ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10235/2009

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bistrița Năsăud, secția civilă, reclamanta S.G.R. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Primarul comunei Șanț și Comuna Șanț, prin primar,

anularea dispoziției nr. 198 din 27 martie 2006 emisă de pârâtul Primarul

comunei Șanț, constatarea calității sale de persoană îndreptățită și

restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele

situate în Comuna Șanț, înscrise în C.F. 1700 nr. top 131, 133, 135 și C.F. 203

nr. top 132, 134.

Prin sentința civilă nr. 41/F din 31

ianuarie 2008, Tribunalul Bistrița Năsăud, secția civilă, a admis în parte

acțiunea în sensul că a dispus anularea în parte a dispoziției contestate, a

constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei și a obligat pârâtul

Primarul comunei Șanț să emită o nouă dispoziție prin care să se dispună

restituirea în natură a imobilelor înscrise în C.F. 1700 cu nr. top 135/4,

135/3 și 133, potrivit tabelului de mișcare parcelară a raportului de

expertiză, să propună măsuri reparatorii pentru imobilul „moară" și pentru

terenurile cu nr. top 135/2; 135/6; 131/2; 135/5 și 131/1, care nu pot fi

restituite în natură și să înainteze documentația Comisie Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor. Prin aceeași sentință, tribunalul a respins petitul

privind restituirea în natură a imobilelor din C.F. 203 Șanț, nr. top 132 și

134.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că autorii reclamantei, G.O. și M., au cumpărat prin acte

sub semnătură privată diferite cote de proprietate din imobilul moară și teren,

identificat în C.F. 1700 Șanț, nr. top 131, 133, 135, înscrise inițial în C.F. 203

Șanț, de unde s-au transferat în C.F. 1700 cu ocazia intabulării dreptului

Statului Român în baza Decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966.

Cumpărarea acestor imobile a avut loc în

perioada 1946-1958, iar cumpărătorii nu și-au mai intabulat dreptul de proprietate

deoarece în anul 1961, imobilul moară a fost predat Statului Român, care

ulterior și-a intabulat dreptul în baza actelor normative menționate.

Este evident ca la data respectivă,

antecesorii reclamantei au predat întreg imobilul din C.F. 1700 Șanț, astfel că

preluarea de către Statul Român a fost abuzivă, astfel că aceasta se încadrează

în dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 2 lit. i) din

Legea nr. 10/2001.

Urmare expertizei dispusă de instanță,

s-a constatat că imobilele din C.F. 1700 Șanț, nr. top 131, 133, 135, respectiv

cele cu număr 135/3, 135/5, 131/2, 131/1, 135/2, 135/1 sunt parțial ocupate cu

construcții, constând în bloc de locuințe, fântână arteziană, parcare, stradă

principală și o stradă colaterală, fiind imposibil de restituit în natură.

Față de același raport de expertiză,

instanța a apreciat că sunt posibil a fi restituite în natură terenurile cu nr.

top 135/4, 135/3 și 133, asupra cărora, chiar dacă sunt edificate construcții,

acestea sunt provizorii și construite fără autorizație.

Referitor la cererea de restituire a

imobilelor din C.F. 203 Sânt, nr. top 132 și 134, față de dispozițiile art. 8

din Legea nr. 10/2001, instanța a reținut că acestea au format obiectul Legii

nr. 1/2000, cererea petentei fiind soluționată prin Hotărârea nr. 54/2002 a

Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

Bistrița Năsăud, hotărâre prin care s-a constatat dreptul petentei și a

numiților F.L., F.S., F.P. și P.F. pentru reconstituirea dreptului de

proprietate și au fost înscriși în anexa 40 pentru despăgubiri.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia nr. 94/A din

18 martie 2009, a admis apelul declarat de reclamanta S.G.R. , a schimbat în

parte sentința tribunalului în sensul că a obligat pârâtul să emită o nouă

dispoziție prin care să dispună restituirea în natură în favoarea reclamantei a

imobilelor cu nr. top 135/5/2; 131/2/2; 132/2/2; 133; 134; 135/2; 135/3;

135/4/2, în suprafață de 1770,4 mp și să propună măsuri reparatorii pentru

construcția moară și terenul aferent parcelelor cu nr. top 132/1; 132/2/l';

135/4/1; 135/5/1; 131/2/1, în suprafață de 810,7 mp, care nu pot fi restituite

în natură și să înainteze documentația Comisie Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor în vederea evaluării și stabilirii despăgubirilor. Prin aceeași

decizie, a fost înlăturată dispoziția privind respingerea cererii de restituire

în natură a imobilelor cu nr. top 134 și 135 și a fost respins apelul pârâtului

Primarul comunei Șanț, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată

către reclamantă.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea

de Apel a reținut că, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora nu intră sub incidența acestei legi terenurile aflate în

extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al

căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991 sau de Legea nr.

