ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3010/2010

Asupra cererii

de revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul M.G.I. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației

și Internelor și Inspectoratul Județean al Poliției

Timiș, obligarea acestora la plata primei de concediu pe anii 2002 și

2003, conform art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, sume actualizate în

raport cu rata inflației la data plății efective.

Prin

sentința civilă nr. 687 din 22 iunie 2009, Tribunalul Timiș a

respins excepția tardivității invocată de I.J.P.

Timiș, a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat

pârâții la plata către acesta a drepturilor bănești,

reprezentând prima de concediu egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu pentru anii 2002 și 2003, sume

actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că obiectul

acțiunii reclamantului constă în plata primelor de vacanță

așa cum sunt stabilite de art. 35 din Legea nr. 188/1999, dispoziții

legale, care, până la data de 31 decembrie 2006, au fost suspendate

succesiv prin diverse acte normative.

A mai

reținut că reclamantul are calitatea de angajat și își

desfășoară activitatea profesională ca și

funcționar public cu statut special în conformitate cu Legea nr. 360/2002,

fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999 coroborate cu cele ale art.

37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, care, deși au fost suspendate prin

legile bugetare anuale, nu se poate considera că dreptul stabilit prin

ordonanță nu există.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Administrației

și Internelor și Inspectoratul Județean de Poliție

Timiș, solicitând admiterea recursurilor și respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Prin decizia

civilă nr. 1578 din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de

pârâții Ministerul Administrației și Internelor și a

modificat sentința recurată, respingând acțiunea reclamantului

ca neîntemeiată.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că reclamantul

a susținut în acțiune că, întrucât Legea nr. 360/2002 în temeiul

căreia era salarizat în perioada 2002-2003, nu prevedea dreptul la prima

de concediu pentru polițiști, pentru această perioadă s-ar

aplica dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, care

reglementează drepturile și obligațiile funcționarilor

publici.

A constatat

instanța de recurs că susținerea reclamantului nu poate fi

primită, având în vedere că alin. (2) al art. 78 din Legea nr.

360/2002, face trimitere, în ceea ce privește salarizarea, la

dispozițiile Legii nr. 138/1999 privind salarizarea militarilor, acest din

urmă act normativ neprevăzand dreptul la prima de concediu, ci alte

drepturi suplimentare față de restul categoriilor socio-profesionale.

A mai

reținut că, în măsura în care Statutul polițiștilor,

prin art. 78 alin. (2) face trimitere, în ceea ce privește salarizarea, la

o lege specială, respectiv la Legea nr. 138/1999 privind salarizarea

militarilor, se impune a concluziona că trimiterea generică din art.

78 alin. (1) la dispozițiile Legii nr. 188/2009 se referă la toate

aspectele pe care nu le cuprinde Statutul polițiștilor, excluzând

însă salarizarea.

A concluzionat

curtea de apel, în ceea ce privește practica judiciară invocată,

contrara celor expuse în prezenta hotărâre, că aceasta a fost minoritară,

jurisprudența conturându-se pe ideea că polițiștii

beneficiază de primă de concediu doar începând cu data de 2004, ca

efect al apariției O.G. nr. 38/2003.

Împotriva

acestei decizii a formulat cerere de revizuire, reclamantul M.G.I., invocând în

drept incidența prevederilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., motivat de

faptul că hotărârea în discuție este potrivnică celor

pronunțate de aceeași instanță în alte cauze similare,

respectiv deciziilor nr. 605 din 22 mai 2008 și 92 din 22 ianuarie 2009.

Cererea de

revizuire a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara

la data de 12 ianuarie 2010, instanță care, raportată la temeiul

de drept invocat, prin sentința nr. 168/R din 4 februarie 2010 a declinat

competența de soluționare a acesteia în favoarea Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

În opinia titularului

cererii de revizuire sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 322

pct. 7 C. proc. civ. referitoare la tripla identitate de obiect, cauză

și părți, întrucât a fost nevoit să formuleze o cerere de

chemare în judecată în mod individual, în condițiile în care nu a

fost inclus în cererile colective formulate de sindicate, iar soluțiile contrare

au fost anexate cererii de chemare în judecată, fără a fi

luată în considerare de instanța de recurs, care nu s-a

pronunțat asupra excepției puterii de lucru judecat.

Examinând actele

dosarului, Înalta Curte a constatat că prezenta cerere de revizuire este

inadmisibilă, în considerarea argumentelor în continuare arătate.

Revizuirea este

o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva

hotărârilor definitive în instanța de apel sau prin neapelare precum

și a celor date de o instanță de recurs atunci când evocă

fondul, în cazurile expres și limitativ stabilite de art. 322 C. proc.

civ. și în condițiile prevăzute de art. 323, art. 324 din

același cod. Cererea de revizuire se judecă potrivit dispozițiilor

prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, dezbaterile fiind

limitate însă la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se

întemeiază.

În sensul

dispozițiilor legale incidente în materie, admisibilitatea revizuirii se

examinează sub următoarele aspecte: hotărârea atacată

să fie cel puțin definitivă; această hotărâre să

fie dată după cercetarea fondului cauzei; criticile formulate să

se încadreze în motivele limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ.

Motivul de

revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., invocat ca temei

legal al prezentei cereri, este incident atunci când s-a încălcat autoritatea

de lucru judecat, făcându-se astfel imposibilă executarea simultană

a două hotărâri.

Reglementând acest

motiv de revizuire, legiuitorul a sancționat nelegalitatea celei de-a doua

hotărâri și imposibilitatea executării, iar pentru a se

reține incidența lui este necesar să existe hotărâri

potrivnice, date în una și aceeași pricină, între aceleași

persoane, având aceeași calitate, adică să existe tripla

identitate de părți, obiect și cauză, care sunt elementele

lucrului judecat.

În

speță, această cerință nu este îndeplinită, prin

hotărârile indicate în cererea de revizuire fiind soluționate

acțiunile formulate de alte persoane, iar pretinsele diferențe de

jurisprudență nu pot fi înlăturate prin exercitarea acestei

căi extraordinare de atacat, întemeiată pe dispozițiile art. 392

pct. 7 C. proc. civ.

Pe de altă

parte, în ipoteza admiterii unei cereri de revizuire, în temeiul de drept

invocat, singura soluție pe care o poate pronunța instanța este

aceea a anulării ultimei hotărâri (în speță cea care îl

privește pe revizuient), astfel cum rezultă din dispozițiile

art. 327 alin. (1), teza finală C. proc. civ., soluție care nu este

de natură a-i procura acestuia beneficiul procesual urmărit, acela de

a obține o soluție favorabilă pe fondul cauzei.

Pentru toate

aceste considerente, Înalta Curte va respinge prezenta cerere de revizuire ca

fiind inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

de revizuire formulată de M.G., împotriva deciziei nr. 1579 din 16

decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.