ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2831/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2831/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța, secția comercială, la data de 13 februarie 2007, sub

nr. 1634/118/2007, reclamanta SC M. SA Constanța a chemat în judecată pe pârâta

A.V.A.S. București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

în baza probelor administrate, să se stabilească cuantumul prejudiciului cauzat

societății sale, urmare a restituirii în natură, către foștii proprietari, a

spațiului comercial în suprafață de 76 mp, situat la parterul imobilului din

Constanța, județul Constanța și să fie obligată pârâta A.V.A.S. la plata, către

societatea sa, a cuantumului prejudiciului cauzat reclamantei, urmare a

restituirii, în natură, către foștii proprietari, a imobilului menționat la

capătul I al cererii de chemare în judecată; în temeiul art. 274 C. proc. civ.,

să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 20 martie 2008, cu ocazia

concluziilor pe fond, reclamanta a învederat că prejudiciul afirmat vizează

atât contravaloarea spațiului, cât și a beciului acestuia, care este o anexă a

imobilului; totodată, că includerea în cuantumul prejudiciului și a valorii

beciului nu se constituie într-o completare a obiectului acțiunii.

Prin sentința nr. 725/COM,

pronunțată la data de 20 martie 2008, Tribunalul Constanța, secția comercială,

a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA, în contradictoriu

cu pârâta A.V.A.S.; a constatat că prejudiciul cauzat reclamantei SC M. SA prin

restituirea spațiului comercial situat la parterul imobilului din Constanța, are

o valoare de 889.574 lei; a obligat pe pârâta A.V.A.S. să plătească reclamantei

suma de 889.574 lei cu titlul de despăgubiri; a obligat pe pârâtă la plata

sumei de 14.158 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea

reclamantei.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a constatat că, în virtutea prevederilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, și

art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prejudiciul produs reclamantei,

stabilit în raport de valoarea de circulație a imobilului, singura în măsură să

reflecte efectul negativ cauzat patrimoniului acesteia prin restituirea în

natură a imobilului către proprietari, are o valoare de 889.574 lei.

Reținerea, ca prejudiciu, a valorii

de circulație a parterului imobilului, iar nu și a valorii subsolului, este

conformă limitelor sesizării instanței prin acțiunea reclamantei, SC M. SA

identificând astfel obiectul cererii deduse judecății, pe care nu a înțeles să

îl întregească ulterior, în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Vizând despăgubirea de către

instituția publică implicată a cumpărătorilor de acțiuni, textele art. 29 și

art. 30 din Legea nr. 137/2002, invocate de pârâtă în susținerea apărării

privitoare la limitarea despăgubirilor, nu își găsesc aplicarea în cauză.

În calitate de instituție publică

implicată, în aplicarea normei art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, A.V.A.S. este îndatorită să

plătească reclamantei despăgubiri în valoare de 889.574 lei.

În egală măsură, va fi înlăturată

apărarea pârâtei referitoare la existența a două instituții implicate în

privatizarea reclamantei, numai A.V.A.S. reprezentând o instituție publică

implicată, în sensul definiției date de art. 3 lit. g) din Legea nr. 99/1999.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond au formulat apel atât

reclamanta SC M. SA Constanța, solicitând admiterea apelului, cu consecința

schimbării în parte a sentinței civile apelate, în sensul admiterii în

totalitate a cererii de chemare în judecată; stabilirea cuantumului prejudiciului

cauzat apelantei-reclamante și pentru suma de 378.372 lei și obligarea

intimatei-pârâte și la plata către apelanta-reclamantă a sumei în cuantum de

378.372 lei, reprezentând diferența de despăgubiri, până la nivelul sumei

totale în cuantum de 1.267.946 lei, pentru prejudiciul cauzat ca urmare a

restituirii către foștii proprietari a imobilului situat în Constanța, județul

Constanța, cât și pârâta A.V.A.S., prin care a solicitat, în conformitate cu

dispozițiile art. 297 alin. (2) teza I C. proc. civ., admiterea apelului

formulat de A.V.A.S., admiterea excepției necompetenței teritoriale invocate,

anularea hotărârii apelate, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare la