1/2000 și având în vedere că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

parcelele 132 și 134 erau în intravilanul localității și nu era reglementat

regimul lor juridic, rezultă că regimul acestora intră sub incidența Legii nr.

10/2001.

Din expertiza efectuată la instanța de

apel a rezultat că numai blocul de locuințe edificat pe parcela cu nr. top

132/1 în suprafață de 350 mp are autorizație de construire, celelalte

construcții fiind edificate abuziv, fără autorizație.

Curtea a considerat că pentru asigurarea

bunei funcționări a ansamblului de locuințe este necesară o suprafață de 460,7

mp care, însumată cu suprafața de teren de sub blocul de locuințe, reprezintă

suprafața de 810,7 mp.

Tot din raportul de expertiză a rezultat

că parcelele cu nr. top 135/5/2; 131/2/2; 132/2/2; 133; 134; 135/2; 135/3;

135/4/2, în suprafață de 1770,4 mp sunt libere în accepțiunea Legii nr. 10/2001

și în consecință pot fi restituite în natură reclamantei.

In argumentarea soluției privind

respingerea apelului pârâtului, s-a reținut că terenul care se susține că nu

poate fi restituit în natură a fost amenajat ca parc fără nici o documentație

de urbanism, iar în ce privește susținerea că potrivit O.U.G. nr. 195/2005

există obligativitatea ca pentru fiecare persoană să fie asigurați 20 mp spațiu

verde, s-a reținut că aceste dispoziții legale sunt ulterioare notificării

făcute de reclamantă și nu au nici o legătură cu aplicarea Legii nr. 10/2001,

care este o lege reparatorie.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Primarul comunei Șanț care, invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., formulează următoarele

critici:

Instanța de apel a făcut o interpretare

greșită a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 când a stabilit că cererea

privind restituirea parcelele cu nr. top 132 și 134 intră sub incidența Legii

nr. 10/2001 întrucât la data formulării notificării erau în intravilanul

localității și nu era stabilit regimul lor juridic, ignorând Hotărârea nr.

54/2002, prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri, în baza Legii nr.

18/1991 și a Legii nr. 1/2000.

In mod greșit s-a dispus restituirea în

natură a parcelelor cu nr. top 135/5/2; 131/2/2; 132/2/2; 133; 134; 135/2;

135/3; 135/4/2, în suprafață de 1770,4 mp întrucât, fiind amenajate ca parc,

căi de acces, șosea, etc, acestea fac parte din domeniul public, astfel că

dispoziția instanței de apel încalcă prevederile Legii nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care în art. 11 consacră

caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al dreptului de

proprietate asupra bunurilor aparținând domeniului public.

Solicită admiterea recursului și

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului, iar pe

fond respingerea contestației, cu consecința menținerii dispoziției contestate.

Analizând hotărârea atacată în limitele

criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a

fi admis, pentru următoarele considerente:

Recurentul contestă, în primul rând,

dreptul la reparație al reclamantei cu privire la parcelele cu nr. top 132 și

134, al căror regim juridic nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 întrucât

pentru aceste suprafețe de teren s-a dispus reconstituirea dreptului de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000.

Critica este fondată, față de

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, care exclude calitatea de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ pentru

aceste suprafețe.

Este de necontestat că prin Hotărârea nr.

54/2002 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor Bistrița Năsăud, s-a constatat dreptul reclamantei și a numiților F.L.,

F.S., F.P. și P.F. la reconstituirea dreptului de proprietate pentru parcelele

cu nr. top 132 și 134, fiind înscriși în anexa 40 pentru despăgubiri, cu

suprafața de 0,1220 ha.

