ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4283/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4283/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 481 din 21 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, a fost admisă

în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul B.P., împotriva pârâtului Primarul

Municipiului Bistrița, și, în consecință, a fost anulat art. 2 alin. (2) din dispoziția

nr. 1400 din 17 iulie 2007 emisă de pârât, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului

obligația de restituire a sumei de 216.272,88 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare

investiții la imobilul restituit în natură; a fost anulat parțial art. 2 alin.

(3) din dispoziția atacată, în sensul că transferul dreptului de proprietate, înscrierea

în evidențele de carte funciară și punerea în posesie va avea loc doar după îndeplinirea

de către reclamant a obligației de plată prevăzute de art. 2 alin. (1) din dispoziția

atacată, respectiv după rambursarea sumei 23.229,99 RON încasată în baza Legii

nr. 112/1995, actualizată prin aplicarea indicelui de inflație de la data încasării

până la data plății efective; pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului

suma de 3.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut că, prin dispoziția nr. 1400 din 17 iulie 2007 emisă

de pârât și comunicată reclamantului în data de 08 august 2007 s-a stabilit la

art. 1 calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a reclamantului

B.P. pentru cota de 4/5 părți din imobilul construcție – corp A și B – și teren

în suprafață de 1.599 m.p., situat în Bistrița, precum și calitatea de persoană

îndreptățită la restituirea prin echivalent a reclamantului pentru aceeași cotă

cu privire la imobilul construcție demolată – corp C, situat în Bistrița.

Prin dispoziția evocată

la art. 2 alin. (1) a fost restituit în natură imobilul menționat anterior sub condiția

rambursării a sumei de 23.229,99 RON încasată la data de 31 mai 2000 în baza Legii

nr. 112/1995, actualizată prin aplicarea indicelui de inflație comunicat de entitatea

națională în domeniul statisticii, de la data încasării până la data plății efective.

La alin. (2) al art. 2 s-a instituit în sarcina reclamantului obligația de restituire

a sumei de 216.272,88 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare investiții la imobilul

restituit în natură, iar la alin. (3) al art. 2 s-a stabilit că transferul dreptului

de proprietate, înscrierea în evidențele de carte funciară și punerea în posesie

va avea loc doar după îndeplinirea de reclamant a obligației de plată prevăzute

de art. 2 alin. (1), (2) din dispoziția atacată.

Art. 3 din dispoziția

arătată a prevăzut că reclamantul are

obligația, potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001,

menținerii afectațiunii pentru o perioadă de 5 ani de la data emiterii dispoziției,

iar la art. 4 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând

în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru

imobilul construcție demolată.

În limita obiectului acțiunii

civile formulate, Tribunalul a reținut că imobilul construcție și teren situate

în Bistrița, restituit în natură reclamantului, a fost proprietatea tabulară a lui

D.O. 1/5 părți, D.E. 2/5 părți, D.M. 1/10 părți, D.E.R. 1/10 părți și D.O.S. 1/5

părți, iar petenta inițială a dovedit calitatea sa moștenitor doar față de D.O.

1/5 părți, D.E. 2/5 părți, D.O.S. 1/5 părți, fiind în consecință îndreptățită pentru

cota de 4/5 părți din imobil, aspecte necontestate, ce nu au mai putut fi analizate

în acest proces. Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 52/1950 de stat

fără plata vreunei despăgubiri.

Prin hotărârile Comisiei

județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, nr. 187/1998 și nr. 238/2000 s-au stabilit

despăgubiri în sumă de 106.594,39 RON, iar din declarația petentei și chitanța depusă

a reieșit că a încasat doar suma de 23.229,99 RON la data de 31 mai 2000.

Instanța de fond a mai

reținut că la imobilul în litigiu s-au efectuat lucrări în valoare de 216.272,88

dolari S.U.A., investiție realizată de Ministerul Educației și Cercetării, printr-o

finanțare primită de la Banca Mondială, potrivit contractului din 15 mai 2001 încheiat

cu constructorul SC C. SA București, având ca obiect consolidarea și repunerea în

funcțiune a clădirii, lucrări finalizate în 2002 potrivit procesuluiverbal de recepție

din 30 aprilie 2002.

