Decizia nr. 2831/2009 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă · Dosar nr. 1634/118/2007 — recurs împotriva sentinței nr. 725 a Tribunalului Constanța

În privința obiectului cererii de chemare în judecată, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au procedat la o interpretare eronată, întrucât, în mod evident, cererea de obținere de despăgubiri a vizat întregul spațiu deținut de către recurenta-reclamantă și restituit foștilor proprietari, incluzând și anexele spațiului de expunere. În acest sens, s-ar putea aprecia că, deși prin cererea introductivă, spațiul comercial a fost evidențiat ca având o suprafață de 76 mp, iar prin raportul de expertiză efectuat în cauză a fost stabilită suprafața reală de 95,38 mp, dreptul reclamantei la despăgubiri se impune a fi limitat la suprafața de 76 mp, întrucât astfel s-a menționat prin cererea de chemare în judecată și nu s-a formulat o cerere completatoare, în temeiul prevederilor art. 132.1 C. proc. civ., prin care să se solicite diferența de 20 mp În realitate, însă, situația nu este susceptibilă de a primi aplicarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., întrucât nu se deduce judecății instanței o pretenție distinctă, care să nu fi fost formulată prin cererea introductivă, ci obiectul cererii este același, stabilirea prejudiciului cauzat prin restituirea spațiului comercial, aspect care are în vedere întreaga suprafață, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză.

Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 99/1999, art. 32 4 și urm., care prevăd în mod expres că repararea prejudiciului cauzat se stabilește raportat la imobilele deținute și restituite în natură foștilor proprietari. Recurenta-pârâtă A.V.A.S. București a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, acestea fiind pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și trimiterea cauzei în rejudecare Secției Comerciale a Tribunalului București; în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 192/COM din 24 noiembrie 2008, în sensul admiterii apelului formulat de instituția sa, admiterea excepțiilor invocate și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 3 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta a invocat, în esență, următoarele motive: 1. A reiterat excepția necompetenței teritoriale a instanțelor care au pronunțat sentința nr. 725/COM din 20 martie 2008, Tribunalul Constanța, secția comercială, și decizia comercială nr. 192/COM din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Instanțele de fond și de apel nu au avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ., care prevăd că: „Cererea se face la instanța domiciliului pârâtului”, aceste dispoziții urmând a fi coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 C. proc. civ., care prevăd că „în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, (este competentă - n.n.) instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii”. Locul executării contractului de privatizare este sediul vânzătorului, deoarece plățile contractuale au fost făcute în contul în lei deschis la Trezoreria Statului Sector 1 București, în speță fiind aplicabilă dispoziția derogatoare a art. 10 pct. 1 C. proc. civ. 2. În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată. Astfel, instanțele de fond și apel au admis, respectiv menținut, cererea reclamantei fără să țină cont de momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului acesteia de a formula cerere de chemare în judecată pentru despăgubiri, cerere motivară de dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată. Instanța trebuia să ia în considerare, pentru a putea calcula termenul de prescripție, data la care s-a născut acest drept. Potrivit dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, această dată o reprezintă momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de restituire.

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripție de 1 lună), cât și a dispozițiilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripție de 3 luni). Prin cererea de chemare în judecată formulată de SC M. SA împotriva A.V.A.S. nu se solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv „repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, reparare care cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare. Având în vedere dispozițiile legale menționate mai sus, rezultă că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripție, astfel cum au fost menționate prin excepțiile invocate.

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.32 4 din O.U.G. nr.88/1997, modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor. Prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea „de piață”, deoarece aceeași valoare s-a regăsit și în capitalul social la data privatizării. În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării. De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 27,5997 %, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat de intimata-reclamantă ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 27,5997 % din capitalul social al SC M. SA Constanța. A mai învederat recurenta instanței că nu există nicio mențiune în art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului.

