ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1392/2008

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 801/F din 17 octombrie 2006 a Tribunalului Bistrița-Năsăud a fost admisă contestația formulată de reclamantul V.V.V. în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorilor Bistrița-Năsăud, a fost anulată decizia nr. 8 din 28 februarie 2006, emisă de pârât și, în consecință, a fost admisă cererea reclamantului și s-a dispus restituirea în natură către acesta a imobilelor înscrise în C.F. nr. 59, nr.top 1050, compus din teren în suprafață de 468 mp, casă cu 7 camere și dependințe, potrivit fișei tehnice a imobilului. A fost obligat intimatul să plătească contestatorului suma de 250 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin sentința civilă nr. 288/F/2005 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, menținută prin decizia civilă nr. 797/A/2005 a Curții de Apel Cluj, pârâtul a fost obligat la cererea reclamantului să emită cerere motivată privind restituirea în natură a imobilelor situate în municipiul Bistrița, înscrise în C.F. 59 Bistrița, nr.top 1050. Antecesorii reclamantului au fost proprietarii imobilelor la data preluării abuzive de către stat în baza Decretului nr. 92/1950. Potrivit certificatelor de moștenitor nr. 42/1991 și nr. 32/1996, emise de Biroul Notarului Public D.M. s-a reținut că reclamantul este moștenitorul defunctei P.A., care era singura proprietară a imobilului în litigiu la data naționalizării, soțul acesteia, coproprietar, fiind decedat.

Prin hotărârile judecătorești pronunțate, s-a confirmat îndeplinirea cerințelor privind depunerea notificării în termenul de 6 luni, precum și calitatea pârâtului de unitate deținătoare. Susținerea pârâtului ca ar fi făcut investiții la imobilul în litigiu a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece nu se încadrează în dispozițiile imperative ale art. 18 din Legea nr. 10/2001, text ce enumără cazurile în care imobilele nu pot fi restituite în natură. Nerelevantă s-a reținut și împrejurarea că prin H.G. nr. 53/1996, imobilul a fost trecut în administrarea pârâtului, fiind proprietate publică a statului, în Legea nr. 10/2001 nefiind prevăzută o astfel de excepție în situația cererii de restituire în natură.

Și faptul că imobilul se află pe lista monumentelor istorice, s-a reținut că nu este impediment pentru restituirea în natură, în condițiile în care Legea nr. 422/2001 nu prevede o interdicție pentru restituire în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Ulterior pronunțării hotărârii de către instanța de fond, la data de 7 decembrie 2006, reclamantul a formulat o cerere pentru îndreptarea erorilor materiale, strecurate în cuprinsul sentinței civile nr. 801/F din 17 octombrie 2006 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, în sensul înscrierii în Coala funciară nr. 59 Bistrița a dreptului său de proprietate asupra imobilului restituit în natură. Cu aceeași ocazie a precizat că în situația în care instanța apreciază că nu este vorba despre o eroare materială, cererea să fie reținută ca aderare la apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către pârât.

Prin încheierea din 4 ianuarie 2007, Tribunalul Bistrița-Năsăud a respins cererea reclamantului V.V.V. pentru completarea sentinței civile nr. 801/F/2006 a aceleiași instanțe. S-a reținut că, deși prin cererea formulată reclamantul a solicitat înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, era deja comunicată hotărârea instanței de fond la 13 noiembrie 2006, cererea s-a înregistrat la 7 decembrie 2006, după expirarea termenului de declarare a apelului la 28 noiembrie 2006. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, prin decizia nr. 104/A din 11 aprilie 2007 a admis în parte apelul pârâtului Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorilor Bistrița-Năsăud împotriva sentinței civile nr. 801/F din 17 octombrie 2006 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să emită decizie privind restituirea în natură a imobilului înscris în C.F.

nr. 59 Bistrița, nr.top 1050, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii. A fost respinsă ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de reclamantul V.V.V. Instanța de apel a reținut în esență că, Tribunalul Bistrița-Năsăud prin sentința civilă nr. 288/F din 15 martie 2005 a admis în parte acțiunea reclamantului V.V.V. și a obligat pârâtul Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorilor Bistrița-Năsăud să emită decizie motivată cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului, situat în Bistrița, înscris în C.F. nr. 59 Bistrița, nr.top 1050, compus din teren în suprafață de 468 mp și casă cu 7 camere și dependințe, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 797/A din 23 septembrie 2005 a Curții de Apel Cluj.