S-a mai reținut că în

cuprinsul contractului s-a menționat că lucrările se efectuează la Liceul C.B. din

Bistrița, iar nu la Liceul de muzică care de fapt este situat și funcționează în

imobilul în litigiu, dar din examinarea și a celorlalte înscrisuri relevante, respectiv

datele comunicate de Inspectoratul Școlar Bistrița-Năsăud, cât și a autorizației

de construire emisă la data de 16 mai 2001, unde se menționează și adresa administrativă

a clădirii pentru care s-au autorizat construcțiile de consolidare și refuncționalizare,

coroborată cu datele comunicate de Inspectoratul Școlar Bistrița-Năsăud, din care

a reieșit neechivoc faptul că în imobilul în litigiu funcționa la data efectuării

construcțiilor Liceul de muzică, cele două unități școlare, respectiv de arte plastice

și de muzică, separându-se din anul școlar 1997-1998, având sedii diferite, aspect

de notorietate în municipiu, astfel că tribunalul a apreciat că lucrările de consolidare

și refuncționalizare au fost efectuate la imobilul în litigiu restituit în natură

reclamantului.

Cu privire la suma de

216.272,88 dolari S.U.A., instanța de fond a analizat cererea de restituire prin

raportare la dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, a principiului îmbogățirii

fără justă cauză și a dreptului de retenție, concluzionând că dispozițiile art.

48 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speță, deoarece imobilul în litigiu

nu a avut chiriași persoane fizice și nici nu are destinația de locuință, destinația

acestuia fiind aceea de unitate de învățământ.

Nici o prevedere din H.G.

nr. 250/2007 privind normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată,

nu instituie în sarcina persoanelor îndreptățite la restituirea în natură a imobilelor

ce nu au destinația de locuință obligația de restituire a sumelor de bani reprezentând

contravaloarea îmbunătățirilor aduse, respectiv a cheltuielilor utile și necesare.

De altfel, nici nu se putea face acest lucru printr-un act normativ cu forță juridică

inferioară legii pentru aplicarea căruia a fost emis, din moment ce nici Legea

nr. 10/2001 nu stabilește o asemenea obligație. Această tăcere a legiuitorului poate

fi interpretată în sensul că în condițiile în care imobilul nu are destinația de

locuință și a fost folosit de stat ori de alte persoane, în mod gratuit o perioadă

de timp îndelungată de la data preluării acestuia în perioada comunistă, cum este

și în cazul de față, nu se mai impune restituirea contravalorii acestor îmbunătățiri

pentru că statul a utilizat gratuit un imobil pentru care nici nu a plătit nicio

sumă de bani la data preluării prin naționalizare.

Cu privire la naționalizarea

imobilului în litigiu, realizată în baza Decretului nr. 52/1950, tribunalul a observat

că a fost făcută prin greșita aplicare a acestui act normativ pentru că proprietarii

tabulari D.O.- inginer, D.E. - aviator pilot, D.M. - profesoară, D.E.R. - sublocotenent

și D.O.S.- judecător, potrivit înscrisurilor depuse de reclamant, nu făceau parte

din categoriile prevăzute de art. 1 din decret, fiind exceptate conform art. 2,

situație în care preluarea imobilului a fost realizată fără titlu valabil, raportat

la art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce privește ultimul

temei legal reținut de pârât în dispoziție, respectiv principiul îmbogățirii fără

justă cauză, Tribunalul a considerat că și acesta nu este aplicabil în procedura

specială reglementată de Legea nr. 10/2001, iar o acțiune întemeiată pe îmbogățirea

fără just temei ar putea fi introdusă doar pe cale principală, într-un cadru procesual

de drept comun, de către persoana juridică care a plătit efectiv suma de 216.272,88

dolari S.U.A., reprezentând cuantumul lucrărilor efectuate la imobilul restituit

în natură reclamantului, respectiv de către Ministerul Educației și Cercetării,

care nu a fost parte în acest proces și care oricum nu putea fi introdus în acest

litigiu, ținând cont de dispozițiile speciale impuse de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere și faptul

că pârâtul nu a realizat lucrările de îmbunătățire, deci nu a suferit o sărăcire

a activului patrimonial de care să fi profitat corelativ reclamantul, Tribunalul

a constatat că nici în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză nu se putea

institui, prin dispoziția emisă de pârât, în sarcina reclamantului, obligația de

restituire a sumei de 216.272,88 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare investiții

la imobilul restituit în natură, motiv pentru care art. 2 alin. (2) va fi anulat

în întregime, reclamantul neputând fi obligat să restituie suma menționată în lipsa

unei dispoziții legale exprese în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

Referitor la art. 2

alin. (3) din dispoziția emisă de pârât, Tribunalul a reținut cu privire la această

sumă, că în mod legal s-a dispus transferul dreptului de proprietate, înscrierea

în evidențele de carte funciară și punerea în posesie va avea loc doar după îndeplinirea

de reclamant a obligației de plată prevăzute de art. 2 alin. (1), obligație legală

care nu constituie o sarcină asupra imobilului restituit în sensul impus de

art. 10 de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamantul B.P. și pârâtul Primarul Municipiului Bistrița, iar

prin decizia civilă nr. 131 din 13 mai 2010 a Curții de Apel Cluj s-au respins ca

nefondate apelurile, pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu, construcție

și teren, situate în Bistrița, a fost preluat de Statul Român în baza Decretului

nr. 92/1950.

