplicării în timp a acesteia, întrucât terenul a fost înstrăinat de SC G. SA anterior intrării legii în vigoare.

Fiind vorba despre o societate comercială constituită în temeiul Legii nr. 15/1990, prin efectul art. 20 alin. (2) a dobândit însuși dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor din patrimoniul său. Astfel, dacă s-ar admite, prin absurd, ipoteza incidenței Legii nr. 268/2001 asupra SC G. SA, efectele sale s-ar întinde doar asupra terenurilor agricole deținute la data intrării sale în vigoare, sau cel mult, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 198/1999. Este criticată modalitatea în care instanța de apel s-a limitat la a respinge nemotivat considerentele juridice prezentate de reclamantă, în demonstrarea dreptului de proprietate al SC G. SA.

Sub acest aspect, recurenta invocă doctrina și practica judiciară care au statuat în sensul că, atâta timp cât un teren este inclus în categoria celor din domeniul privat al statului, acesta intră sub incidența art. 20 alin. (2), din Legea nr. 15/1990 și devine astfel proprietatea exclusivă a societății comerciale, eliberarea ulterioară a certificatului de atestare a dreptului de proprietate având doar efect declarativ de drepturi, și nu efect constitutiv. Procedura instituită prin H.G. nr. 834/1991 și prin Criteriile 2665/IC/311/1992 are menirea doar de a pune la dispoziția societăților comerciale un instrument probator al dreptului de proprietate asupra terenurilor. Cu privire la cauza ilicită și frauda la lege ca și caz particular al său, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod nelegal și nemotivat apreciind că SC G. SA și A.D.S.

s-au conformat Legii nr. 268/2001 la încheierea protocolului. Sub acest aspect, recurenta susține că simplul fapt că dreptul de proprietate asupra terenului nu aparținea domeniului privat al statului, ci SC G. SA, justifică în mod esențial și evident cauza ilicită a încheierii respectivului act juridic, cu atât mai mult, cu cât pârâta A.D.S. nu a fost în măsură să depună la dosar toate înscrisurile care au stat la baza încheierii protocolului, iar din cele depuse nu reiese cu certitudine care este terenul preluat în administrare, fraudarea legii având loc pentru a mări domeniul privat al statului. Apoi se învederează faptul că în mod nelegal s-a ignorat împrejurarea că înstrăinările succesive cu privire la acest teren au avut loc prin acte autentice, legal întabulate, operațiune ce le-a conferit opozabilitate erga omnes.

2 - În al doilea rând, recurenta susține că instanțele de fond au aplicat greșit prevederile art. 111 C. proc. civ., respingând ca inadmisibil capătul subsidiar al acțiunii. Astfel, se arată că acțiunea în realizarea dreptului nu îi este la îndemână reclamantei, de vreme ce deține posesia terenului, acțiunea întemeiată pe art. 111 C. proc. civ. fiind cea care îi permite să se apere atunci când se contestă sau există pericolul de a i se contesta dreptul de proprietate. De asemenea se arată că cererea subsidiară este întemeiată, întrucât reclamanta este dobânditor de bună-credință asupra imobilului în litigiu și a efectuat publicitatea imobiliară anterior pârâtei, fiind aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996 cu privire la acțiunea în rectificare și condițiile de exercitare ale acesteia, în vederea asigurării securității circuitului civil.

Recurenta menționează și împrejurarea că a fost prima care a efectuat publicitatea imobiliară, iar pârâta, dimpotrivă, nu a efectuat niciodată aceste formalități de unde rezultă că dreptul de proprietate asupra terenului aparține societății reclamante. Prin întâmpinarea înregistrată la 24 iunie 2009, intimata A.D.S. a solicitat respingerea recursului. În apărare se susține faptul că SC G. SA nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra terenului, câtă vreme nu a obținut pentru acesta certificate de atestare a dreptului de proprietate, astfel că, în mod corect și în aplicarea Legii nr. 268/2001 terenul a fost predat pe bază de protocol în administrarea A.D.S., care nu a fost semnat cu fraudarea legii, ci, în îndeplinirea unei obligații legale.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: Prin H.G. nr. 167 din 20 februarie 1990, Statul Român a înființat Î.P.C. București, Splai, având în patrimoniu terenul în suprafață de 98.130 mp situat în București, sector 1. În urma intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, prin H.G. nr. 1353/1990 această întreprindere a fost transformată în societate comercială pe acțiuni, denumită SC G. SA. În cadrul procedurii falimentului societății, între aceasta și A.D.S. a fost încheiat protocolul din 23 ianuarie 2003 pentru suprafața de 98.130 mp, în temeiul Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea A.D.S.

În prezent SC G. SA, în urma parcurgerii procedurii falimentului a fost radiată de la O.R.C. de pe lângă Tribunalul București la 14 decembrie 2005. Între SC G. SA și C.G. a avut loc un schimb de terenuri care a făcut obiectul contractului autentificat la BNP C.E., transcris în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni de pe lângă Judecătoria Sector 1 din 10 martie 1998, în baza căruia C.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 98.130 mp anterior identificat. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 23 iunie 1998, C.G. a înstrăinat suprafața de 78.130 mp în favoarea cumpărătorilor S.I.

și G.S., în cote părți egale, contractul fiind la rândul său, transcris în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni de pe lângă Judecătoria Sector 1 din 10 martie 1998. Ulterior, printr-un act de dezmembrare autentificat din 21 martie 2003 de BNP D.F., terenul în suprafață de 78.130 mp a fost lotizat în 9 parcele, terenul care face obiectul litigiului fiind cuprins în lotul 8 în suprafață totală de 17.203 mp. La rândul său, lotul nr. 8 a fost partajat în lotul 8A în suprafață de 9.487,76 mp și lotul 8B în suprafață de 7.715,88 mp. Lotul 8A a fost întabulat în CF București, prin încheierea din 12 august 2003 și înstrăinat reclamantei în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 8 septembrie 2003, cu promisiunea încheierii contractului de vânzare - cumpărare după scoaterea terenului din circuitul agricol.

