ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 391/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 391/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Prin sentința comercială nr. 5167 din 9 aprilie 2008 pronunțată
de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost
respins capătul principal de cerere formulat de reclamanta SC I.R. SRL în
contradictoriu cu pârâta A.D.S., ca neîntemeiat, iar capătul subsidiar, ca
inadmisibil.
Pentru a pronunța această
sentință, prima instanță a reținut că reclamanta
a solicitat, în principal, constatarea nulității absolute parțiale
a protocolului din 23 ianuarie 2003 încheiat între SC G. SA și A.D.S., în
ceea ce privește terenul în suprafață de 9.487,76 mp situat în
București, înscris în CF București și, în subsidiar, să se constate
că dreptul de proprietate asupra acestui imobil aparține reclamantei,
în temeiul contractului de vânzare - cumpărare autentificat de BNP M.M. din
8 octombrie 2003.
S-a reținut că reclamanta nu a demonstrat,
în invocarea cauzei ilicite ca temei al solicitării nulității
absolute, dispozițiile legale încălcate.
Reclamanta a invocat încălcarea șirului de
transmisiuni a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, însă
prima instanță a reținut că actele de schimb și
vânzare - cumpărare încheiate cu privire la imobil sunt opozabile inter
partes, motivele reclamantei nefiind suficiente pentru demonstrarea cauzei
ilicite, ci, ar putea fi suficiente pentru o acțiune în revendicare.
Cu privire la capătul subsidiar s-a apreciat
că acțiunea în constatare este inadmisibilă în raport de posibilitatea
realizării dreptului printr-o acțiune în revendicare, ambele
părți fiind în posesia unor titluri de proprietate.
De asemenea, în cauză există dubii cu
privire la validitatea titlului primar, actul de schimb, existând posibilitatea
ca reclamanta să fi dobândit de la persoane fără titlu legal
obținut, buna-credință nefăcând obiectul analizei în
cauză.
Pe de altă parte, s-a reținut că,
deși reclamanta a invocat faptul că SC G. SA nu făcea parte din
categoria societăților comerciale agricole vizate de Legea nr. 268/2001,
nu a rezultat dacă aceasta a reprezentat o eroare sau o intenție
speculativă cu scop de fraudare din partea A.D.S.
În acest sens, reclamanta nu a probat faptul că
organe ale A.D.S. au săvârșit un act sau fapt ilicit, iar o
posibilă eroare de drept nu este echivalentă cu frauda.
Apelul declarat de reclamantă împotriva
sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 522
din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a
comercială.
În considerentele deciziei s-a reținut că
instanța nu este învestită cu compararea titlurilor
părților, specifică acțiunii în revendicare
imobiliară, ci, doar conținutul protocolului din perspectiva
respectării normelor juridice care reglementează condițiile de
valabilitate ale actului juridic.
Sub acest aspect se arată că SC G. SA a
fost cuprinsă în anexa 3, și că avea obligația legală
de a preda A.D.S. terenurile deținute în administrare, actul fiind
încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 268/2001, a H.G. nr. 626/2001,
a Ordinului nr. 150/2002 și nr. 106/2002 al M.A.A.P. și M.A.P.
Protocolul atacat nu poate fi apreciat ca titlul
translativ de proprietate, deoarece societățile agricole cuprinse în anexa
Legii nr. 268/2001, cărora le-a revenit obligația de a preda terenurile,
le dețineau în folosință, neavând titlu de proprietate, contrar
susținerilor reclamantei care a afirmat ideea neîntemeiată, potrivit
căreia SC G. SA a devenit proprietara terenului în baza Legii nr. 15/1990.
Susținerile reclamantei conform cărora, în
ipoteza în care nu se pune problema nulității Protocolului, oricum a
fost prima care a efectuat formalitățile de publicitate
imobiliară, au fost înlăturate în apel prin aceea că,
această solicitare se impune a fi cercetată pe calea acțiunii în
revendicare, și nu printr-o acțiune în constatare unde, în cadrul probei
cu acte nu are a se distinge între titlurile care provin de la aceeași
autor. Pe de altă parte, posesia reclamantei asupra imobilului este
ocrotită de lege.