Prin hotărârile nr. 187/1998

și nr. 238/2000 ale Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 Bistrița-Năsăud

s-au stabilit despăgubiri pentru acest imobil în sumă de 106.534,39 RON. Din declarația

autentică și chitanța depusă la dosar, rezultă că la data de 31 mai 2000, antecesoarea

reclamantului a încasat de la Statul Român 23.229,99 RON.

Naționalizarea imobilului

s-a făcut în baza Decretului nr. 92/1950, reținându-se că aceasta a fost făcută

prin greșita aplicare a acestui act normativ, pentru că proprietarii tabulari nu

făceau parte din categoriile prevăzute de art. 1 din decret, fiind persoane exceptate

conform art. 2, situație în care preluarea imobilului a fost realizată fără titlu

valabil, raportat la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Pârâtul a dispus în

art. 2 alin. (3) al dispoziției atacate că transferul dreptului de proprietate,

înscrierea în evidențele de carte funciară și punerea în posesie vor avea loc după

îndeplinirea de către reclamant a obligației de plată prevăzută la art. 2 alin.

(1) și (2).

Dispoziția instanței de

fond de anulare parțială a art. 2 alin. (2) cu privire la obligația prevăzută de

art. 2 alin. (1) din dispoziție este legală, pentru următoarele considerente:

Art. 20 din Legea nr.

10/2001 prevede că persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii

nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură, cu obligația returnării sumei,

reprezentând despăgubirea primită, reactualizată cu indicele de inflație.

Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevăd la pct. 20.1

că, dacă imobilul care face obiectul notificării este liber, persoana îndreptățită

care a primit despăgubirea pentru respectivul imobil potrivit legii va obține restituirea

în natură a imobilului dacă va rambursa despăgubirea primită, actualizată cu indicele

inflației.

Prin urmare, obligația

stabilită în sarcina reclamantului este o obligație legală și nu constituie o sarcină

asupra imobilului restituit în sensul impus de art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 48 din

Legea nr. 10/2001, instituie dreptul chiriașilor la despăgubiri pentru sporul de

valoare adus imobilelor cu destinația de locuință.

Aplicarea acestor dispoziții

de către pârâtul Primarul Municipiului Bistrița s-a făcut greșit, pentru că imobilul

în litigiu nu a avut destinația de locuință și nu a avut chiriași persoane fizice,

imobilul în litigiu având destinația de unitate de învățământ, atât la data notificării,

cât și la data emiterii dispoziției, în imobil funcționând Liceul de muzică.

S-a mai reținut că nu

poate fi primită susținerea privind dreptul de retenție asupra bunului în litigiu

și cu privire la îmbogățirea fără

justă cauză a reclamantului, pentru că în procedura

specială

reglementată de Legea nr. 10/2001, acestea nu sunt reglementate prin vreo normă

legală.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs atât reclamantul B.P., cât și pârâtul Primarul Municipiului Bistrița.

Astfel criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei, sub următoarele aspecte:

Reclamantul susține nelegalitatea

hotărârii prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând modificarea ei în sensul

admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea plângerii formulate împotriva

dispoziției nr. 1400/2007 în ce privește anularea dispozițiilor art. 2 alin. (3)

din dispoziția atacată prin care se prevede că transferul dreptului de proprietate,

înscrierea în evidențele de carte funciară și punerea în posesie va avea loc după

îndeplinirea obligației de restituire a sumei de 23.229,99 RON încasată în baza

Legii nr. 112/1995.

Reclamantul susține că

nicio dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu condiționează înscrierea dreptului de proprietate

în cartea funciară și, de altfel, nici măcar Legea nr. 7/1996 nu prevede o astfel

de condiționare.

Se mai susține că înscrierea

în cartea funciară potrivit dispozițiilor Legii nr. 7/1996 nu are efect constitutiv

de drepturi, ci doar efect de opozabilitate față de terți.