Așa fiind, întrucât pentru aceste parcele

s-a dispus acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr.

1/2000, devin aplicabile dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, care le

exclud de la aplicarea acestei legi.

In ce privește însă critica privind

restituirea în natură a parcelelor cu nr. top 135/5/2; 131/2/2; 133; 135/2;

135/3; 135/4/2, întrucât ar încălca prevederile Legii nr. 213/1998, aceasta nu

poate fi primită.

Art. 9 din Legea nr. 10/2001 republicată

prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află

în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii

de restituire și libere de orice sarcini.

In interpretarea corectă a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, se reține că scopul și rațiunea acestui act normativ cu

caracter reparatoriu nu poate fi decât acela de a retroceda proprietatea, când

acest lucru este posibil în natură, în caz contrar urmând a se acorda măsuri

reparatorii foștilor proprietari ale căror imobile au fost preluate abuziv în

perioada de referință, dispoziții ce concordă cu principiul prevăzut de art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Noțiunea de „amenajări de utilitate

publică" este folosită de chiar legea specială în art. 10 alin. (3), iar

Normele de aplicare unitară a legii o explicitează.

Amenajările de utilitate publică nu

presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localității și

nici nu se confundă cu acesta, iar aceste amenajări nu pot fi definite prin

prisma Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia.

Legile nr. 213/1998 și nr. 10/2001 au

domenii distincte de reglementare, prima vizând proprietatea publică și regimul

juridic al acestora, cea de a doua, regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv.

Conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură se dispune indiferent dacă bunul face sau nu parte din

domeniul public, prin urmare, indiferent dacă, anterior intrării sale în

vigoare, regimul juridic al bunului era reglementat de Legea nr. 213/1998.

Excepțiile de la măsura restituirii sunt,

de asemenea, strict reglementate de Legea nr. 10/2001, nici unul dintre

cazurile de excepție nevizând apartenența bunului la domeniul public.

De aceea, atunci când constată că un bun

nu poate fi restituit pentru că este afectat de amenajări de utilitate publică,

instanța nu trebuie să verifice dacă bunul face parte din domeniul public și

dacă a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, ci trebuie să

analizeze dacă amenajarea este, într-adevăr, de utilitate publică, în sensul

Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost explicități prin Normele sale

de aplicare unitară, adoptate prin H.G. nr. 205/2007.

În speță, prin raportare la situația de

fapt definitiv stabilită de instanțele de fond și apel, Înalta Curte apreciază

că au fost interpretate corect dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că

parcelele cu nr. top 135/5/2; 131/2/2; 133; 135/2; 135/3; 135/4/2, pentru care

nu s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991

și a Legii nr. 1/2000, poate fi restituită în natură, nefiind afectată de

amenajări de utilitate publică în sensul dispozițiilor legale menționate,

dându-se astfel eficiență principiului care stă la baza legii de reparație.

Recurentul a invocat în motivarea

recursului și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat

critici care să se încadreze în acest motiv de nelegalitate.

Pentru considerentele expuse, în raport

cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul declarat de pârâtul Primarul comunei Șanț, va modifica în parte

decizia recurată în sensul că va respinge contestația formulată de reclamantă

cu privire la imobilele din C.F. 203 Șanț nr. top 132 și 134, va înlătura

dispoziția privind obligarea pârâtului de a emite dispoziție de restituire în

natură în favoarea reclamantei a imobilele cu nr. top 132/2/2 și 134, precum și

cea privind obligarea pârâtului de a propune măsuri reparatorii pentru imobilul

aferent parcelelor cu nr. top 132/1 și 132/2/1, menținând celelalte dispoziții ale

deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Primarul comunei Șanț împotriva deciziei nr. 94/A din 18 martie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Modifică în parte decizia în sensul că

respinge contestația formulată de reclamantă cu privire la imobilele din C.F. 203

Șanț nr. top 132 și 134.

Înlătură obligarea pârâtului Primarul

comunei Șanț să emită dispoziție de restituire în natură în favoarea

reclamantei pentru imobilele cu nr. top 132/2/2 și 134 și obligarea Primarului

de a propune măsuri reparatorii pentru imobilul aferent parcelelor cu nr. top

132/1 și 132/2/1.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 18 decembrie 2009.