ÎCCJ, decizie (scj.ro #86866)

Imobil rechiziționat și trecut apoi în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. Lipsa calității procesuale active a Statului Român.

Cuprins pe materii.

Drept civil. Imobil rechiziționat și trecut apoi în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. Lipsa calității procesuale active a Statului Român.

Index alfabetic.

Drept civil

-         imobil rechiziționat

-         imobil preluat în mod abuziv de stat.

În absența unei Convenții a României cu Federația Rusă, exercitarea extrateritorială a competenței de jurisdicție a Statului Român - nu putea fi arogată de acesta - astfel că în mod corect - tribunalul a invocat din oficiu excepția de necompetență generală a instanțelor române, iar curtea de apel a confirmat această soluție.

Absența prezentării Federației Ruse prin Guvernul său în fața instanțelor române - nu se consideră în viziunea art. 8 din Convenția Națiunilor Unite ca având valoare de consimțământ al acesteia la exercitarea jurisdicției românești

.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.  8289 din 14 octombrie 2009.

Reclamanții M.I.A. și D.A.M. au acționat în judecată Primăria Snagov, Consiliul Județean Ilfov, Statul Român prin Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Federația Rusă pentru Guvernul Federației Ruse și Ministerul Afacerilor Externe, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, pârâții să fie obligați a le lăsa reclamanților deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului din Snagov, sat Ghermănești, S.A.I., format din teren în suprafață de 6650 mp și construcția aflată pe acest teren cunoscută sub denumirea de „Vila Aurel Dobrescu".

Prin cererea completatoare reclamanții au mai solicitat anularea ordinului de rechiziție nr. 4913 din 9 aprilie 1945, a ordinului de rechiziție din 24 mai 1947, a Decretului nr.25/1959 al Adunării Naționale al României, a Hotărârii nr. 175/1962 a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române și Decretului nr.163/1962 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat ca imobilul revendicat a aparținut bunicului – A.D, fiind dobândit printr-un act autentic de vânzare-cumpărare încheiat în 1929. În 1945 imobilul a fost rechiziționat de Statul Român și pus la dispoziția Uniunii Aliaților prin Ordinul nr.4913 din 9 aprilie 1945. La data de 24 mai 1947 imobilul a fost rechiziționat pentru a doua oară și folosit de Direcția Sovietică de Comerț Exterior, iar ulterior naționalizat prin Decretul nr.92/1950 și cedat de Statul Român Statului Sovietic printr-un schimb de imobile - în temeiul Decretului nr.163/1962.

Prin întâmpinarea depusă, Statul Român prin Guvernul României a invocat excepția lipsei sale de legitimare procesuală pasivă - motivat de faptul că Guvernul României nu reprezintă Statul Român în litigiile referitoare la dreptul de proprietate.

La fel, Ministerul Afacerilor Externe și Primăria Snagov au susținut prin întâmpinarea depusă, lipsa lor de legitimare pasivă, motivat de faptul că nu deținea imobilul revendicat.

Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria Snagov, Consiliul Județean Ilfov și Ministerul Afacerilor Externe - și a respins acțiunea sub toate cele șase capete de cerere față de acești pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive. Prin aceeași sentință Tribunalul a admis excepția lipsei de legitimare procesuală pasivă a Statului Român prin Guvernul României și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru  capătul de  cerere  privind revendicarea imobilului, respingând față de aceștia acțiunea în revendicare pentru lipsa calității procesuale pasive.

De asemenea, Tribunalul din oficiu a pus în discuția părților excepția necompetenței generale a instanțelor românești față de pârâta Federația Rusă prin Guvernul Federației Ruse - iar prin sentința nr. 125 din 26 ianuarie 2007 - admițând excepția - a respins acțiunea în integralitate, sub toate cele 6 capete de cerere - împotriva Federației Ruse prin Guvernul Federației Ruse - ca nefîind de competența instanțelor române.

Prin aceeași sentință Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Guvernul României și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a Ordinului de Rechiziție nr.4913 din 9 aprilie 1945, a Ordinului de Rechiziție din data de 24 mai 1947, a Decretului nr.25/1959 al Adunării Naționale a României, a Hotărârii nr. 175/1962 a Consiliului de Miniștri al R.P.R. și a Decretului nr. 163/1962 a Consiliului de Stat al Republicii Populare Române - și a fixat termen pentru continuarea judecății privind constatarea nulității absolute a actelor susmenționate.

S-a constatat că imobilul revendicat a aparținut lui D.A., autorul reclamanților, fiind dobândit prin actul autentic de vânzare-cumpărare din 1929; că imobilul a fost rechiziționat mai întâi prin Ordinul nr.4913/1945 fiind pus la dispoziția Uniunii Aliate de Control Sovietic, iar mai apoi rechiziționat a doua oară și pus la dispoziția Ministerului Comerțului Exterior Sovietic pentru ca în 1950 imobilul să fie naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950 și preluat de Statul Român.