Faptul că SC G. SA a fost din eroare
trecută în anexa Legii nr. 268/2001 nu îi poate fi imputat A.D.S.
Terenul în litigiu avea destinația de teren
agricol la data încheierii protocolului și s-a dat eficiență
Legii nr. 268/2001 care dispunea că prevederile acesteia se aplică
și societăților comerciale comerciale rezultate în urma divizării
sau fuziunii societăților comerciale care dețin în exploatare
terenuri cu destinația agricolă, precum și
societăților naționale care funcționează sub
autoritatea M.A.P.D.R.
Instanța de apel conchide că, prin
încheierea protocolului, SC G. SA și A.D.S. s-au conformat prevederilor
Legii nr. 268/2001 fiind neîntemeiate pretențiile reclamantei de
constatare a nulității absolute parțiale a acestuia, pentru
cauză ilicită și fraudarea legii.
Soluția asupra capătului subsidiar al
cererii a fost menținută, reținându-se inadmisibilitatea
acestuia, în raport de art.111 C. proc. civ.
Împotriva deciziei reclamantei a declarat recurs,
întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia,
modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii principale.
În motivarea recursului se arată
următoarele:
1 - Instanțele au interpretat și aplicat
greșit prevederile Legii nr. 15/1990 și ale Legii nr. 268/2001.
Astfel, motivarea conține o serie de
precizări, fără a fi în vreun fel înlăturate motivat
argumentele reclamantei referitoare la cauza ilicită și frauda la
lege, ignorându-se fundamentul acțiunii din perspectiva definirii cauzei ilicite,
întrucât, încă din anul 1998 întreaga suprafață care a format
obiectul protocolului din 23 ianuarie 2003 nu se mai afla în patrimoniul SC G.
SA, aceasta din urmă transmițând însuși dreptul de proprietate
asupra terenului către C.G., printr-un contract de schimb autentic și
transcris la Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni de pe
lângă Judecătoria Sector 1 București.
SC G. SA nu îndeplinea condițiile pentru a putea
fi inclusă pe listele anexe la Legea nr. 268/2001, nefiind o societatea
comercială agricolă, ci o societate comercială provenită
dintr-o fostă întreprindere de prelucrare a cărnii, căreia îi
erau pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 15/1990.
Astfel anexele la lege au doar un rol orientativ, iar
nu unul constitutiv sau declarativ, ceea ce contează fiind criteriile
legale pe care trebuie să le îndeplinească respectivele subiecte de
drept pentru a figura pe lista respectivă.
Or, din analiza acestor criterii, rezultă clar
că SC G. SA nu îi erau aplicabile prevederile Legii nr. 268/2001, contrar
celor reținute în apel, iar eroarea cauzată de confuzia gravă cu
privire la natura societății comerciale în discuție, trebuia
reținută ca și cauză ilicită la încheierea protocolului,
nefiind necesar ca eroarea să fie cauzată de A.D.S., ci preluată
și perpetuă, de această instituție publică.
Instanțele de fond au interpretat în mod
greșit Legea nr. 268/2001, ignorând principiul aplicării în timp a
acesteia, întrucât terenul a fost înstrăinat de SC G. SA anterior
intrării legii în vigoare.
Fiind vorba despre o societate comercială
constituită în temeiul Legii nr. 15/1990, prin efectul art. 20 alin. (2) a
dobândit însuși dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor din
patrimoniul său.
Astfel, dacă s-ar admite, prin absurd, ipoteza
incidenței Legii nr. 268/2001 asupra SC G. SA, efectele sale s-ar întinde
doar asupra terenurilor agricole deținute la data intrării sale în
vigoare, sau cel mult, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 198/1999.
Este criticată modalitatea în care instanța
de apel s-a limitat la a respinge nemotivat considerentele juridice prezentate
de reclamantă, în demonstrarea dreptului de proprietate al SC G. SA.