Tribunalul București, secția comercială; admiterea apelului formulat de

A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinței nr. 725/COM din 20 martie 2008, admiterea

excepțiilor prematurității/prescripției cererii de chemare în judecată, iar,

dacă se va trece peste aceste excepții, respingerea cererii de chemare în

judecată față de A.V.A.S., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 192/COM din

24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondate, apelurile

comerciale declarate de apelanta-reclamantă SC M. SA și de apelanta-pârâtă A.V.A.S.,

împotriva sentinței civile nr. 725/COM din 20 martie 2008, pronunțată de

Tribunalul Constanța în dosarul nr. 1634/118/2007.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Reclamanta SC M. SA nu a înțeles să

solicite constatarea prejudiciului și repararea acestuia și cu privire la

partea din subsolul imobilului, iar faptul că a solicitat și indirect

contravaloarea acestuia, prin precizarea sumei totale de 1.267.946 lei, nu este

suficient pentru a se aprecia că această parte și-a modificat cererea, în lipsa

unei cereri exprese în acest sens, cum corect a reținut și instanța de fond.

În speță, în virtutea normei înscrise în

art. 8 alin. (1) C. proc. civ., care a consacrat competența teritorială

alternativă, reclamanta și-a exercitat dreptul la opțiune, depunând acțiunea la

Tribunalul Constanța, instanța în raza căreia se situează sediul său.

Dispoziția înscrisă în art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, a fost

abrogată prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, astfel că excepția prescrierii

dreptului la acțiune invocată nu mai operează.

Prin predarea imobilului, situat la parterul

imobilului din Constanța, patrimoniul reclamantei a fost diminuat cu

echivalentul său valoric.

Pentru recuperarea prejudiciului cauzat,

dispozițiile legale speciale nu impun parcurgerea procedurii prealabile.

Susținerea apelantei A.V.A.S., în sensul că

se puteau acorda despăgubiri până la limita de 50 % din prețul efectiv plătit

de cumpărător nu este întemeiată, întrucât, așa cum s-a mai arătat, în cauză nu

sunt incidente dispozițiile art. 30 pct. 1 din Legea nr. 137/2002, deoarece

reclamanta nu a cumpărat bunul, ci acțiuni.

De asemenea, nu este întemeiată nici

apărarea apelantei A.V.A.S., prin care solicită stabilirea prejudiciului

raportat la valoarea de inventar (contabilitate) a bunului restituit, întrucât

adevăratul prejudiciu cauzat reclamantei este cel raportat la valoarea de piață

a imobilului.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, în termen, reclamanta SC M. SA Constanța și pârâta A.V.A.S. București.

Recurenta-reclamantă SC M. SA Constanța a

solicitat admiterea recursului formulat, cu consecința modificării în parte a

hotărârii apelate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în

judecată, solicitând, astfel, stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat

recurentei-reclamante și pentru suma de 378.372 lei și obligarea intimatei-pârâte

și la plata acestei sume, reprezentând diferența de despăgubiri până la nivelul

sumei totale de 1.267.946 lei, pentru prejudiciul cauzat ca urmare a

restituirii în natură către foștii proprietari a spațiului comercial situat la

parterul imobilului din Constanța, județul Constanța; în temeiul prevederilor

art. 274 C. proc. civ., obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate de prezentul apel.

În recursul său, întemeiat în drept

pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta a invocat, în

esență, următoarele motive:

chemare în judecată, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au procedat la

o interpretare eronată, întrucât, în mod evident, cererea de obținere de despăgubiri

a vizat întregul spațiu deținut de către recurenta-reclamantă și restituit

foștilor proprietari, incluzând și anexele spațiului de expunere.