Printr-un schimb de imobile între Statul Român și Statul Sovietic, terenul și vila aparținând autorului reclamanților a ajuns în posesia Ambasadei Sovietice.

S-a reținut în considerentele sentinței că instanțele române nu pot judeca un litigiu și pronunța o hotărâre pe fondul cauzei în contradictoriu cu un alt stat - în speță cu Federația Rusă prin Guvernul acesteia - prin care  statul străin să fie obligat în favoarea unui subiect de drept român, deoarece s-ar încălca suveranitatea acelui stat. Excepția de extrateritorialitate a competenței de jurisdicție - necesită o consacrare printr-o convenție internațională, în lipsa căreia Statul Român nu-și poate aroga dreptul de jurisdicție față de alt stat, în cauză Federația Rusă.

Referitor la celelalte capete de cerere, în privința cărora

s-a reținut legitimarea Statului Român, Tribunalul, prin

sentința civilă nr. 711 din 18 mai 2007 a respins pentru lipsă de

interes capetele de cerere privind anularea Ordinului de

Rechiziție nr. 4913 din 9 aprilie 1945, Ordinul de Rechiziție din

data de 24 mai 1947 și Decretul nr. 25/1959 al

Adunării Naționale a României și ca inadmisibile capetele de cerere referitoare la anularea hotărârii nr. 175/1962 a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române și a Decretului nr. 163 din 12 martie 1962 al Consiliului de Stat al R.P.R.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a concluzionat că prin ordinele de rechiziție imobilul nu a fost scos definitiv din patrimoniul autorului reclamanților, ci doar temporar și că preluarea definitivă a acestuia a intervenit ca efect al naționalizării prin Decretul nr.92/1950 - astfel că anularea celor două ordine de rechiziție este lipsită de interes. Lipsită de interes este și anularea Decretului nr.25/1959 emis de Adunarea Națională a României, deoarece acesta nu viza vila revendicată ci alte două vile „Adesgo" și „Drexler", după cum anularea Hotărârii nr. 175/1962 a Consiliului de Miniștri și a Decretului nr. 163/1962 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, excede atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece instanțele nu sunt competente să invalideze actele normative, ci doar să le interpreteze și să le aplice.

Curtea de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții D.A.M. și M.I.A. împotriva sentinței nr. 125 din 26 ianuarie 2007.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a concluzionat că în mod corect instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Snagov a Consiliului Județean Ilfov, a Ministerului Afacerilor Externe, a Statului Român prin Guvern și a Ministerului Finanțelor - în privința capătului de cerere vizând revendicarea imobilului, deoarece acesta nu se află în posesia acestor autorități.

Curtea a reținut de asemenea că excepția de necompetență generală a instanțelor române a fost corect soluționată - față de imunitatea de jurisdicție a Federației Ruse.

În recursul declarat și motivat în drept pe dispozițiunile

art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, reclamanții critică decizia Curții de Apel București,Secția a

III

a civilă sub următoarele aspecte:

-      Instanța era datoare să procedeze la compararea titlurilor reclamanților cu cele ale Federației Ruse, împrejurare în care ar fi constatat că titlul reclamanților este mai bine caracterizat, fiind înscris în C.F. și mai vechi, în timp ce titlul de proprietate al Federației Ruse provine de la un neproprietar, nefîind dobândit legal.

-      Instanța de apel nu a răspuns tuturor motivelor de apel și anume că instanța de fond s-a pronunțat în dosar prin două sentințe nr. 125 din 26 ianuarie 2007 și respectiv sentința nr. 711 din 18 mai 2007, că procedura cu Fundația Rusă care nu s-a prezentat nu a fost completă la nici un termen de judecată la fond și în apel, că Federația Rusă are legitimare procesuală pasivă la fel și Statul Român - prin Ministerul Finanțelor atunci când participă nemijlocit în nume propriu - ca subiect de drepturi și obligații.

-      Instanța era datoare să anuleze toate cele cinci acte atacate - deoarece ele nu puteau duce la o preluare definitivă a imobilului în litigiu de către stat.

-    Cât privește necompetența generală a instanțelor

românești, aceasta nu putea fi pusă în discuție de vreme ce

preluarea imobilului de către stat s-a făcut nelegal. Prin

pronunțarea excepției fără a analiza și condițiile care au dus

la pierderea imobilului de către autorul reclamanților, practic

instanța de fond și aceea de apel au analizat superficial

condițiile sub care acest imobil a trecut de la adevăratul

proprietar la Statul Rus.

Competența de soluționare revine instanțelor românești deoarece art. 36 al Convenției de la Viena a fost anulat de art. 4 al Convenției de la Geneva.