De asemenea, hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător. Chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50 % din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni. Prin hotărârile criticate, instituția sa a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei-reclamante. La termenul de judecată din data de 30 septembrie 2009, recurenta-reclamantă SC M. SA Constanța a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de către recurenta-pârâtă A.V.A.S. București, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a deciziei civile nr. 192/COM din 24 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenta A.V.A.S. Examinând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: I. Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC M. SA Constanța. 1. Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC M. SA Constanța critică hotărârea instanței de apel sub aspectul interpretării eronate a obiectului cererii de chemare în judecată, sens în care susține că obiectul cererii îl reprezintă stabilirea prejudiciului cauzat prin restituirea spațiului comercial, având în vedere întreaga suprafață, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză, respectiv 95,38 mp. Acest motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât nu se poate reține că instanța de apel a interpretat greșit obiectul cererii deduse judecății, în condițiile în care reclamanta, după efectuarea mai multor expertize în cauză, și-a mărit verbal, în cursul dezbaterilor, câtimea obiectului cererii, solicitând și valoarea de 378.372 lei, reprezentând despăgubiri cu privire la subsolul imobilului, în suprafață de 20 mp, fără a fi formulată expres o cerere precizatoare în acest sens, astfel cum prevăd dispozițiile art. 132 C. proc. civ. Susținerea recurentei-reclamante, în sensul că obiectul cererii îl reprezintă stabilirea prejudiciului cauzat prin restituirea spațiului comercial, aspect care are în vedere întreaga suprafață, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză, apare ca fiind lipsită de relevanță, în condițiile în care însăși reclamanta, prin cererea introductivă de instanță, a solicitat stabilirea prejudiciului urmare restituirii în natură către foștii proprietari a spațiului comercial în suprafață de 76 mp. 2. Și cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă SC M. SA Constanța este nefondat, instanța de apel făcând o corectă și legală aplicare a dispozițiilor Legii nr. 99/1999, hotărârea pronunțată fiind dată cu respectarea acestor prevederi, prin raportare la obiectul dedus judecății și limitele învestirii instanței. II. Cu privire la recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București: 1) Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă A.V.A.S. București invocă un prim motiv, anume cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei nr. 725/2008 și sentinței nr. 192/2008, ca fiind pronunțate de instanțe necompetente, și trimiterea dosarului pentru rejudecare în fond, spre competentă soluționare, către Tribunalul București, secția comercială. Sunt invocate de către recurentă dispozițiile art. 5 teza I C. proc. civ., care stabilesc competența teritorială a instanței de la domiciliul pârâtului, coroborate cu dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc instanța competentă „în cererile privitoare la executarea ... unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii”, socotind că este greșită aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., deoarece cererea de despăgubiri a fost formulată nu împotriva Statului Român (care este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice), ci împotriva A.V.A.S., ca instituție publică implicată în privatizare. Mai apreciază recurenta-pârâtă că motivele invocate de instanțele de fond și de apel, referitoare la dispozițiile art. 12 C. proc. civ., nu pot fi reținute, deoarece nu suntem în situația în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanțe competente, în speță fiind aplicabilă dispoziția derogatorie a art. 10 pct. 1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului. Necompetența este de ordine publică doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 159 C. proc. civ., cazuri printre care nu se regăsește competența teritorială invocată doar în recurs; ori, competența teritorială a instanțelor chemate să soluționeze cauza de față este relativă, fiind reglementată de norme cu caracter dispozitiv. Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că A.V.A.S. are calitatea de instituție publică centrală implicată în procesul de privatizare și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 8 C. proc. civ., relative la competența alternativă, ceea ce duce la concluzia că sesizarea Tribunalului Constanța, ca instanță competentă a soluționa acțiunea în despăgubiri împotriva acestei instituții, este legală. Prevederile art. 8 C. proc. civ. care reglementează o competență alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv, și la instanțele din reședința județului unde își are sediul reclamanta, își găsesc pe deplin aplicarea, așa cum a statuat instanța de apel, deoarece instituția implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.), care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului, se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege. Recurenta mai invocă și faptul că, fiind o acțiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea, competentă instanța de la locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispozițiile art. 10 pct. 4 C. com., referitoare la obligațiile comerciale, care stabilesc, de asemenea, competența alternativă a instanței locului unde obligația a luat naștere. Or, în speță, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni s-a încheiat la Constanța, unde se află și sediul societății privatizate. Fiind vorba de o competență teritorială alternativă, alegerea instanței revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ. Așadar, în cererile având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligație comercială, dacă reclamantul și-a ales pentru valorificarea dreptului său instanța în circumscripția căreia a luat naștere obligația, acestei instanțe îi revine competența de a soluționa pricina. În cazul în care legea prevede o competență teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabilește în mod definitiv competența acelei instanțe, astfel încât părțile nu mai pot solicita declinarea competenței, și nici instanța sesizată, din oficiu, nu mai poate pune în discuție problema competenței teritoriale sau a se declara necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței, care nu este de ordine publică. 