ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1392/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1392/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 801/F din 17 octombrie 2006 a Tribunalului Bistrița-Năsăud

a fost admisă contestația formulată de reclamantul V.V.V. în contradictoriu cu

pârâtul Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorilor Bistrița-Năsăud, a

fost anulată decizia nr. 8 din 28 februarie 2006, emisă de pârât și, în

consecință, a fost admisă cererea reclamantului și s-a

dispus restituirea în natură către acesta a

imobilelor înscrise în C.F. nr. 59,

nr.top 1050, compus din

teren în suprafață de 468 mp, casă cu 7 camere și dependințe, potrivit fișei

tehnice a imobilului.

A

fost obligat intimatul să plătească contestatorului suma de 250 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin

sentința civilă nr. 288/F/2005

a Tribunalului Bistrița-Năsăud, menținută prin decizia civilă nr. 797/A/2005 a

Curții de Apel Cluj, pârâtul a fost obligat la

cererea reclamantului să emită

cerere motivată privind restituirea în natură a

imobilelor situate în

municipiul Bistrița, înscrise în C.F. 59

Bistrița, nr.top 1050.

Antecesorii

reclamantului au fost proprietarii imobilelor la data

preluării abuzive de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Potrivit

certificatelor de moștenitor nr. 42/1991 și nr. 32/1996, emise de

Biroul Notarului Public D.M. s-a reținut că

reclamantul este

moștenitorul defunctei

P.A., care era singura proprietară a imobilului în litigiu la data

naționalizării, soțul acesteia, coproprietar, fiind decedat.

Prin hotărârile

judecătorești pronunțate, s-a confirmat îndeplinirea cerințelor privind

depunerea notificării în termenul de 6 luni, precum și calitatea pârâtului de

unitate deținătoare.

Susținerea

pârâtului ca ar fi făcut investiții la imobilul în litigiu a fost

apreciată ca neîntemeiată, deoarece nu se

încadrează în dispozițiile

imperative ale

art. 18 din Legea nr. 10/2001, text ce enumără cazurile în care

imobilele

nu pot fi restituite în natură.

Nerelevantă

s-a reținut și împrejurarea că prin H.G. nr. 53/1996, imobilul

a fost trecut în

administrarea pârâtului, fiind proprietate publică a statului, în

Legea nr. 10/2001

nefiind prevăzută o astfel de excepție în situația cererii de

restituire în natură.

Și

faptul că imobilul se află pe lista monumentelor istorice, s-a reținut

că nu este impediment

pentru restituirea în natură, în condițiile în care Legea nr. 422/2001 nu

prevede o interdicție pentru restituire în raport cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Ulterior

pronunțării hotărârii de către instanța de fond, la data de 7

decembrie 2006,

reclamantul a formulat o cerere pentru îndreptarea erorilor

materiale, strecurate în

cuprinsul sentinței civile nr. 801/F din 17 octombrie 2006 a

Tribunalului

Bistrița-Năsăud, în sensul înscrierii în Coala funciară nr. 59

Bistrița a dreptului său de proprietate

asupra imobilului restituit în natură. Cu aceeași ocazie a precizat că în

situația în care instanța apreciază că nu este vorba despre o eroare materială,

cererea să fie reținută ca aderare la apelul declarat împotriva acestei

hotărâri de către pârât.

Prin încheierea din 4

ianuarie 2007, Tribunalul Bistrița-Năsăud a respins cererea reclamantului

V.V.V. pentru completarea sentinței civile nr. 801/F/2006 a aceleiași instanțe.

S-a reținut că, deși

prin cererea formulată reclamantul a solicitat

înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, era deja

comunicată

hotărârea instanței de fond la 13 noiembrie 2006, cererea s-a

înregistrat la

7 decembrie 2006, după

expirarea termenului de declarare a apelului la 28 noiembrie 2006.

Curtea de Apel Cluj,

secția civilă, prin decizia nr. 104/A din 11 aprilie 2007 a admis în parte

apelul pârâtului Oficiul Județean pentru

Protecția

Consumatorilor Bistrița-Năsăud împotriva sentinței civile nr. 801/F din 17

octombrie 2006 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care a schimbat-o în parte,

în sensul că a obligat pârâtul să emită decizie

privind restituirea în natură a

imobilului

înscris în C.F. nr. 59 Bistrița, nr.top 1050, menținând celelalte

dispoziții

ale hotărârii.

A fost respinsă ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de

reclamantul V.V.V.

Instanța de apel a reținut în esență că, Tribunalul Bistrița-Năsăud prin

sentința civilă nr. 288/F din 15

martie 2005 a admis în parte acțiunea reclamantului V.V.V. și a obligat pârâtul

Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorilor Bistrița-Năsăud să emită

decizie motivată

cu privire la cererea de

restituire în natură a imobilului, situat în Bistrița,

înscris în C.F. nr. 59 Bistrița, nr.top 1050,

compus din teren în

suprafață de 468

mp și casă cu 7 camere și dependințe, hotărâre rămasă

definitivă prin decizia civilă nr. 797/A din 23

septembrie 2005 a Curții de Apel Cluj.

Obligat fiind să emită decizie motivată cu privire la cererea de

restituire

în natură, pârâtul,

prin decizia nr. 8 din 28 februarie 2006 a respins cererea de

restituire în natură a imobilului, situat în

municipiul Bistrița.

Soluționând

contestația reclamantului împotriva deciziei emise de pârât,

tribunalul a dispus

direct restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 59

Bistrița, nr.top 1050, constând în teren în

suprafață de 468 mp și casă compusă din 7 camere și dependințe.