Statul Român nu putea dispune de imobil pentru a-l schimba cu un alt imobil decât în cazul succesiunii vacante în care statul ar fi dobândit imobilul în temeiul certificatului de vacanță succesorală.

Recursul este nefondat.

Imobilul revendicat, proprietatea autorului reclamanților a făcut obiectul a două acte de rechiziție, iar în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost preluat de stat prin naționalizare.

În temeiul Decretului nr. 163/1962 al Consiliului de Stat și autorizării Consiliului de Miniștri al R.P.R. prin Decretul nr. 175/1962 - a intervenit schimbul de imobile între România și U.R.S.S. România primea de la Statul Sovietic un teren în suprafață de 440 mp cu construcțiile aferente în București cedând în schimb două imobile „Vila roșie" reprezentând imobilul preluat de la D.A. - autorul reclamanților și „Vila cu stuf - totalizând astfel un teren în suprafață de 10.560 mp împreună cu construcțiile aferente - situate în comuna Snagov.

Corect instanțele au făcut în cauză aplicarea art.5 și a art. 6 din Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitatea de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora - invocând din oficiu necompetența generală a instanțelor române față de Federația Rusă prin Guvernul acesteia.

Imunitatea de jurisdicție derivând din suveranitatea de stat - competența de jurisdicție nu poate fi exercitată extrateritorial în absența unor convenții sau tratate internaționale care să consacre acestora extindere de competență.

În acest sens, art. 5 din Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitatea de jurisdicție a statelor și a bunurilor acestora - statuează că un stat beneficiază pentru el și bunurile sale de imunitate de jurisdicție în fața instanțelor unui alt stat - în timp ce art. 6 consacră caracterul preremtoriu al excepției de exercitare a jurisdicției ca efect al imunității statelor, prevăzut de art. 5 - pe care instanța invocând-o din oficiu veghează ca imunitatea acestui alt stat  să fie respectată.

În accepțiunea alin. (2) al art. 6 din Convenția Națiunilor Unitate, un proces este considerat ca fiind intentat contra unui alt stat, când statul este citat ca parte în proces sau chiar dacă nu este citat ca parte în proces, procesul vizează în fapt să aducă atingere bunurilor, drepturilor, intereselor sau activităților acestui alt stat.

În speță, cerințele art. 6 alin. (2) din Convenție sunt îndeplinite cumulativ, deoarece parte în proces a fost statul - Federația Rusă prin Guvernul său, iar litigiul viza bunurile  Statului Rus, respectiv vila pe care acesta a dobândit-o prin schimb.

În absența unei Convenții a României cu Federația Rusă, exercitarea extrateritorială a competenței de jurisdicție a Statului Român - nu putea fi arogată de acesta - astfel că în mod corect - tribunalul a invocat din oficiu excepția de necompetență generală a instanțelor române, iar curtea de apel a confirmat această soluție.

Absența prezentării Federației Ruse prin Guvernul său în fața instanțelor române - nu se consideră în viziunea art. 8 din Convenția Națiunilor Unite ca având valoare de consimțământ al acesteia la exercitarea jurisdicției românești, așa cum au lăsat să se întrevadă reclamanții în motivarea recursului acestora.

În cel de al doilea motiv de recurs, reclamanții invocă neregularitatea procedurii de citare a Federației Ruse, la fond, invocată și în apel - în privința căreia Curtea de Apel a omis a se pronunța.

O atare omisiune nu are semnificație în soluționarea cauzei - deoarece critica ignoră un aspect esențial privitor la regimul juridic al nulităților, acela potrivit căruia nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea pretins lezată prin actul procedural anulabil.

Neobservarea dispozițiunilor legale privitoare la citarea părților, menite să le asigure dreptul la apărare și contradictorialitatea dezbaterilor sunt sancționate cu nulitatea relativă în temeiul art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă, iar cea care justifică un interes în invocarea unei asemenea nulități este doar partea față de care procedura nu a fost legal îndeplinită, singura care ar putea suferi o vătămare în acest caz.

Or, în speță, recurenții invocând în apel și în recurs neregularitatea procedurii de citare cu Federația Rusă, neregularitate care nu este de ordine publică, nu putea fi analizată de Curtea de Apel București la cererea reclamanților.

În   dezvoltarea   motivelor   de   recurs   s-a   susținut   că, nelegal, instanța de apel a confirmat soluțiile instanței de fond - regăsite în două hotărâri pronunțate în aceeași cauză și în aceeași fază procesuală.