2) Cel de-al doilea motiv de recurs formulat, circumscris motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului reclamantei SC M. SA de a formula cererea de chemare în judecată pentru despăgubiri, cerere motivată de dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, în mod greșit susținând recurenta-pârâtă A.V.A.S. București că acest termen de prescripție începe să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului. În speță de față, actul de vânzare-cumpărare de acțiuni s-a încheiat în data de 24 martie 2000, iar acțiunea în despăgubiri a fost întemeiată pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată de Legea nr. 99/1999, în vigoare la acea dată. În consecință, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către fostul proprietar, astfel cum reiese și din dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, care dispun că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. În acest sens prevăd și dispozițiile art. 32 4 din Titlul I al Legii nr. 99/1999, de aprobare și modificare a O.U.G. nr. 88/1997, în conformitate cu care momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție coincide cu data executării hotărârii de restituire a imobilului. Cele reținute de către instanțele de fond și de apel, în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la acest moment, sunt corecte și în raport de dispozițiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani”, astfel încât termenul de executare a sentinței judecătorești, prin care societatea intimată-reclamantă a fost obligată să predea bunul imobil fostului proprietar, este de 10 ani. Că data de la care se calculează termenul de prescripție de 3 ani este data la care se restituie în mod efectiv și se predă bunul imobil către fostul proprietar, este întărită și de faptul că de la această dată se naște pentru societatea comercială interesul de a promova o acțiune în despăgubiri împotriva instituției publice implicate în privatizare, căci societatea suferă un prejudiciu în momentul restituirii efective. Așa fiind, cum predarea bunului imobil în cauză către foștii proprietari a fost făcută la data de 10 ianuarie 2007, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire încheiat, (fila 44 dosar fond), cererea în despăgubiri formulată de reclamanta SC M. SA la data de 13 februarie 2007 și întemeiată pe prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, socotit de la data predării bunului. 3) Prin cel de-al treilea motiv de recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor referitoare la termenele speciale de prescripție extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speță, O.U.G. nr. 88/1997. Această critică este nefondată. Dezlegarea dată de instanța de fond și menținută de instanța de apel este legală, mai cu seamă că dispozițiile art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, la care face trimitere recurenta, nu-și pot găsi aplicabilitatea, în condițiile în care obiectul reglementării se regăsește într-un act normativ ulterior, care face inaplicabile prevederile invocate. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate. Prin urmare, chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială, așa cum susține recurenta, în condițiile în care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, corect instanțele au apreciat că se aplică dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Extinderea prevederilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 și la alte situații decât cele prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, și termenul scurt de prescripție de 3 luni, termen care se referă, evident, la procedura de privatizare și la valorificarea drepturilor privind această procedură. Mai mult, teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta, stipulează că cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În mod evident, data nașterii dreptului la acțiune este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foștilor proprietari. Ceea ce invocă recurenta se referă, neîndoios, la o operațiune sau un act săvârșit în cursul procesului de privatizare și se referă stricto sensu la exercitarea dreptului subiecților implicați în procesul de privatizare de a fi despăgubiți de către instituțiile implicate. În speță, este vorba de o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind dreptul la despăgubiri al societăților comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat în proprietatea acestor societăți ca urmare a privatizării și care, ulterior, au fost restituite foștilor proprietari, fiind incidente dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. În consecință, în mod corect a fost calificată acțiunea ca fiind de drept comun și tot corect s-a reținut că termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani, chestiunea prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă, respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958, sau legea specială, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, art. 32 28 , fiind corect tranșată de instanța de apel. Acțiunea formulată de reclamantă, o acțiune în despăgubire, este întemeiată pe dispozițiile legii speciale, cuprinse în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998 și art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincție în ceea ce privește mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispozițiile art. 32 4 și, prin urmare, este supusă termenului general de prescripție de 3 ani. Prin acțiunea în despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operațiune și nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, vânzarea de active sau de acțiuni la societățile comerciale la care statul este acționar. Numai pentru această categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripție de 3 luni, reglementat expres de actul normativ. 