ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2519/2003

La data de 30

mai 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtele Ministerul

Finanțelor Publice și R.A. A.P.P.S. împotriva  deciziei civile nr.553 din 15

noiembrie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV a civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 30 mai 2003 iar pronunțarea s-a amânat

la 10 iunie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 7 ianuarie 1993 pe rolul

Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov, reclamantul T.M.C.a chemat în judecată pe

pârâții: PRIMARIA COMUNEI SNAGOV și S.C. “S.” SA, solicitând restituirea imobilului

compus din teren 9700 mp și a construcției parter și etaj (

Vila

33), situate în comuna

Snagov, proprietatea sa, deținută de pârâte.

În motivarea acțiunii, bazată

în drept pe dispozițiile art.480 și urm. din C. civ., reclamantul a arătat că a

devenit proprietar al terenului prin cumpărare în anul 1943, iar în cursul

anului 1947 a edificat pentru sine și familie vila revendicată, care inițial a

fost rechiziționată pentru armata sovietică iar apoi naționalizată prin

Decretul nr.92/1950, deși proprietarul era exceptat de la o atare măsură. A mai

arătat reclamantul că practic a fost împiedicat să-și mai folosească bunul,

toate bunurile mobile rămânând în imobilul preluat samavolnic.

A depus în dovedirea

acțiunii adresa nr.1215/6 iunie 1991 prin care pârâta Primăria Snagov i-a

confirmat că imobilul proprietatea sa a fost naționalizat, figurând în anexa

nr.57 a decretului nr.92/1950.După administrarea probei cu înscrisuri,

interogatoriul pârâtei S.C.”S.”SA, martori, Judecătoria SAI, prin

sent.civ.nr.1760/31.5.1995 a respins acțiunea, cu motivarea că excede puterii

instanțelor judecătorești să soluționeze cauze de natura celei din spetă.

Sentinta a fost casată cu trimitere spre rejudecare.

În cel de-al doilea ciclu

procesual, locul reclamantului, decedat, a fost luat de T.S., moștenitoare a

acestuia, în calitate de soră, potrivit certificatului e mostenitor și a

actelor de stare civilă depuse la dosar. De asemeni, locul pârâtei S.C.”S.”SA

căreia i-a încetat personalitatea juridică, a fost luat de R.A. Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat. Reclamanta și-a întregit acțiunea,

solicitând evacuarea din imobilul revendicat a familiei L.I., C.și A.

Prin sent.civ.nr.3073/11.o7.1997

Judecătoria Buftea a respins acțiunea, cu motivarea ca aceasta nu a fost

dovedită. Soluția, menținuta în apel, a fost desființata prin

dec.civ.nr.1988/18.11.1998 a Curții de Apel Bucuresti, secția a III-a civila,

care, reținând că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului, a casat hotarârile anterioare, cu trimitere spre rejudecarea în

fond a acțiunii în revendicare.

În fața Judecătoriei

Buftea, reinvestită cu soluționarea cauzei, s-a ridicat de către Primăria Snagov

excepția lipsei calitații procesual pasive (admisă la 18.3.1999), s-a solicitat

de către R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat introducerea în

cauză a Ministerului Finanțelor, ca reprezentant al statului în patrimoniul

căruia bunul se găsește.

Prin sent. civ.

nr.1562/8.4.1999 Judecătoria Buftea a respins acțiunea, cu motivarea că deși

este posibil ca defunctul reclamant să fi fost proprietarul bunului revendicat,

acest lucru nu s-a dovedit cu certitudine.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, după ce a desfiintat această din urmă sentință pentru

încalcarea normelor imperative privitoare la competența materială de

soluționare a cauzei, a reținut dosarul pentru judecare în primă instanță,

calitate în care a pronunțat sentinta civilă nr.1268 din 27 decembrie 2000,

prin care a respins ca nefondată acțiunea , astfel cum a fost precizată. A

reținut în motivare instanta că dovada dreptului de proprietate se poate face

numai cu înscrisuri, nu și cu martori, iar pe de altă parte RA APPS are un

certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,

eliberat la 18.7.1996.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentinte a fost admis de Curtea de apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr.553 din 15 noiembrie 2001. In motivarea

soluției adoptate, de admitere a actiunii, instanța de apel a reținut în esență

că problema dovedirii dreptului de proprietate de către reclamantă fusese

rezovată în mod irevocabil prin decizia civilă nr.1988/1998 a Curții de apel

București, astfel că numai cu înfrângerea art.315 C.proc.civ. instanța de

trimitere s-a oprit la o altă soluție, ea având numai de verificat dacă măsura

nationalizării fusese corect aplicată în spetă. Sub acest aspect, instanta de

apel a constatat că imobilul a fost abuziv naționalizat de la fostul

proprietar, reclamantul inițial, care era mic meseriaș, exceptat de art.II din

Decretul nr.92/1950.

Împotriva acestei decizii

în termen legal au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice și R.A.

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, care au susținut în esență,

aceleași motive, încadrate în drept în dispozițiile art.304 pct.7, 9 și 10 din

C.proc.civ.

Astfel, Ministerul

Finanțelor Publice a susținut nelegalitatea deciziei din apel în raport cu

dispozițiile art.105 C.proc.civ., care sancționează cu nulitatea actele de

procedură îndeplinite de un judecător necompetent, cu referire la

dec.civ.nr.1988/1998 care a fost pronunțată de curtea de apel ca instanță de

recurs.Ca atare,  Tribunalul București, primind cauza spre judecare în primă

instanță, nu era ținută de statuările Curții de apel.