Sub acest aspect, recurenta invocă doctrina
și practica judiciară care au statuat în sensul că, atâta timp
cât un teren este inclus în categoria celor din domeniul privat al statului,
acesta intră sub incidența art. 20 alin. (2), din Legea nr. 15/1990
și devine astfel proprietatea exclusivă a societății
comerciale, eliberarea ulterioară a certificatului de atestare a dreptului
de proprietate având doar efect declarativ de drepturi, și nu efect
constitutiv. Procedura instituită prin H.G. nr. 834/1991 și prin
Criteriile 2665/IC/311/1992 are menirea doar de a pune la dispoziția
societăților comerciale un instrument probator al dreptului de
proprietate asupra terenurilor.
Cu privire la cauza ilicită și frauda la
lege ca și caz particular al său, recurenta susține că
instanța de apel a reținut în mod nelegal și nemotivat apreciind
că SC G. SA și A.D.S. s-au conformat Legii nr. 268/2001 la încheierea
protocolului.
Sub acest aspect, recurenta susține că
simplul fapt că dreptul de proprietate asupra terenului nu aparținea
domeniului privat al statului, ci SC G. SA, justifică în mod esențial
și evident cauza ilicită a încheierii respectivului act juridic, cu
atât mai mult, cu cât pârâta A.D.S. nu a fost în măsură să
depună la dosar toate înscrisurile care au stat la baza încheierii protocolului,
iar din cele depuse nu reiese cu certitudine care este terenul preluat în
administrare, fraudarea legii având loc pentru a mări domeniul privat al
statului.
Apoi se învederează faptul că în mod
nelegal s-a ignorat împrejurarea că înstrăinările succesive cu
privire la acest teren au avut loc prin acte autentice, legal întabulate,
operațiune ce le-a conferit opozabilitate erga omnes.
2 - În al doilea rând, recurenta susține că
instanțele de fond au aplicat greșit prevederile art. 111 C. proc.
civ., respingând ca inadmisibil capătul subsidiar al acțiunii.
Astfel, se arată că acțiunea în
realizarea dreptului nu îi este la îndemână reclamantei, de vreme ce
deține posesia terenului, acțiunea întemeiată pe art. 111 C.
proc. civ. fiind cea care îi permite să se apere atunci când se
contestă sau există pericolul de a i se contesta dreptul de
proprietate.
De asemenea se arată că cererea
subsidiară este întemeiată, întrucât reclamanta este dobânditor de
bună-credință asupra imobilului în litigiu și a efectuat
publicitatea imobiliară anterior pârâtei, fiind aplicabile prevederile art.
36 din Legea nr. 7/1996 cu privire la acțiunea în rectificare și
condițiile de exercitare ale acesteia, în vederea asigurării
securității circuitului civil.
Recurenta menționează și împrejurarea
că a fost prima care a efectuat publicitatea imobiliară, iar pârâta,
dimpotrivă, nu a efectuat niciodată aceste formalități de
unde rezultă că dreptul de proprietate asupra terenului aparține
societății reclamante.
Prin întâmpinarea înregistrată la 24 iunie 2009,
intimata A.D.S. a solicitat respingerea recursului.
În apărare se susține faptul că SC G.
SA nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra terenului,
câtă vreme nu a obținut pentru acesta certificate de atestare a
dreptului de proprietate, astfel că, în mod corect și în aplicarea
Legii nr. 268/2001 terenul a fost predat pe bază de protocol în
administrarea A.D.S., care nu a fost semnat cu fraudarea legii, ci, în
îndeplinirea unei obligații legale.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se
vor reține următoarele:
Prin H.G. nr. 167 din 20 februarie 1990, Statul Român
a înființat Î.P.C. București, Splai, având în patrimoniu terenul în
suprafață de 98.130 mp situat în București, sector 1.
În urma intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990
privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome
și societăți comerciale, prin H.G. nr. 1353/1990 această
întreprindere a fost transformată în societate comercială pe
acțiuni, denumită SC G. SA.
În cadrul procedurii falimentului
societății, între aceasta și A.D.S. a fost încheiat protocolul din
23 ianuarie 2003 pentru suprafața de 98.130 mp, în temeiul Legii nr. 268/2001
privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în
administrare terenuri proprietate publică și privată a statului
cu destinație agricolă și înființarea A.D.S.
