ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8289/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8289/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei rezultă următoarele:

Reclamanții M.A.I. și D.A.M.

au acționat în judecată Primăria Snagov, Consiliul Județean Ilfov, Statul Român

prin Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Federația Rusă pentru Guvernul Federației Ruse și Ministerul Afacerilor

Externe, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, pârâții să fie

obligați a le lăsa reclamanților deplina proprietate și liniștita posesie a

imobilului din Snagov, format din teren în suprafață de 6650 mp și construcția

aflată pe acest teren cunoscută sub denumirea de „Vila A.D.”.

Prin cererea completatoare

din 19 mai 2006 reclamanții au mai solicitat anularea ordinului de rechiziție

nr. 4913 din 09 aprilie 1945, a ordinului de rechiziție din 24 mai 1947,

Decretului nr. 25 din 26 ianuarie 1959 al Adunării Naționale al României, a Hotărârii

nr. 175 din 02 martie 1962 a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare

Române și Decretului nr. 163 din 12 martie 1962 al Consiliului de Stat al

Republicii Populare Române.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că imobilul revendicat a aparținut bunicului – A.D.,

fiind dobândit prin actul autentic de vânzare-cumpărare încheiat în 1929. În

1945 imobilul a fost rechiziționat de Statul Român și pus la dispoziția Uniunii

Aliaților prin Ordinul nr. 4913 din 09 aprilie 1945. La data de 24 mai 1947

imobilul a fost rechiziționat pentru a doua oară și folosit de Direcția Sovietică

de Comerț Exterior, iar ulterior naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și

cedat de Statul Român Statului Sovietic printr-un schimb de imobile – în

temeiul Decretului nr. 163/1962.

Prin întâmpinarea depusă,

Statul Român prin Guvernul României a invocat excepția lipsei sale de

legitimare procesuală pasivă – motivat de faptul că Guvernul României nu reprezintă

Statul Român în litigiile referitoare la dreptul de proprietate.

La fel, Ministerul

Afacerilor Externe și Primăria Snagov au susținut prin întâmpinarea depusă,

lipsa lor de legitimare pasivă, motivat de faptul că nu deținea imobilul

revendicat.

Prin sentința nr. 125 din 26

ianuarie 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria Snagov, Consiliul

Județean Ilfov și Ministerul Afacerilor Externe – și a respins acțiunea sub

toate cele șase capete de cerere față de acești pârâți pentru lipsa calității

procesuale pasive. Prin aceeași sentință Tribunalul a admis excepția lipsei de

legitimare procesuală pasivă a Statului Român prin Guvernul României și a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru capătul de cerere

privind revendicarea imobilului, respingând față de aceștia acțiunea în

revendicare pentru lipsa calității procesuale pasive.

La termenul din 12 ianuarie 2007,

Tribunalul din oficiu a pus în discuția părților excepția necompetenței

generale a instanțelor românești față de pârâta Federația Rusă prin Guvernul

Federației Ruse – iar prin sentința nr. 125 din 26 ianuarie 2007 – admițând

excepția – a respins acțiunea în integralitate, sub toate cele 6 capete de

cerere – împotriva Federației Ruse prin Guvernul Federației Ruse – ca nefiind

de competența instanțelor române.

Prin aceeași sentință

Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român prin Guvernul României și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității

absolute a Ordinului de Rechiziție nr. 4913 din 09 aprilie 1945, a Ordinului de

Rechiziție din data de 24 mai 1947, a Decretului nr. 25 din 26 ianuarie 1959 a

Adunării Naționale a României, a Hotărârii nr. 175 din 02 martie 1962 a

Consiliului de Miniștri al R.P.R. și a Decretului nr. 163 din 12 martie 1962 a

Consiliului de Stat al Republicii Populare Române – și a fixat termen pentru

continuarea judecății privind constatarea nulității absolute a actelor

susmenționate.