Prin aprobarea emisă de O.C.G.C. București din 8 octombrie 2003, terenul a fost scos din circuitul agricol și înstrăinat reclamantei prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 8 octombrie 2003 și întabulat în CF București. Prin cererea principală reclamanta a solicitat să se dispună nulitatea absolută parțială a protocolului din 23 ianuarie 2003 încheiat între SC G. SA și A.D.S., în ceea ce privește suprafața de 9487,76 mp, pentru frauda la lege și cauză ilicită. Prin fraudarea legii se înțelege acea operațiune care constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziții legale, imperative. În ceea ce privește cauza actului juridic civil, una dintre condițiile valabilității ei o constituie caracterul licit și moral, prevăzută expres de art. 966 C. civ.: „Obligația (…) nelicită, nu poate avea niciun efect”.

De asemenea, potrivit art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”. În speță pentru a se dispune nulitatea absolută parțială a protocolului, pentru cauză ilicită se impune identificarea dispozițiilor legale fraudate sau încălcate. Din expunerea motivelor acțiunii, reiterate și în memoriul de recurs, reiese că reclamanta invocă încheierea protocolului, cu ignorarea transmisiunilor succesive care au avut loc în privința dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, și deci, împrejurarea că pârâta A.D.S. a dobândit de la un neproprietar. Din această perspectivă, instanțele de fond au reținut corect faptul că actele de schimb și vânzare - cumpărare mai sus evocate sunt opozabile inter partes, cu excepția întabulării în cartea funciară, care a avut loc doar în privința actului de dezmembrare din 21 martie 2003, ulterior încheierii protocolului.

Prin urmare nu poate fi vorba despre fraudarea legii, câtă vreme imobilul în discuție era cuprins în anexa 3 la Legea nr. 268/2001, ceea ce instituia în sarcina societății comerciale obligația prevăzută de art. 7 alin. (5) și (6) de a-l preda, pe bază de protocol, către A.D.S., tocmai în executarea unei obligații legale. Aspectele invocate în legătură cu necesitatea analizării criteriilor pe care urma să le îndeplinească o societate comercială pentru a figura în listele anexe la Legea nr. 268/2001 incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, precum și celelalte critici aduse deciziei prin considerentele expuse la pct. 1 din memoriul de recurs, nu sunt suficiente pentru demonstrarea cauzei ilicite și fraudării legii, putând fi valorificate doar pe calea unei acțiuni având ca obiect compararea titlurilor.

Din această perspectivă, susținerile recurentei vizând nelegalitatea deciziei din apel cu privire la menținerea soluției primei instanțe de respingere ca inadmisibil a petitului subsidiar, sunt fondate. Potrivit art. 111 C. proc. civ. „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei prin care solicita să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului identificat în primul petit, pe considerentul că, fiind posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare, reclamanta își poate realiza dreptul pretins uzând de această cale.

Acțiunea în revendicare este acțiunea pe care proprietarul neposesor o formulează împotriva posesorului neproprietar în vederea recunoașterii dreptului său de proprietate. Această acțiune se desfășoară în două etape: prima, în care se constată dreptul de proprietate al reclamantului și a doua, în care dreptul se realizează propriu-zis, prin obligarea pârâtului, posesor neproprietar, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reclamantului. Cum în speță nu se contestă împrejurarea de fapt că posesia îi aparține reclamantei, rămâne de identificat de către instanță, persoana căreia îi aparține dreptul respectiv, etapă care ține chiar de constatarea existenței dreptului de proprietate, fiind circumscrisă prevederilor art. 111 C. proc.

civ. Astfel, singura modalitate procesuală în care s-ar putea compara titlurile de proprietate exhibate de către cele două părți, pentru clarificarea situației juridice a terenului în litigiu, o constituie acțiunea în constatarea existenței unui drept, în speță, dreptul de proprietate, întemeiată pe art. 111 C. proc. civ. În atare împrejurări, în care reclamanta deține posesia, nu are decât interesul ca, pe cale judecătorească să i se recunoască dreptul său, prin acțiunea în constatare. Dimpotrivă, acțiunea ar fi în realizare în cazul în care pârâta A.D.S. ar avea posesia bunului, deoarece, în atare situație, reclamanta ar tinde nu numai la recunoașterea judecătorească a dreptului său, ci, totodată și la obligarea pârâtei la predarea acelui bun.

Față de aceste considerente, în lumina dispozițiilor art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (2) și (5) C. proc. civ., reținând că cererea subsidiară a reclamantei a fost soluționată nelegal fără a se intra în cercetarea fondului văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta SC I.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 522 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care va fi modificată, în sensul admiterii apelului declarat de reclamanta împotriva comerciale nr. 5167 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care va fi desființată în parte, ca urmare a constatării faptului că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat cererea subsidiară fără a intra în cercetarea fondului.

În consecință, urmare a casării parțiale, sub aspectul menționat, cauza urmează să fie trimisă spre rejudecare, în prima instanță, la Tribunalul București, în privința cererii privind constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Cu prilejul rejudecării vor fi analizate toate celelalte critici aduse deciziei pronunțate în apel și care, față de soluția ce urmează a fi adoptată nu s-a mai impus a face obiect de analiză în acest cadru procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC I.R. SRL București împotriva deciziei civile nr. 522 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că: Admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței comerciale nr. 5167 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o desființează în parte și trimite spre rejudecare în prima instanță la Tribunalul București, cererea reclamantei privind constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.