În acest sens, s-ar putea aprecia

că, deși prin cererea introductivă, spațiul comercial a fost evidențiat ca

având o suprafață de 76 mp, iar prin raportul de expertiză efectuat în cauză a

fost stabilită suprafața reală de 95,38 mp, dreptul reclamantei la despăgubiri

se impune a fi limitat la suprafața de 76 mp, întrucât astfel s-a menționat

prin cererea de chemare în judecată și nu s-a formulat o cerere completatoare,

în temeiul prevederilor art. 132.1 C. proc. civ., prin care să se solicite

diferența de 20 mp

În realitate, însă, situația nu este

susceptibilă de a primi aplicarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., întrucât

nu se deduce judecății instanței o pretenție distinctă, care să nu fi fost

formulată prin cererea introductivă, ci obiectul cererii este același,

stabilirea prejudiciului cauzat prin restituirea spațiului comercial, aspect

care are în vedere întreaga suprafață, astfel cum aceasta a fost identificată

prin raportul de expertiză.

greșită a dispozițiilor Legii nr. 99/1999, art. 32

4

și urm., care

prevăd în mod expres că repararea prejudiciului cauzat se stabilește raportat

la imobilele deținute și restituite în natură foștilor proprietari.

Recurenta-pârâtă A.V.A.S. București

a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, acestea fiind

pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și

trimiterea cauzei în rejudecare Secției Comerciale a Tribunalului București; în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot

a deciziei civile nr. 192/COM din 24 noiembrie 2008, în sensul admiterii

apelului formulat de instituția sa, admiterea excepțiilor invocate și, pe

fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în drept pe

prevederile pct. 3 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta a invocat, în

esență, următoarele motive:

teritoriale a instanțelor care au pronunțat sentința nr. 725/COM din 20 martie

2008, Tribunalul Constanța, secția comercială, și decizia comercială nr. 192/COM

din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Instanțele de fond și de apel nu au avut

în vedere dispozițiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ., care prevăd

că: „Cererea se face la instanța domiciliului pârâtului”, aceste dispoziții

urmând a fi coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 C. proc. civ., care prevăd că

„în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea

unui contract, (este competentă - n.n.) instanța locului prevăzut în contract

pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii”.

Locul executării contractului de

privatizare este sediul vânzătorului, deoarece plățile contractuale au fost

făcute în contul în lei deschis la Trezoreria Statului Sector 1 București, în

speță fiind aplicabilă dispoziția derogatoare a art. 10 pct. 1 C. proc. civ.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, modificată.

Astfel, instanțele de fond și apel au

admis, respectiv menținut, cererea reclamantei fără să țină cont de momentul de

la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului acesteia de a

formula cerere de chemare în judecată pentru despăgubiri, cerere motivară de

dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată.

Instanța trebuia să ia în considerare,

pentru a putea calcula termenul de prescripție, data la care s-a născut acest

drept. Potrivit dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată, această dată o reprezintă momentul rămânerii definitive și

irevocabile a hotărârii de restituire.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu

încălcarea atât a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind

termenul special de prescripție de 1 lună), cât și a dispozițiilor art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripție de 3 luni).

Prin

cererea de chemare în judecată formulată de SC M. SA împotriva A.V.A.S. nu se

solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ,

respectiv „repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii

proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, reparare care cade în sarcina

instituției publice implicate în procesul de privatizare.

Având

în vedere dispozițiile legale menționate mai sus, rezultă că în cauză sunt

aplicabile termenele speciale de prescripție, astfel cum au fost menționate

prin excepțiile invocate.

4.

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea

criticată fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor

art.32

4

din O.U.G. nr.88/1997, modificată, cu privire la cuantumul

despăgubirilor.

Prejudiciul

suferit de intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor

imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile

înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a

fost privatizată, și nu la valoarea „de piață”, deoarece aceeași valoare s-a

regăsit și în capitalul social la data privatizării.

În

caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă

cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu

mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și

avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

De asemenea, din valoarea contabilă a

imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 27,5997 %, întrucât

prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat de intimata-reclamantă

ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut

acțiuni reprezentând numai 27,5997 % din capitalul social al SC M. SA

Constanța.

A

mai învederat recurenta instanței că nu există nicio mențiune în art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul

valorii de piață a activului.

fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002

privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul

stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție

prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va

putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Chiar și în situația în care ar fi

îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică

implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30

din Legea nr. 137/2002, respectiv 50 % din prețul încasat de către aceasta din

vânzarea pachetului de acțiuni.