S-a constatat că imobilul

revendicat a aparținut lui D.A., autorul reclamanților, fiind dobândit prin

actul autentic de vânzare-cumpărare din 1929; că imobilul a fost rechiziționat

mai întâi prin Ordinul nr. 4913/1945 fiind pus la dispoziția Uniunii Aliate de

Control Sovietic, iar mai apoi rechiziționat a doua oară și pus la dispoziția

Ministerului Comerțului Exterior Sovietic pentru ca în 1950 imobilul să fie

naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și preluat de Statul Român.

Printr-un schimb de imobile

între Statul Român și Statul Sovietic, terenul și vila aparținând autorului

reclamanților a ajuns în posesia Ambasadei Sovietice.

S-a reținut în

considerentele sentinței că instanțele române nu pot judeca un litigiu și

pronunța o hotărâre pe fondul cauzei în contradictoriu cu un alt stat – în

speță cu Federația Rusă prin Guvernul acesteia – prin care statul străin să fie

obligat în favoarea unui subiect de drept român, deoarece s-ar încălca suveranitatea

acelui stat. Excepția de extrateritorialitate a competenței de jurisdicție –

necesită o consacrare printr-o convenție internațională, în lipsa căreia Statul

Român nu-și poate aroga dreptul de jurisdicție față de alt stat, în cauză

Federația Rusă.

Referitor la celelalte

capete de cerere, în privința cărora s-a reținut legitimarea Statului Român,

Tribunalul, prin sentința civilă nr. 711 din 18 mai 2007 a respins pentru lipsă

de interes capetele de cerere privind anularea Ordinului de Rechiziție nr. 4913

din 09 aprilie 1945, Ordinul de Rechiziție din data de 24 mai 1947 și Decretul

nr. 25 din 26 ianuarie 1959 al Adunării Naționale a României și ca inadmisibile

capetele de cerere referitoare la anularea hotărârii nr. 175 din 02 martie 1962

a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române și a Decretului nr. 163

din 12 martie 1962 al Consiliului de Stat al R.P.R.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a concluzionat că prin ordinele de rechiziție imobilul nu a fost

scos definitiv din patrimoniul autorului reclamanților, ci doar temporar și că

preluarea definitivă a acestuia a intervenit ca efect al naționalizării prin

Decretul nr. 92/1950 – astfel că anularea celor două ordine de rechiziție este

lipsită de interes. Lipsită de interes este și anularea Decretului nr. 25/1959

emis de Adunarea Națională a României, deoarece acesta nu viza vila revendicată

ci alte două vile „A.” și „D.”, după cum anularea Hotărârii nr. 175 din 02

martie 1962 a Consiliului de Miniștri și a Decretului nr. 163 din 12 martie 1962

al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, excede atribuțiilor

puterii judecătorești, deoarece instanțele nu sunt competente să invalideze

actele normative, ci doar să le interpreteze și să le aplice.

Prin decizia nr. 135 A din

19 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate de

reclamanții D.A.M. și M.A.I. împotriva sentinței nr. 125 din 26 ianuarie 2007.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a concluzionat că în mod corect instanța de fond a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Snagov a Consiliului

Județean Ilfov, a Ministerului Afacerilor Externe, a Statului Român prin Guvern

și a Ministerului Finanțelor – în privința capătului de cerere vizând

revendicarea imobilului, deoarece acesta nu se află în posesia acestor

autorități.

Curtea a reținut de asemenea

că excepția de necompetență generală a instanțelor române a fost corect

soluționată – față de imunitatea de jurisdicție a Federației Ruse.

În recursul declarat și

motivat în drept pe dispozițiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții I.A.M.

și A.M.D. critică decizia nr. 735 A din 19. noiembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, sub următoarele aspecte:

- Instanța era datoare să

procedeze la compararea titlurilor reclamanților cu acela al Federației Ruse,

împrejurare în care ar fi constatat că titlul reclamanților este mai bine

caracterizat, fiind înscris în C.F. și mai vechi, în timp ce titlul de

proprietate al Federației Ruse provine de la un neproprietar, nefiind dobândit

legal.