Obligat fiind să emită decizie motivată cu privire la cererea de restituire în natură, pârâtul, prin decizia nr. 8 din 28 februarie 2006 a respins cererea de restituire în natură a imobilului, situat în municipiul Bistrița. Soluționând contestația reclamantului împotriva deciziei emise de pârât, tribunalul a dispus direct restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 59 Bistrița, nr.top 1050, constând în teren în suprafață de 468 mp și casă compusă din 7 camere și dependințe. Instanța de apel a reținut că, dacă s-a ajuns la concluzia că se impunea anularea deciziei emise de pârât și restituirea imobilului în natură, tribunalul trebuia să îl oblige pe pârât să emită o decizie de restituire în natură și nu să dispună el direct restituirea imobilului în natură.

În acest sens, invocând dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, se reține că trebuia respectată această procedură, deoarece decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra lui, având forța probantă a înscrisului autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Prin urmare, în cazul restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, s-a reținut că titlul de proprietate îl constituie decizia sau dispoziția de restituire în natură, emisă de unitatea juridică deținătoare, și nu hotărârea judecătorească.

Prin modalitatea adoptată a fost rezolvată și solicitarea reclamantului din cererea de aderare la apel, acesta având posibilitatea să-și intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilului. În ceea ce privește celelalte critici din apel, s-a reținut că toate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente: Pârâtul este unitate deținătoare și entitate investită cu soluționarea notificării, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat în raport de dispozițiile legale și prin sentința civilă nr. 288/F din 15 martie 2005 a Tribunalului Bistrița-Năsăud. Pârâtul are personalitate juridică și are înregistrat în patrimoniul său, „indiferent de titlu cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul litigiului", conform capitolului II din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă pârâtul deține imobilul cu titlul de administrare, este abilitat prin lege să emită dispoziție de restituire în natură, fără să fie necesară introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice. Imobilul în litigiu nu este exceptat de la restituirea în natură pe motivul că ar face parte din domeniul public de interes local. În ceea ce privește calitatea imobilului de „monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural local", s-a făcut dovada că este lăsat la momentul actual de către deținători într-o stare avansată de degradare, încât este nerelevantă situația sa istorică. Față de cererea reconvențională prin care pârâtul a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 446311 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate, s-a reținut că în mod corect instanța a dispus disjungerea prin încheierea din 10 octombrie 2007, urmând ca cererea să fie judecată separat.

Împotriva deciziei nr. 104/A din 11 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, în termen legal a declarat recurs pârâtul, invocând următoarele critici: În primul rând se arată că instanța de apel a ignorat aspectul că imobilul în litigiu este proprietate publică, situație în care ar fi trebuit introdus în cauză Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; mai mult decât atât, nu s-a avut în vedere că este monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural local. Se mai arată că, fiind vorba despre un imobil proprietate publică a statului, recurentul are numai un drept de administrare și nu putea fi obligat la restituirea în natură. O ultimă critică vizează obligarea sa greșită la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care, prin admiterea apelului a fost schimbată în parte hotărârea instanței de fond.

Recursul este nefondat. În cauză nu s-a făcut dovada că imobilul în litigiu este proprietate publică, nefiind inclus în anexele la H.G. nr. 905/2002, astfel că nu era necesară citarea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, nesubzistând cerința prevăzută de art. 25 din Decretul nr. 31/1954. De fapt, nu se contestă că entitatea deținătoare este recurentul, astfel că potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ,, ...unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură", situație în care corect pârâtul a fost obligat de către instanță să emită dispoziția privind restituirea în natură a imobilului.

Neîntemeiată este și critică potrivit căreia imobilul ar fi monument istoric, ceea ce ar impune protejarea patrimoniului cultural local, dar o astfel de împrejurare este nedovedită. Chiar dacă o astfel de situație s-ar confirma, restituirea în natură a unui astfel de imobil, ce ar face parte din categoria monumentelor istorice nu este împiedicată prin dispozițiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Această lege, în cazul restituirii unui bun monument istoric impune persoanei îndreptățite ca proprietar să țină seama de anumite aspecte ce nu au relevanță în cauză pentru a fi evidențiate. Și critica referitoare la greșita obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată este nefondată.

Este adevărat că recurentul-pârât a fost obligat de către instanța de fond să plătească reclamantului 250 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, ca urmare a admiterii contestației. Chiar dacă apelul a fost admis numai în parte și hotărârea instanței de fond a fost schimbată tot numai în parte, obligația pârâtului de a emite decizie privind restituirea în natură a imobilului s-a menținut, acesta nefiind în situația de a-și exercita obligația prevăzută de lege de bună-voie. în asemenea condiții, se află în culpă procesuală și corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligație menținută și în urma admiterii apelului.

Întrucât criticile formulate de către pârâtul Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorilor Bistrița-Năsăud sunt nefondate, pentru considerentele expuse, recursul declarat de către acesta urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorilor Bistrița-Năsăud împotriva deciziei nr. 104/A din 11 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2008.