Prin hotărârile criticate, instituția sa a fost

obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire fără justă cauză

a intimatei-reclamante.

La termenul de judecată din data de 30

septembrie 2009, recurenta-reclamantă SC M. SA Constanța a depus la dosar

întâmpinare la recursul formulat de către recurenta-pârâtă A.V.A.S. București,

prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei, cu consecința menținerii

ca temeinică și legală a deciziei civile nr. 192/COM din 24 noiembrie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, din perspectiva motivelor de recurs

invocate de recurenta A.V.A.S.

Examinând recursurile formulate, prin

prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte

constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

I. Cu privire la recursul declarat de

reclamanta SC M. SA Constanța.

întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă SC M. SA Constanța critică hotărârea instanței de apel sub

aspectul interpretării eronate a obiectului cererii de chemare în judecată,

sens în care susține că obiectul cererii îl reprezintă stabilirea prejudiciului

cauzat prin restituirea spațiului comercial, având în vedere întreaga

suprafață, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză,

respectiv 95,38 mp.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit,

întrucât nu se poate reține că instanța de apel a interpretat greșit obiectul

cererii deduse judecății, în condițiile în care reclamanta, după efectuarea mai

multor expertize în cauză, și-a mărit verbal, în cursul dezbaterilor, câtimea

obiectului cererii, solicitând și valoarea de 378.372 lei, reprezentând

despăgubiri cu privire la subsolul imobilului, în suprafață de 20 mp, fără a fi

formulată expres o cerere precizatoare în acest sens, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

Susținerea recurentei-reclamante, în

sensul că obiectul cererii îl reprezintă stabilirea prejudiciului cauzat prin

restituirea spațiului comercial, aspect care are în vedere întreaga suprafață,

astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză, apare ca

fiind lipsită de relevanță, în condițiile în care însăși reclamanta, prin

cererea introductivă de instanță, a solicitat stabilirea prejudiciului urmare

restituirii în natură către foștii proprietari a spațiului comercial în

suprafață de 76 mp.

invocat de recurenta-reclamantă SC M. SA Constanța este nefondat, instanța de

apel făcând o corectă și legală aplicare a dispozițiilor Legii nr. 99/1999,

hotărârea pronunțată fiind dată cu respectarea acestor prevederi, prin

raportare la obiectul dedus judecății și limitele învestirii instanței.

II. Cu privire la recursul declarat de

pârâta A.V.A.S. București:

1) Prin recursul formulat,

recurenta-pârâtă A.V.A.S. București invocă un prim motiv, anume cel prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei nr. 725/2008

și sentinței nr. 192/2008, ca fiind pronunțate de instanțe necompetente, și

trimiterea dosarului pentru rejudecare în fond, spre competentă soluționare,

către Tribunalul București, secția comercială.

Sunt invocate de către recurentă

dispozițiile art. 5 teza I C. proc. civ., care stabilesc competența teritorială

a instanței de la domiciliul pârâtului, coroborate cu dispozițiile art. 10 pct.

1 C. proc. civ., care stabilesc instanța competentă „în cererile privitoare la

executarea ... unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru

executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii”, socotind că este greșită

aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., deoarece cererea de

despăgubiri a fost formulată nu împotriva Statului Român (care este reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice), ci împotriva A.V.A.S., ca instituție

publică implicată în privatizare.

Mai apreciază recurenta-pârâtă că

motivele invocate de instanțele de fond și de apel, referitoare la dispozițiile

art. 12 C. proc. civ., nu pot fi reținute, deoarece nu suntem în situația în

care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanțe competente,

în speță fiind aplicabilă dispoziția derogatorie a art. 10 pct. 1 C. proc. civ.,

cu privire la locul executării contractului.

Necompetența este de ordine publică

doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 159 C.

proc. civ., cazuri printre care nu se regăsește competența teritorială invocată

doar în recurs; ori, competența teritorială a instanțelor chemate să

soluționeze cauza de față este relativă, fiind reglementată de norme cu

caracter dispozitiv.