Ca atare, susține reclamantul,

inserarea în dispoziția de restituire a faptului că înscrierea în evidențele carte

funciară va avea loc după îndeplinirea obligației de restituire a sumei de 23.229,99

RON este lipsit de temei legal, și nu își găsește reglementarea nici în Legea

nr. 10/2001 și este, de altfel, contrară Legii nr. 7/1996.

O altă critică vizează

faptul că despăgubirile reprezintă un drept de creanță în favoarea Statului Român,

iar din despăgubirile legale cuvenite a încasat doar un procent de 20%.

Reclamantul mai învederează

că pe perioada celor cinci ani de menținere a afectațiunii speciale a imobilului,

deținătorul acestuia datorează beneficiarului dispoziției de restituire, chirie

de la data emiterii dispoziției.

Recursul formulat de Primarul

Municipiului Bistrița vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel se susține greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în condițiile în care

au fost anulate prevederile art. 2 alin. (2) și parțial alin. (3) din dispoziția

Primarului Municipiului Bistrița.

În aceeași idee se mai

susține că imobilele în care se desfășoară activitatea de învățământ preuniversitar

de stat constituie proprietate publică a Municipiului Bistrița potrivit prevederilor

Legii nr. 84/1995, nefiind restituibil în natură decât în condițiile plății contravalorii

despăgubirilor încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și a cheltuielilor

necesare și utile pentru conservarea și întreținerea imobilului.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate.

Scopul adoptării Legii

nr. 10/2001 a fost acela de reparare a prejudiciilor cauzate prin preluarea abuzivă,

însă nu în sensul reparării aceluiași prejudiciu de două ori, astfel persoanele

care au beneficiat de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea

în natură, dar cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea prmita, actualizată

cu indicele de inflație, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în

vigoare a legii [art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată].

Din art. 1 al Legii

nr. 10/2001 reiese că măsurile reparatorii indiferent de natura lor, privesc imobilul,

astfel încât nu este posibil pentru ca pentru unul și același imobil să se beneficieze

de măsuri reparatorii prin echivalent, dar și de măsura restituirii în natură, situație

în care am fi în prezența unei duble despăgubiri pentru același imobil, fără niciun

temei.

Întrucât reclamantul a

beneficiat și de despăgubirile stabilite în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilul

din litigiu, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, are obligația

de returnare a sumei primite în condițiile în care pentru același imobil s-a dispus

și măsura reparatorie a restituirii lui în natură.

Din această perspectivă

și a faptului că art. 20 din Legea nr. 10/2001, instituie o obligație legală, personală,

și nu o sarcină, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor legale sus-evocate.

Ca atare, condiționarea

restituirii în natură de plata despăgubirilor primite în condițiile Legii nr. 112/1995,

nu face decât să înlăture existența unei duble despăgubiri (și în echivalent și

în natură).

Este real că finalitatea

reparatorie a Legii nr. 10/2001 presupune interpretarea acesteia în favoarea celor

îndreptățiți și potrivit principiului constituțional al protejării și garantării

dreptului de proprietate.

Numai că, în respectarea

și garantarea acestui drept au fost instituite și obligații corelative în sarcina

persoanelor care au beneficiat de despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995,

și anume de restituirea sumelor încasate.

În virtutea acestui raport

obligațional rezultat din dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, instanța de

apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii prin prisma obiectului dedus

judecății, și tocmai pentru a se înlătura existența unei duble măsuri reparatorii

pentru același imobil.

Din această perspectivă

susținerile reclamantului sunt nefondate, nefiind astfel incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile

formulate de pârât, în condițiile în care imobilul din litigiu nu are destinația

de locuință, ci de unitate de învățământ, iar îmbunătățirile aduse imobilului s-au

realizat de Ministerul Educației și Cercetării, și nu de pârât, motiv pentru care

nu este incident nici dreptul de retenție, invocat de pârât.

Or, față de situația faptică

și juridică a imobilului din litigiu, sunt incidente doar dispozițiile art. 16 din

Legea nr. 10/2001 privind menținerea afectațiunii imobilului pe o perioadă de 5

ani.

Astfel, din perspectiva

celor expuse, criticile aduse hotărârii instanței de apel de către recurenți nu

se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care ambele

recursuri, fiind nefondate, urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul B.P. și de pârâtul Primarul Municipiului Bistrița

împotriva deciziei nr. 131A din 13 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă,

de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 mai 2011.