În prezent SC G. SA, în urma parcurgerii procedurii
falimentului a fost radiată de la O.R.C. de pe lângă Tribunalul
București la 14 decembrie 2005.
Între SC G. SA și C.G. a avut loc un schimb de
terenuri care a făcut obiectul contractului autentificat la BNP C.E.,
transcris în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni de pe
lângă Judecătoria Sector 1 din 10 martie 1998, în baza căruia C.G.
a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 98.130 mp anterior
identificat.
Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat
din 23 iunie 1998, C.G. a înstrăinat suprafața de 78.130 mp în
favoarea cumpărătorilor S.I. și G.S., în cote părți
egale, contractul fiind la rândul său, transcris în Registrul de
Transcripțiuni și Inscripțiuni de pe lângă Judecătoria
Sector 1 din 10 martie 1998.
Ulterior, printr-un act de dezmembrare autentificat
din 21 martie 2003 de BNP D.F., terenul în suprafață de 78.130 mp a
fost lotizat în 9 parcele, terenul care face obiectul litigiului fiind cuprins
în lotul 8 în suprafață totală de 17.203 mp.
La rândul său, lotul nr. 8 a fost partajat în
lotul 8A în suprafață de 9.487,76 mp și lotul 8B în
suprafață de 7.715,88 mp.
Lotul 8A a fost întabulat în CF București, prin
încheierea din 12 august 2003 și înstrăinat reclamantei în baza
contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 8 septembrie 2003, cu
promisiunea încheierii contractului de vânzare - cumpărare după
scoaterea terenului din circuitul agricol.
Prin aprobarea emisă de O.C.G.C. București
din 8 octombrie 2003, terenul a fost scos din circuitul agricol și
înstrăinat reclamantei prin contractul de vânzare - cumpărare
autentificat din 8 octombrie 2003 și întabulat în CF București.
Prin cererea principală reclamanta a solicitat
să se dispună nulitatea absolută parțială a protocolului
din 23 ianuarie 2003 încheiat între SC G. SA și A.D.S., în ceea ce
privește suprafața de 9487,76 mp, pentru frauda la lege și
cauză ilicită.
Prin fraudarea legii se înțelege acea
operațiune care constă în folosirea anumitor dispoziții legale
la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte
dispoziții legale, imperative.
În ceea ce privește cauza actului juridic civil,
una dintre condițiile valabilității ei o constituie caracterul
licit și moral, prevăzută expres de art. 966 C. civ.:
„Obligația (…) nelicită, nu poate avea niciun efect”.
De asemenea, potrivit art. 968 C. civ.: „Cauza este
nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor
moravuri și ordinii publice”.
În speță pentru a se dispune nulitatea
absolută parțială a protocolului, pentru cauză ilicită
se impune identificarea dispozițiilor legale fraudate sau încălcate.
Din expunerea motivelor acțiunii, reiterate
și în memoriul de recurs, reiese că reclamanta invocă încheierea
protocolului, cu ignorarea transmisiunilor succesive care au avut loc în
privința dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, și
deci, împrejurarea că pârâta A.D.S. a dobândit de la un neproprietar.
Din această perspectivă, instanțele de
fond au reținut corect faptul că actele de schimb și vânzare - cumpărare
mai sus evocate sunt opozabile inter partes, cu excepția întabulării
în cartea funciară, care a avut loc doar în privința actului de
dezmembrare din 21 martie 2003, ulterior încheierii protocolului.
Prin urmare nu poate fi vorba despre fraudarea legii,
câtă vreme imobilul în discuție era cuprins în anexa 3 la Legea nr. 268/2001,
ceea ce instituia în sarcina societății comerciale obligația
prevăzută de art. 7 alin. (5) și (6) de a-l preda, pe bază
de protocol, către A.D.S., tocmai în executarea unei obligații
legale.
Aspectele invocate în legătură cu
necesitatea analizării criteriilor pe care urma să le
îndeplinească o societate comercială pentru a figura în listele anexe
la Legea nr. 268/2001 incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2) din
Legea nr. 15/1990, precum și celelalte critici aduse deciziei prin
considerentele expuse la pct. 1 din memoriul de recurs, nu sunt suficiente
pentru demonstrarea cauzei ilicite și fraudării legii, putând fi
valorificate doar pe calea unei acțiuni având ca obiect compararea
titlurilor.