Pe de altă parte, este de netăgăduit

faptul că A.V.A.S. are calitatea de instituție publică centrală implicată în

procesul de privatizare și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 8 C.

proc. civ., relative la competența alternativă, ceea ce duce la concluzia că

sesizarea Tribunalului Constanța, ca instanță competentă a soluționa acțiunea

în despăgubiri împotriva acestei instituții, este legală.

Prevederile art. 8 C. proc. civ.

care reglementează o competență alternativă, în cauzele îndreptate împotriva

statului, respectiv, și la instanțele din reședința județului unde își are

sediul reclamanta, își găsesc pe deplin aplicarea, așa cum a statuat instanța

de apel, deoarece instituția implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.),

care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului,

se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege.

Recurenta mai invocă și faptul că,

fiind o acțiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea,

competentă instanța de la locul executării contractului de privatizare,

respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispozițiile art. 10 pct. 4 C.

com., referitoare la obligațiile comerciale, care stabilesc, de asemenea,

competența alternativă a instanței locului unde obligația a luat naștere. Or, în

speță, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni s-a încheiat la Constanța, unde

se află și sediul societății privatizate. Fiind vorba de o competență

teritorială alternativă, alegerea instanței revine reclamantului, potrivit

dispozițiilor art. 12 C. proc. civ.

Așadar, în cererile având ca obiect

daune ce izvorăsc dintr-o obligație comercială, dacă reclamantul și-a ales

pentru valorificarea dreptului său instanța în circumscripția căreia a luat

naștere obligația, acestei instanțe îi revine competența de a soluționa

pricina.

În cazul în care legea prevede o

competență teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe

instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispozițiilor

art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabilește

în mod definitiv competența acelei instanțe, astfel încât părțile nu mai pot

solicita declinarea competenței, și nici instanța sesizată, din oficiu, nu mai

poate pune în discuție problema competenței teritoriale sau a se declara

necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a

competenței, care nu este de ordine publică.

2) Cel de-al doilea motiv de recurs

formulat, circumscris motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție

al dreptului reclamantei SC M. SA de a formula cererea de chemare în judecată

pentru despăgubiri, cerere motivată de dispozițiile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, modificată, în mod greșit susținând recurenta-pârâtă A.V.A.S.

București că acest termen de prescripție începe să curgă de la data pronunțării

hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului.

În speță de față, actul de vânzare-cumpărare

de acțiuni s-a încheiat în data de 24 martie 2000, iar acțiunea în despăgubiri

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată de Legea nr. 99/1999, în vigoare la acea dată.

În consecință, termenul de prescripție

de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, începe să

curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către fostul

proprietar, astfel cum reiese și din dispozițiile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, care dispun că instituțiile publice implicate asigură

repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin

restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

În acest sens prevăd și dispozițiile

art. 32

4

din Titlul I al Legii nr. 99/1999, de aprobare și

modificare a O.U.G. nr. 88/1997, în conformitate cu care momentul de la care

începe să curgă termenul de prescripție coincide cu data executării hotărârii

de restituire a imobilului.

Cele reținute de către instanțele de

fond și de apel, în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la

acest moment, sunt corecte și în raport de dispozițiile art. 405 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cu care „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie

în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în

materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani”,

astfel încât termenul de executare a sentinței judecătorești, prin care

societatea intimată-reclamantă a fost obligată să predea bunul imobil fostului

proprietar, este de 10 ani.

Că data de la care se calculează

termenul de prescripție de 3 ani este data la care se restituie în mod efectiv

și se predă bunul imobil către fostul proprietar, este întărită și de faptul că

de la această dată se naște pentru societatea comercială interesul de a promova

o acțiune în despăgubiri împotriva instituției publice implicate în

privatizare, căci societatea suferă un prejudiciu în momentul restituirii

efective.

Așa fiind, cum predarea bunului

imobil în cauză către foștii proprietari a fost făcută la data de 10 ianuarie

2007, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire încheiat, (fila

44 dosar fond), cererea în despăgubiri formulată de reclamanta SC M. SA la data

de 13 februarie 2007 și întemeiată pe prevederile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripție

de 3 ani, socotit de la data predării bunului.