- Instanța de apel nu a

răspuns tuturor motivelor de apel și anume că instanța de fond s-a pronunțat în

dosar prin două sentințe nr. 125 din 26 ianuarie 2007 și respectiv sentința nr.

711 din 18 mai 2007, că procedura cu Fundația Rusă care nu s-a prezentat nu a

fost completă la nici un termen de judecată la fond și în apel, că Federația

Rusă are legitimare procesuală pasivă la fel și Statul Român – prin Ministerul

Finanțelor atunci când participă nemijlocit în nume propriu – ca subiect de

drepturi și obligații.

- Instanța era datoare să

anuleze toate cele cinci acte atacate – deoarece ele nu puteau duce la o

preluare definitivă a imobilului în litigiu de către stat.

- Cât privește necompetența

generală a instanțelor românești, aceasta nu putea fi pusă în discuție de vreme

ce preluarea imobilului de către stat s-a făcut nelegal. Prin pronunțarea

excepției fără a analiza și condițiile care au dus la pierderea imobilului de

către autorul reclamanților, practic instanța de fond și aceea de apel au

analizat superficial condițiile sub care acest imobil a trecut de la adevăratul

proprietar la Statul Rus.

- Competența de soluționare

revine instanțelor românești deoarece art. 36 al Convenției de la Viena a fost

anulat de art. 4 al Convenției de la Geneva.

- Statul Român nu putea

dispune de imobil pentru a-l schimba cu un alt imobil decât în cazul

succesiunii vacante în care statul ar fi dobândit imobilul în temeiul

certificatului de vacanță succesorală.

Recursul este nefondat.

Imobilul revendicat,

proprietatea autorului reclamanților a făcut obiectul a două acte de

rechiziție, iar în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost preluat de stat prin

naționalizare.

În temeiul Decretului nr. 163/1962

al Consiliului de Stat și autorizării Consiliului de Miniștri al R.P.R. prin

Decretul nr. 175/1962 – a intervenit schimbul de imobile între România și

U.R.S.S. România primea de la Statul Sovietic un teren în suprafață de 440 mp

cu construcțiile aferente în București, cedând în schimb două imobile „Vila

roșie” reprezentând imobilul preluat de la D.A. – autorul reclamanților și „Vila

cu stuf” – totalizând astfel un teren în suprafață de 10.560 mp împreună cu

construcțiile aferente – situate în comuna Snagov.

Corect instanțele au făcut

în cauză aplicarea art. 5 și art. 6 din Convenția Națiunilor Unite cu privire

la imunitatea de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora – invocând

din oficiu necompetența generală a instanțelor române față de Federația Rusă

prin Guvernul acesteia.

Imunitatea de jurisdicție

derivând din suveranitatea de stat – competența de jurisdicție nu poate fi

exercitată extrateritorial în absența unor convenții sau tratate internaționale

care să consacre acestora extindere de competență.

În acest sens, art. 5 din

Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitatea de jurisdicție a statelor

și a bunurilor acestora – statuează că un stat beneficiază pentru el și

bunurile sale de imunitate de jurisdicție în fața instanțelor unui alt stat –

în timp ce art. 6 consacră caracterul peremptoriu al excepției de exercitare a

jurisdicției ca efect al imunității statelor, prevăzut de art. 5 – pe care

instanța invocând-o din oficiu veghează ca imunitatea acestui alt stat

prevăzută la art. 5, să fie respectată.

În accepțiunea alin. (2) al

art. 6 din Convenția Națiunilor Unitate, un proces este considerat ca fiind intentat

contra unui alt stat, când statul este citat ca parte în proces sau chiar dacă

nu este citat ca parte în proces, procesul vizează în fapt să aducă atingere

bunurilor, drepturilor, intereselor sau activităților acestui alt stat.