Din această perspectivă, susținerile
recurentei vizând nelegalitatea deciziei din apel cu privire la menținerea
soluției primei instanțe de respingere ca inadmisibil a petitului
subsidiar, sunt fondate.
Potrivit art. 111 C. proc. civ. „Partea care are
interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau
neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea
poate cere realizarea dreptului”.
Prima instanță a respins ca
inadmisibilă cererea reclamantei prin care solicita să se constate
dreptul său de proprietate asupra imobilului identificat în primul petit,
pe considerentul că, fiind posibilă exercitarea unei acțiuni în
revendicare, reclamanta își poate realiza dreptul pretins uzând de
această cale.
Acțiunea în revendicare este acțiunea pe
care proprietarul neposesor o formulează împotriva posesorului
neproprietar în vederea recunoașterii dreptului său de proprietate.
Această acțiune se
desfășoară în două etape: prima, în care se constată
dreptul de proprietate al reclamantului și a doua, în care dreptul se realizează
propriu-zis, prin obligarea pârâtului, posesor neproprietar, să lase în
deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reclamantului.
Cum în speță nu se contestă
împrejurarea de fapt că posesia îi aparține reclamantei, rămâne
de identificat de către instanță, persoana căreia îi
aparține dreptul respectiv, etapă care ține chiar de constatarea
existenței dreptului de proprietate, fiind circumscrisă prevederilor art.
111 C. proc. civ.
Astfel, singura modalitate procesuală în care
s-ar putea compara titlurile de proprietate exhibate de către cele
două părți, pentru clarificarea situației juridice a
terenului în litigiu, o constituie acțiunea în constatarea existenței
unui drept, în speță, dreptul de proprietate, întemeiată pe art.
111 C. proc. civ.
În atare împrejurări, în care reclamanta
deține posesia, nu are decât interesul ca, pe cale
judecătorească să i se recunoască dreptul său, prin
acțiunea în constatare.
Dimpotrivă, acțiunea ar fi în realizare în
cazul în care pârâta A.D.S. ar avea posesia bunului, deoarece, în atare
situație, reclamanta ar tinde nu numai la recunoașterea judecătorească
a dreptului său, ci, totodată și la obligarea pârâtei la
predarea acelui bun.
Față de aceste considerente, în lumina
dispozițiilor art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (2) și (5) C. proc.
civ., reținând că cererea subsidiară a reclamantei a fost
soluționată nelegal fără a se intra în cercetarea fondului
văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va
admite recursul declarat de reclamanta SC I.R. SRL împotriva deciziei civile nr.
522 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a
V-a comercială, care va fi modificată, în sensul admiterii apelului
declarat de reclamanta împotriva comerciale nr. 5167 din 9 aprilie 2008 a
Tribunalului București, secția a VI-a comercială, conform art. 297
alin. (1) C. proc. civ., care va fi desființată în parte, ca urmare a
constatării faptului că, în mod greșit, prima instanță
a rezolvat cererea subsidiară fără a intra în cercetarea
fondului.
În consecință, urmare a casării
parțiale, sub aspectul menționat, cauza urmează să fie
trimisă spre rejudecare, în prima instanță, la Tribunalul
București, în privința cererii privind constatarea dreptului de
proprietate asupra imobilului în litigiu.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale
sentinței.
Cu prilejul rejudecării vor fi analizate toate celelalte
critici aduse deciziei pronunțate în apel și care, față de
soluția ce urmează a fi adoptată nu s-a mai impus a face obiect
de analiză în acest cadru procesual.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC I.R. SRL București
împotriva deciziei civile nr. 522 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel
București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în
sensul că:
Admite apelul declarat de reclamantă împotriva
sentinței comerciale nr. 5167 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului
București, secția a VI-a comercială, pe care o
desființează în parte și trimite spre rejudecare în prima
instanță la Tribunalul București, cererea reclamantei privind
constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Menține restul dispozițiilor
sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 3 februarie 2010.