Acest motiv a fost invocat și de

recurenta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat. Ambele

recurente au susținut apoi că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de

proprietate, probele pe care instanta de apel si-a motivat soluția nefiind

suficiente nici pentru dovada dreptului de proprietate și nici pentru dovada

exceptării reclamantului de la naționalizare. In plus, recurenta R.A.

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a invocat și dificultățile

punerii în executare ale deciziei recurate, care a obligat-o să predea o

suprafată de 9700 mp teren, când terenul dețiunut de acesta este de numai 8802

mp.S-a depus în recurs copia HG nr.533/2002 privind organizarea și funcționarea

Regiei Autonome “Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, în anexa

căreia imobilul în litigiu figurează ca făcând parte din domeniul privat al

statului, aflat în administrarea RA APPS.

In cauză s-a formulat

și cerere de suspendare a executării deciziei recurate, cerere admisă prin

încheierea din 4 septembrie 2002.

Prin întâmpinare,

intimata reclamantă a solicitat respingerea recursurilor, învederând că

suprafața reală a terenului aferent vilei naționalizate este de 8232 mp, care

rezultă din adresa nr.1588/1994 a S.C.”S.”SA.

Pentru motivele care

se regăsesc în egală măsură în recursurile formulate,Curtea constată că acestea

sunt nefondate. Parțial fondat este ultimul motiv de recurs formulat de RA

APPS, în sensul celor ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Potrivit art.315

alin.1 din C.proc.civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Acest text de lege

fundamental care consacră principiul ierarhiei instanțelor judecătorești și al

caracterului obligatoriu al statuărilor instanței de control judiciar cu

privire la problemele de drept deduse judecății nu poate fi contestat. Nici

împrejurarea că ulterior instanta de trimitere se desesizează pentru un motiv

de necompetentă intervenit, nu este de natură a înlătura aplicarea acestei

reguli, cu atât mai mult cu cât hotărârea pronuntată în recurs este

irevocabilă.

Este, desigur, discutabil

dacă aprecierea ca fiind dovedit un drept dedus judecății, pe baza analizării

probelor administrate, reprezintă o dezlegare a unei probleme de drept (care

intră sub incidenta obligativității prevăzute de art.315 alin.1 C.proc.civ.)

sau este o chestiune de fapt.

In spetă, ca instanță

devolutivă de control, Curtea de apel București, prin decizia recurată, deși

face trimitere la considerațiile unei decizii anterioare (irevocabile) pentru

a-și motiva soluția, în realitate procedează la o apreciere și evaluare proprie

a întregului material probator administrat în cauză (înscrisuri, martori,

mărturisiri, prezumții) care i-au format convingerea că acțiunea de față este

dovedită. Intr-adevăr, contrar celor afirmate de recurenți, este de observat că

în sistemul probator român sunt recunoscute (art.1170 C.civ.) mai multe

mijloace de probă, iar nu numai înscrisurile. Prin declarațiile martorilor

audiați în cauză (probă la administrarea căreia nici unul dintre pârâți nu s-a

opus) s-au dovedit împrejurările care au împiedicat pe reclamant să-și conserve

titlurile de proprietate asupra terenului, precum și faptul edificării pentru

reclamant și familia sa a construcției de care a fost deposedat. Coroborând

aceste depoziții cu înscrisuri emanând de la pârâții inițiali din proces care

conservaseră înscrisuri privind situația juridică și faptică a imobilului,

instanța de apel a avut temeiuri puternice să aplice și mijlocul probator al

prezumțiilor (atât prezumții legale, cum ar fi cea trasă din art.492 C.civ sau

cea rezultată din puterea lucrului judecat), cât și prezumtii simple. Este

eronată constatarea instanței de fond (Tribunalul București) care a apreciat

exhibarea valabilă a unui titlu de proprietate de către RA APPS, fiind dovedit

chiar prin înscrisul nou depus în recurs că această pârâtă nu are decât în

administrare bunul litigios (HG nr.533/2002).

Ca atare, întrucât

instanta de apel și-a motivat soluția bazându-se pe argumente legale corect

aplicate, criticile ce vizează incidența art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ.. sunt

nefondate.De aceea recursul Ministerului Finanțelor Publice și al R.A.

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat bazate pe aceste motive vor fi

respinse.

Fondată se constată

însă critica vizând întinderea terenului aferent, care este mai mică decât cea

menționată în dispozitivul hotărârii recurate.Astfel cum rezultă din înscrisul

emanând de la S.C.”S.”SA (în administrarea căreia imobilul s-a găsit la

declanșarea litigiului), aflat la fila 25 din dosarul nr.78/1993 al

Judecătoriei SAI, coroborat cu înscrisul depus în recurs de RA APPS și

susținerile ambelor părți interesate, terenul aferent vilei este de circa 8237

mp.

Pentru acest motiv, ce

se circumscrie art.304 pct.10 C.proc.civ.., recursul RA APPS va fi admis,

decizia recurată urmând a fi modificată în sensul că terenul aferent ce urmează

a fi restituit este de 8237 mp.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de R.A. APPS împotriva deciziei nr.553 din 15 noiembrie 2001

a Curții de Apel București – secția a IV a civilă pe care o modifică în sensul că

terenul aferent ce urmează a fi restituit este de 8237 m.p. Menține restul dispozițiilor

deciziei.

Respinge

ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în

ședință publică, astăzi 10 iunie 2003.