În speță, cerințele art. 6

alin. (2) din convenție sunt îndeplinite cumulativ, deoarece parte în proces a

fost statul – Federația Rusă prin Guvernul său, iar litigiul viza bunurile

Statului Rus, respectiv vila pe care acesta a dobândit-o prin schimb.

În absența unei Convenții a

României cu Federația Rusă, exercitarea extrateritorială a competenței de

jurisdicție a Statului Român – nu putea fi arogată de acesta – astfel că în mod

corect – tribunalul a invocat din oficiu excepția de necompetență generală a

instanțelor române, iar curtea de apel a confirmat această soluție.

Absența prezentării

Federației Ruse prin Guvernul său în fața instanțelor române – nu se consideră

în viziunea art. 8 din Convenția Națiunilor Unite ca având valoare de

consimțământ al acesteia la exercitarea jurisdicției românești, așa cum au

lăsat să se întrevadă reclamanții în motivarea recursului acestora.

În cel de al doilea motiv de

recurs, reclamanții invocă neregularitatea procedurii de citare a Federației

Ruse, la fond, invocată și în apel – în privința căreia Curtea de Apel a omis a

se pronunța.

O atare omisiune nu are

semnificație în soluționarea cauzei – deoarece critica ignoră un aspect

esențial privitor la regimul juridic al nulităților, acela potrivit căruia

nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea pretins lezată prin actul

procedural anulabil.

Neobservarea dispozițiunilor

legale privitoare la citarea părților, menite să le asigure dreptul la apărare

și contradictorialitatea dezbaterilor sunt sancționate cu nulitatea relativă în

temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar cea care justifică un interes în

invocarea unei asemenea nulități este doar partea față de care procedura nu a

fost legal îndeplinită, singura care ar putea suferi o vătămare în acest caz.

Or, în speță, recurenții

invocând în apel și în recurs neregularitatea procedurii de citare cu Federația

Rusă, neregularitate care nu este de ordine publică, nu putea fi analizată de

Curtea de Apel București la cererea reclamanților.

În dezvoltarea motivelor de

recurs s-a susținut că nelegal instanța de apel a confirmat soluțiile instanței

de fond – regăsite în două hotărâri pronunțate în aceeași cauză și în aceeași

fază procesuală.

Critica este nefondată – deoarece

tehnica de soluționarea cauzei – prin două hotărâri este principial recunoscută

în legislația noastră în cazul hotărârilor parțiale, chiar dacă în speță nu

poate fi vorba de o atare hotărâre. În afară de aceasta, printr-un atare mod de

a proceda al instanței de fond, drepturile și interesele legitime ale

reclamanților nu au fost vătămate, întrucât după soluționarea excepției privind

imunitatea de jurisdicție prin sentința nr. 125 din 06 ianuarie 2007,

Tribunalul a fixat termen pentru continuarea judecății în vederea soluționării

și a celorlalte capete de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute

a ordinelor de rechiziție, a hotărârii nr. 25/1959 a Consiliului de Miniștri, a

hotărârii nr. 175/1962 – de autorizare a schimbului și a Decretului nr. 163 din

12 martie 1962 – prin care s-a efectuat schimbul – aflate sub jurisdicția

Statului Român.

Aspectele legate de

legitimarea procesuală a statului atunci când participă în nume propriu ca subiect

de drepturi și obligații nu poate fi disociată de problema imunității de

jurisdicție a acestuia. Așa fiind, în limitele competenței jurisdicționale a

instanțelor române – acestea s-au pronunțat corect – pe excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Guvernul României și respectiv

Ministerul Finanțelor Publice, deoarece Guvernul în temeiul art. 25 alin. (2)

Decretul nr. 35/1954 nu reprezintă statul în litigiile referitoare la dreptul

de proprietate și în plus statul nu este deținătorul de drept al imobilului.

Cât privește legitimarea

pasivă a Federației Ruse, acest aspect excede competenței jurisdicționale a

instanțelor române, astfel că o atare critică nu poate si soluționată în cadrul

recursului de față.