3) Prin cel de-al treilea motiv de

recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că hotărârea criticată

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor referitoare la termenele speciale

de prescripție extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un drept

prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speță, O.U.G. nr. 88/1997.

Această critică este nefondată.

Dezlegarea dată de instanța de fond

și menținută de instanța de apel este legală, mai cu seamă că dispozițiile art.

32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, la care face trimitere recurenta, nu-și

pot găsi aplicabilitatea, în condițiile în care obiectul reglementării se

regăsește într-un act normativ ulterior, care face inaplicabile prevederile

invocate.

Ordonanța de Urgență a Guvernului

nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic

pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se

valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea

prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate.

Prin urmare, chiar dacă dreptul este

recunoscut de o lege specială, așa cum susține recurenta, în condițiile în

care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului

creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate, nu s-a prevăzut un termen

derogator de la termenul de drept comun, corect instanțele au apreciat că se

aplică dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Extinderea prevederilor art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 și la alte situații decât cele prevăzute de text, pe

considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi

primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru

care s-a instituit, de altfel, și termenul scurt de prescripție de 3 luni, termen

care se referă, evident, la procedura de privatizare și la valorificarea

drepturilor privind această procedură.

Mai mult, teza a II-a a art. 39 din

Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta, stipulează că

cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare

de acțiuni ale societăților comerciale privatizate li se aplică termenul

general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani de la data nașterii

dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3

din Decretul nr. 167/1958. În mod evident, data nașterii dreptului la acțiune

este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a

fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foștilor proprietari.

Ceea ce invocă recurenta se referă,

neîndoios, la o operațiune sau un act săvârșit în cursul procesului de

privatizare și se referă

stricto sensu

la exercitarea dreptului

subiecților implicați în procesul de privatizare de a fi despăgubiți de către

instituțiile implicate.

În speță, este vorba de o

răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind

dreptul la despăgubiri al societăților comerciale privatizate pentru imobilele

care au intrat în proprietatea acestor societăți ca urmare a privatizării și

care, ulterior, au fost restituite foștilor proprietari, fiind incidente

dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

În consecință, în mod corect a fost

calificată acțiunea ca fiind de drept comun și tot corect s-a reținut că

termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani, chestiunea prescripției

dreptului material la acțiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă,

respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958, sau legea specială,

respectiv O.U.G. nr. 88/1997, art. 32

28

, fiind corect tranșată de

instanța de apel.

Acțiunea formulată de reclamantă, o

acțiune în despăgubire, este întemeiată pe dispozițiile legii speciale,

cuprinse în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările și

completările ulterioare, dispoziții care constituie o consacrare a principiului

de drept înscris în art. 998 și art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine

cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincție în

ceea ce privește mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea

prejudiciilor cauzate societăților privatizate, prin plata de despăgubiri,

constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispozițiile art. 32

4

și, prin urmare, este supusă termenului general de prescripție de 3 ani.

Prin acțiunea în despăgubiri, astfel

cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operațiune

și nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de

privatizare, proces care vizează, conform art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, cu

modificările ulterioare, vânzarea de active sau de acțiuni la societățile

comerciale la care statul este acționar.

Numai pentru această categorie de

cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de

prescripție de 3 luni, reglementat expres de actul normativ.

dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul suferit de reclamantă,

urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea

contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale

societății la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea „de

piață”.

În acest context, se susține că nu

există nicio mențiune în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată

prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul

valorii de piață a activului.

Argumentele invocate de recurenta-pârâtă

A.V.A.S. București în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea

contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reținute de către instanța de

recurs.

În lipsa unor criterii de

despăgubire, chiar dacă obligația de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a

privatizării, și nu în legea prin care se stabilește restituirea în natură a

imobilelor către foștii proprietari, cum susține recurenta, despăgubirea se

raportează la valoarea de circulație a imobilului retrocedat.

În acest sens, art. 32

4

alin.

(1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice

implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în

urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o despăgubire care să

reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari.

Această despăgubire se poate stabili de instituțiile publice implicate, de

comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție.