4. Un al patrulea motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea „de piață”. În acest context, se susține că nu există nicio mențiune în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului. Argumentele invocate de recurenta-pârâtă A.V.A.S. București în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reținute de către instanța de recurs. În lipsa unor criterii de despăgubire, chiar dacă obligația de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a privatizării, și nu în legea prin care se stabilește restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari, cum susține recurenta, despăgubirea se raportează la valoarea de circulație a imobilului retrocedat. În acest sens, art. 32 4 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituțiile publice implicate, de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție. În lipsa unor dispoziții care să limiteze reparația, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit. Instanța de apel a apreciat corect că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabile în speță, statuând asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidența contabilă a societății, răspunderea pârâtei avându-și izvorul într-un drept de garanție specific dreptului comun, reglementat și prin legea specială. În plus, legiuitorul a făcut distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului chiar în textul art. 32 4 , invocat ca temei al acțiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare. Un alt argument însușit corect de instanța de apel este acela că legiuitorul folosește termenul „despăgubiri”, și nu acela de „valoare contabilă a activelor”, și că nici nu ar fi avut sens oferirea posibilității stabilirii sumei pe cale amiabilă, care în speță a eșuat din pricina refuzului recurentei de a se prezenta la invitația la conciliere adresată de reclamantă. Este de remarcat și faptul că instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că reclamanta a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului. În ceea ce privește pretinsa îmbogățire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Teoria îmbogățirii fără just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiții ale acțiunii de in rem verso nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește de concludență ipoteza prezentată. În cauză, rezultă, de altfel, că despăgubirile solicitate de reclamantă au ca temei juridic atât dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, cât și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 24 martie 2000. Împrejurarea că, prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate de instituție publică implicată, a vândut acțiuni reprezentând 27,59 % din capitalul social, și nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acțiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituției implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate și în patrimoniul societății, și nu a acțiunilor vândute, deținute de acționari și care au un alt regim juridic. 5. Ultimul motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituția recurentă a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire fără justă cauză a recurentei-reclamante. În acest context, se susține că, chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita de 50 % din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni. Sunt invocate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziții prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător. Acest motiv nu a fost invocat în apel și, deci, el nu poate fi invocat direct în recurs pentru prima dată, omisso medio , dar și sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, deoarece, așa cum se arată în considerentele instanței de apel, prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de recurentă și care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit dispozițiilor art. 27-29 din lege, până la limita de 50 %, cumulat, din prețul efectiv plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății, întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din același act normativ, prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002. Ori, în cazul dedus judecății, contractul a fost încheiat în 24 martie 2000. Față de această precizare a legii, înseamnă că modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilit de Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare. Este de remarcat și faptul că instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că reclamanta a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului. În ceea ce privește pretinsa îmbogățire fără just temei, invocată și în cadrul acestui motiv, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. În cauză, însă, rezultă că despăgubirile solicitate de reclamantă au ca temei juridic atât dispozițiile art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, cât și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 15 iunie 2000. Teoria îmbogățirii fără just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiții ale acțiunii de in rem verso nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește de concludență ipoteza prezentată. Față de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursurile reclamantei și pârâtei, ca nefondate.