Din aceleași considerente

legate de limitările impuse de competențele jurisdicționale, instanțele nu au

putut intra în cercetarea fondului – procedând la o comparare de titluri în

cadrul revendicării, pentru a putea astfel concluziona în privința acelui titlu

mai bine caracterizat.

Corect, în demersul de

soluționare a cauzei instanța a reținut – raportat la obiectul primului capăt

de acțiune – revendicare – că anularea actelor de rechiziție este lipsită de

interes – deoarece prin mecanismul rechiziției imobilul nu a fost scos definitiv

din patrimoniul autorului reclamanților, ci doar temporar, prin preluarea

atributului folosinței. Aceeași absență a interesului subzistă și în privința

anulării Decretului nr. 25/1959 – deoarece decretul referindu-se la alte

imobile decât acela aparținând autorului reclamanților nu a influențat în nici

un fel situația juridică a vilei „D.”.

Cât privește anularea

hotărârii nr. 175/1962 a Consiliului de Miniștri al R.P.R. și al Decretului nr.

163/1962 al Consiliului de Stat, acestea fiind acte cu caracter normativ

verificarea legalității acestora – și pe cale de consecință anularea lor –

depășeau atribuțiile de control ale instanțelor – potrivit dispozițiunilor

constituționale de la acea dată, astfel că pe bună dreptate respingerea celor

două capete de acțiune a operat pe calea excepției de inadmisibilitate.

Oricum soluționarea chiar pe

fond a celor cinci capete de acțiune nu erau în măsură să invalideze titlul cu

care statul a preluat imobilul, astfel cum acest concept este marcat în

limitele sale de art. 6 din Legea nr. 213/1997, deoarece nici unul din aceste

capete de acțiune nu se afla în legătură nemijlocită cu preluarea definitivă a

imobilului de către stat.

Instanțele au analizat cauza

în limitele investirii prin acțiune:

- Nelegalitatea ordinelor de

rechiziție nu au legătură cu preluarea imobilului de către stat, deoarece

rechiziția are un caracter limitat în timp și afectează doar dreptul de

folosință ca atribut al dreptului de proprietate nu și pe acela de proprietate,

iar Decretul nr. 25/1959 a cărui anulare s-a cerut vizează alte imobile în timp

ce hotărârea nr. 175/1962 și Decretul nr. 163/1962 – sunt acte ulterioare

preluării imobilului – astfel că ele nu pot pune în discuție valabilitatea

titlului statului.

În calitatea sa de

proprietar al imobilului în litigiu – „Vila D.” din Snagov, în temeiul unui act

normativ fie chiar abuziv, așa cum a fost Decretul nr. 92/1950 – statul a

beneficiat la acea dată de toate atributele specifice acestui drept, inclusiv

acela de dispoziție, ceea ce l-a legitimat să procedeze la efectuarea

schimbului de imobile cu Federația Rusă.

Succesiunea vacantă care îi

conferă statului calitatea de moștenitor, reprezintă unul din modurile de

dobândire de către stat a dreptului de proprietate dar nu și singurul, astfel

că dreptul statului în calitate de proprietar al imobilului de a-l schimba nu

poate fi limitat la succesiunea vacantă.

- Nefondat este și motivul

de recurs privitor la competența de jurisdicție a instanțelor române – ivită

după anularea art. 36 al Convenției de la Viena prin art. 4 al Convenției de la

Geneva, întrucât aspectele legate de imunitățile de jurisdicție ale statelor și

ale bunurilor acestora fac obiectul de reglementare al Convenției Națiunilor

Unite și nu al Convenției de la Viena.

Având în vedere cele ce

preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va face în cauză aplicarea art. 312

C. proc. civ. și va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.A.I.

și D.A.M. împotriva deciziei nr. 735 din19 noiembrie 2007 a Curții de Apel

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții M.A.I. și D.A.M. împotriva deciziei nr. 735 din 19 noiembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 octombrie 2009.