În lipsa unor dispoziții care să

limiteze reparația, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura

prejudiciului suferit.

Instanța de apel a apreciat corect

că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabile în speță, statuând asupra cuantumului

despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă

în evidența contabilă a societății, răspunderea pârâtei avându-și izvorul

într-un drept de garanție specific dreptului comun, reglementat și prin legea

specială.

În plus, legiuitorul a făcut

distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului chiar în textul art. 32

4

,

invocat ca temei al acțiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul

bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului

reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare.

Un alt argument însușit corect de

instanța de apel este acela că legiuitorul folosește termenul „despăgubiri”, și

nu acela de „valoare contabilă a activelor”, și că nici nu ar fi avut sens

oferirea posibilității stabilirii sumei pe cale amiabilă, care în speță a eșuat

din pricina refuzului recurentei de a se prezenta la invitația la conciliere

adresată de reclamantă.

Este de remarcat și faptul că

instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe

considerentul că reclamanta a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente

atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art.1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și libertățile

fundamentale ale omului.

În ceea ce privește pretinsa

îmbogățire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul

juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului

altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogățirii fără just temei

invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din

cele trei condiții ale acțiunii de

in rem verso

nu este îndeplinită,

distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul

încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor,

fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește

de concludență ipoteza prezentată.

În cauză, rezultă, de altfel, că

despăgubirile solicitate de reclamantă au ca temei juridic atât dispozițiile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cât și actul juridic care-l reprezintă

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 24 martie

2000.

Împrejurarea că, prin contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate

de instituție publică implicată, a vândut acțiuni reprezentând 27,59 % din

capitalul social, și nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze

cuantumul despăgubirii la procentul de acțiuni vândute, deoarece repararea

prejudiciului instituită în sarcina instituției implicate vizează pierderea

bunurilor imobile aflate în proprietate și în patrimoniul societății, și nu a

acțiunilor vândute, deținute de acționari și care au un alt regim juridic.

dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituția

recurentă a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat

în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire

fără justă cauză a recurentei-reclamante.

În acest context, se susține că, chiar și

în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de

despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare

peste limita de 50 % din prețul încasat de către aceasta din vânzarea

pachetului de acțiuni.

Sunt invocate dispozițiile art. 30 din

Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care

modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999,

dispoziții prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor

acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de

cumpărător.

Acest motiv nu a fost invocat în apel și,

deci, el nu poate fi invocat direct în recurs pentru prima dată,

omisso

medio

, dar și sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice

critică, deoarece, așa cum se arată în considerentele instanței de apel,

prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de recurentă și

care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit

dispozițiilor art. 27-29 din lege, până la limita de 50 %, cumulat, din prețul

efectiv plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus

judecății, întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din același act normativ,

prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr.

99/1999, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de

acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv

Legea nr. 137/2002. Ori, în cazul dedus judecății, contractul a fost încheiat

în 24 martie 2000.

Față de această precizare a legii,

înseamnă că modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilit de

Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea

concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni a

avut loc înainte de intrarea sa în vigoare.

Este de remarcat și faptul că instanțele

au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul

că reclamanta a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât

dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și

libertățile fundamentale ale omului.

În ceea ce privește pretinsa îmbogățire

fără just temei, invocată și în cadrul acestui motiv, se cuvine a se preciza că

aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit

pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei

juridic. În cauză, însă, rezultă că despăgubirile solicitate de reclamantă au ca

temei juridic atât dispozițiile art. 32

4

din Legea nr. 99/1999, cât

și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

încheiat între părți la 15 iunie 2000.

Teoria îmbogățirii fără just temei

invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din

cele trei condiții ale acțiunii

de in rem verso

nu este îndeplinită,

distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul

încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor,

fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește

de concludență ipoteza prezentată.

Față de cele de mai sus, Înalta Curte

urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursurile

reclamantei și pârâtei, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanta SC M. SA Constanța și de pârâta A.V.A.S. București împotriva

deciziei civile nr. 192/COM din 24 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și

fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

11 noiembrie 2009.