Critica este nefondată - deoarece tehnica de soluționarea cauzei - prin două hotărâri este principial recunoscută în legislația noastră în cazul hotărârilor parțiale, chiar dacă în speță nu poate fi vorba de o atare hotărâre. În afară de aceasta, printr-un atare mod de a proceda al instanței de fond, drepturile și interesele legitime ale reclamanților nu au fost vătămate, întrucât după soluționarea excepției privind imunitatea de jurisdicție prin sentința nr.125 din 6 ianuarie 2007, Tribunalul a fixat termen pentru continuarea judecății în vederea soluționării și a celorlalte capete de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a ordinelor de rechiziție, a Hotărârii nr.25/1959 a Consiliului de Miniștri, a Hotărârii nr.175/1962 - de autorizare a schimbului și a Decretului nr. 163/1962 - prin care s-a efectuat schimbul - aflate sub jurisdicția Statului Român.

Aspectele legate de legitimarea procesuală a statului atunci când participă în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații nu poate fi disociată de problema imunității de jurisdicție a acestuia. Așa fiind, în limitele competenței jurisdicționale a instanțelor române - acestea s-au pronunțat corect - pe excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Guvernul României și respectiv Ministerul Finanțelor Publice, deoarece Guvernul în temeiul art. 25 alin. (2) din  Decretul nr.35/1954 nu reprezintă statul în litigiile referitoare la dreptul de proprietate și în plus statul nu este deținătorul de drept al imobilului.

Cât privește legitimarea pasivă a Federației Ruse, acest aspect excede competenței jurisdicționale a instanțelor române, astfel că o atare critică nu poate si soluționată în cadrul recursului de față.

Din aceleași considerente legate de limitările impuse de competențele jurisdicționale, instanțele nu au putut intra în cercetarea fondului - procedând la o comparare de titluri în cadrul revendicării, pentru a putea astfel concluziona în privința acelui titlu mai bine caracterizat.

Corect, în demersul de soluționare a cauzei instanța a reținut - raportat la obiectul primului capăt de acțiune - revendicare - că anularea actelor de rechiziție este lipsită de interes - deoarece prin mecanismul rechiziției imobilul nu a fost scos definitiv din patrimoniul autorului reclamanților, ci doar temporar, prin preluarea atributului folosinței. Aceeași absență a interesului subzistă și în privința anulării Decretului nr.25/1959 - deoarece decretul referindu-se la alte imobile decât acela aparținând autorului reclamanților nu a influențat în nici un fel situația juridică a vilei „D.".

Cât privește anularea hotărârii nr. 175/1962 a Consiliului de Miniștri al R.P.R. și al Decretului nr. 163/1962 al Consiliului de Stat, acestea fiind acte cu caracter normativ verificarea legalității acestora - și pe cale de consecință anularea lor - depășeau atribuțiile de control ale instanțelor - potrivit dispozițiunilor constituționale de la acea dată, astfel că pe bună dreptate respingerea celor două capete de acțiune a operat pe calea excepției de inadmisibilitate.

Oricum soluționarea chiar pe fond a celor cinci capete de acțiune nu erau în măsură să invalideze titlul cu care statul a preluat imobilul, astfel cum acest concept este marcat în limitele sale de          art. 6 din Legea nr.213/1997, deoarece nici unul din aceste capete de acțiune nu se afla în legătură nemijlocită cu preluarea definitivă a imobilului de către stat.

Instanțele au analizat cauza în limitele investirii prin acțiune: - nelegalitatea ordinelor de rechiziție nu are legătură cu preluarea imobilului de către stat, deoarece rechiziția are un caracter limitat în timp și afectează doar dreptul de folosință ca atribut al dreptului de proprietate nu și pe acela de proprietate, iar Decretul nr.25/1959 a cărui anulare s-a cerut vizează alte imobile, în timp ce Hotărârea nr.175/1962 și Decretul nr. 163/1962 - sunt acte ulterioare preluării imobilului - astfel că ele nu pot pune în discuție valabilitatea titlului statului.

În calitatea sa de proprietar al imobilului în litigiu -„Vila D." din Snagov, în temeiul unui act normativ fie chiar abuziv, așa cum a fost Decretul nr.92/1950 - statul a beneficiat la acea dată de toate atributele specifice acestui drept, inclusiv acela de dispoziție, ceea ce l-a legitimat să procedeze la efectuarea schimbului de imobile cu Federația Rusă.

Succesiunea vacantă care îi conferă statului calitatea de moștenitor, reprezintă unul din modurile de dobândire de către stat a dreptului de proprietate dar nu și singurul, astfel că dreptul statului în calitate de proprietar al imobilului de a-l schimba nu poate fi limitat la succesiunea vacantă.

- Nefondat este și motivul de recurs privitor la competența de jurisdicție a instanțelor române - ivită după anularea art. 36 al Convenției de la Viena prin art. 4 al Convenției de la Geneva, întrucât aspectele legate de imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora fac obiectul de reglementare al Convenției Națiunilor Unite și nu al Convenției de la Viena.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție a facut în cauză aplicarea art.312 Cod procedură civilă și a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.I.A. și D.A.M. împotriva deciziei nr.735 din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel București.