Instanța

de apel a reținut că, dacă s-a ajuns la concluzia că se impunea

anularea deciziei emise

de pârât și restituirea imobilului în natură, tribunalul trebuia să îl oblige

pe pârât să emită o decizie de restituire în natură și nu să

dispună el direct restituirea imobilului în

natură.

În

acest sens, invocând dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

republicată, se reține că trebuia respectată

această procedură, deoarece decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a

restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei

îndreptățite asupra lui, având forța probantă a înscrisului autentic și

constituie titlu executoriu pentru

punerea

în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Prin urmare, în cazul

restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul

Legii nr. 10/2001, s-a reținut că titlul de proprietate îl constituie

decizia sau

dispoziția de restituire

în natură, emisă de unitatea juridică deținătoare, și nu

hotărârea

judecătorească.

Prin modalitatea

adoptată a fost rezolvată și solicitarea reclamantului

din cererea de aderare la apel, acesta având posibilitatea să-și

intabuleze

dreptul de proprietate asupra imobilului.

În

ceea ce privește celelalte critici din apel, s-a reținut că toate sunt

neîntemeiate, pentru următoarele

considerente:

Pârâtul

este unitate deținătoare și entitate investită cu soluționarea

notificării, aspect stabilit cu autoritate de

lucru judecat în raport de dispozițiile legale și prin sentința civilă nr.

288/F din 15 martie 2005 a Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Pârâtul

are personalitate juridică și are înregistrat în patrimoniul său,

„indiferent de titlu cu care a fost

înregistrat bunul care face obiectul

litigiului",

conform capitolului

II

din

Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

Chiar

dacă pârâtul deține imobilul cu titlul de administrare, este abilitat

prin lege să emită dispoziție

de restituire în natură, fără să fie necesară

introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor

Publice.

Imobilul

în litigiu nu este exceptat de la restituirea în natură pe motivul

că ar face parte din domeniul public de

interes local.

În ceea ce privește

calitatea imobilului de „monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul

cultural local", s-a făcut dovada că este lăsat la momentul actual de

către deținători într-o stare avansată de degradare, încât este nerelevantă

situația sa istorică.

Față de cererea reconvențională prin care pârâtul a solicitat obligarea

reclamantului la plata sumei de 446311 lei, reprezentând contravaloarea

investițiilor efectuate, s-a reținut că în

mod corect instanța a dispus disjungerea prin încheierea din 10 octombrie 2007,

urmând ca cererea să fie judecată separat.

Împotriva

deciziei nr. 104/A din 11 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de

Apel Cluj, secția civilă, în termen legal a

declarat recurs pârâtul, invocând

următoarele critici:

În primul rând se arată că instanța de apel a ignorat aspectul că

imobilul

în litigiu este

proprietate publică, situație în care ar fi trebuit introdus în

cauză Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice; mai mult decât atât,

nu s-a avut în vedere că este monument

istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural local.

Se mai arată

că, fiind vorba despre un imobil proprietate publică a

statului, recurentul are numai un drept de administrare și nu putea fi

obligat

la restituirea în natură.

O ultimă critică vizează obligarea sa greșită la plata cheltuielilor de

judecată, în condițiile în care, prin

admiterea apelului a fost schimbată în parte hotărârea instanței de fond.

Recursul este nefondat.

În cauză nu

s-a făcut dovada că imobilul în litigiu este proprietate publică, nefiind

inclus în anexele la H.G. nr. 905/2002, astfel că nu era

necesară citarea în cauză a Ministerului

Finanțelor Publice pentru Statul

Român,

nesubzistând cerința prevăzută de art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

De fapt, nu se contestă că entitatea deținătoare este recurentul, astfel

că

potrivit dispozițiilor art.

23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ,, ...unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură",

situație în care

corect pârâtul a

fost obligat de către instanță să emită dispoziția privind

restituirea

în natură a imobilului.

Neîntemeiată

este și critică potrivit căreia imobilul ar fi monument

istoric, ceea ce ar impune protejarea patrimoniului cultural local, dar

o astfel

de împrejurare este nedovedită.

Chiar dacă o astfel de situație s-ar confirma, restituirea în natură a

unui astfel de imobil, ce ar face parte din categoria monumentelor istorice nu

este

împiedicată prin

dispozițiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea

monumentelor istorice. Această lege, în cazul restituirii unui bun

monument

istoric impune persoanei

îndreptățite ca proprietar să țină seama de anumite

aspecte ce nu au relevanță în cauză pentru a fi

evidențiate.

Și critica

referitoare la greșita obligare a recurentului la plata cheltuielilor de

judecată este nefondată.

Este adevărat că recurentul-pârât a fost obligat de către instanța de

fond

să

plătească reclamantului 250 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, ca

urmare a admiterii contestației.

Chiar dacă apelul a fost admis numai în parte și hotărârea instanței de

fond a fost schimbată tot numai în parte,

obligația pârâtului de a emite

decizie

privind restituirea în natură a imobilului s-a menținut, acesta nefiind

în

situația de a-și exercita obligația prevăzută de lege de bună-voie. în

asemenea condiții, se află în culpă procesuală și

corect a fost obligat la plata

cheltuielilor de judecată, în

conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., obligație menținută și în urma admiterii apelului.

Întrucât criticile

formulate de către pârâtul Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorilor

Bistrița-Năsăud sunt nefondate, pentru considerentele expuse, recursul declarat

de către acesta urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâtul Oficiul Județean pentru Protecția

Consumatorilor

Bistrița-Năsăud împotriva deciziei nr. 104/A din 11 aprilie

2007, pronunțată de

Curtea de Apel Cluj, secția a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 3 martie 2008.