ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3010/2010

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul M.G.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul Județean al Poliției Timiș, obligarea acestora la plata primei de concediu pe anii 2002 și 2003, conform art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, sume actualizate în raport cu rata inflației la data plății efective. Prin sentința civilă nr. 687 din 22 iunie 2009, Tribunalul Timiș a respins excepția tardivității invocată de I.J.P. Timiș, a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâții la plata către acesta a drepturilor bănești, reprezentând prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu pentru anii 2002 și 2003, sume actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că obiectul acțiunii reclamantului constă în plata primelor de vacanță așa cum sunt stabilite de art. 35 din Legea nr. 188/1999, dispoziții legale, care, până la data de 31 decembrie 2006, au fost suspendate succesiv prin diverse acte normative. A mai reținut că reclamantul are calitatea de angajat și își desfășoară activitatea profesională ca și funcționar public cu statut special în conformitate cu Legea nr. 360/2002, fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999 coroborate cu cele ale art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, care, deși au fost suspendate prin legile bugetare anuale, nu se poate considera că dreptul stabilit prin ordonanță nu există.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul Județean de Poliție Timiș, solicitând admiterea recursurilor și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 1578 din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de pârâții Ministerul Administrației și Internelor și a modificat sentința recurată, respingând acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că reclamantul a susținut în acțiune că, întrucât Legea nr. 360/2002 în temeiul căreia era salarizat în perioada 2002-2003, nu prevedea dreptul la prima de concediu pentru polițiști, pentru această perioadă s-ar aplica dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, care reglementează drepturile și obligațiile funcționarilor publici.

A constatat instanța de recurs că susținerea reclamantului nu poate fi primită, având în vedere că alin. (2) al art. 78 din Legea nr. 360/2002, face trimitere, în ceea ce privește salarizarea, la dispozițiile Legii nr. 138/1999 privind salarizarea militarilor, acest din urmă act normativ neprevăzand dreptul la prima de concediu, ci alte drepturi suplimentare față de restul categoriilor socio-profesionale. A mai reținut că, în măsura în care Statutul polițiștilor, prin art. 78 alin. (2) face trimitere, în ceea ce privește salarizarea, la o lege specială, respectiv la Legea nr. 138/1999 privind salarizarea militarilor, se impune a concluziona că trimiterea generică din art. 78 alin. (1) la dispozițiile Legii nr. 188/2009 se referă la toate aspectele pe care nu le cuprinde Statutul polițiștilor, excluzând însă salarizarea.

A concluzionat curtea de apel, în ceea ce privește practica judiciară invocată, contrara celor expuse în prezenta hotărâre, că aceasta a fost minoritară, jurisprudența conturându-se pe ideea că polițiștii beneficiază de primă de concediu doar începând cu data de 2004, ca efect al apariției O.G. nr. 38/2003. Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire, reclamantul M.G.I., invocând în drept incidența prevederilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., motivat de faptul că hotărârea în discuție este potrivnică celor pronunțate de aceeași instanță în alte cauze similare, respectiv deciziilor nr. 605 din 22 mai 2008 și 92 din 22 ianuarie 2009. Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 12 ianuarie 2010, instanță care, raportată la temeiul de drept invocat, prin sentința nr. 168/R din 4 februarie 2010 a declinat competența de soluționare a acesteia în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În opinia titularului cererii de revizuire sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. referitoare la tripla identitate de obiect, cauză și părți, întrucât a fost nevoit să formuleze o cerere de chemare în judecată în mod individual, în condițiile în care nu a fost inclus în cererile colective formulate de sindicate, iar soluțiile contrare au fost anexate cererii de chemare în judecată, fără a fi luată în considerare de instanța de recurs, care nu s-a pronunțat asupra excepției puterii de lucru judecat. Examinând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că prezenta cerere de revizuire este inadmisibilă, în considerarea argumentelor în continuare arătate. Revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor definitive în instanța de apel sau prin neapelare precum și a celor date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, în cazurile expres și limitativ stabilite de art. 322 C. proc.

civ. și în condițiile prevăzute de art. 323, art. 324 din același cod. Cererea de revizuire se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, dezbaterile fiind limitate însă la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază. În sensul dispozițiilor legale incidente în materie, admisibilitatea revizuirii se examinează sub următoarele aspecte: hotărârea atacată să fie cel puțin definitivă; această hotărâre să fie dată după cercetarea fondului cauzei; criticile formulate să se încadreze în motivele limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ. Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., invocat ca temei legal al prezentei cereri, este incident atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, făcându-se astfel imposibilă executarea simultană a două hotărâri.

Reglementând acest motiv de revizuire, legiuitorul a sancționat nelegalitatea celei de-a doua hotărâri și imposibilitatea executării, iar pentru a se reține incidența lui este necesar să existe hotărâri potrivnice, date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, adică să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, care sunt elementele lucrului judecat. În speță, această cerință nu este îndeplinită, prin hotărârile indicate în cererea de revizuire fiind soluționate acțiunile formulate de alte persoane, iar pretinsele diferențe de jurisprudență nu pot fi înlăturate prin exercitarea acestei căi extraordinare de atacat, întemeiată pe dispozițiile art. 392 pct. 7 C. proc.

civ. Pe de altă parte, în ipoteza admiterii unei cereri de revizuire, în temeiul de drept invocat, singura soluție pe care o poate pronunța instanța este aceea a anulării ultimei hotărâri (în speță cea care îl privește pe revizuient), astfel cum rezultă din dispozițiile art. 327 alin. (1), teza finală C. proc. civ., soluție care nu este de natură a-i procura acestuia beneficiul procesual urmărit, acela de a obține o soluție favorabilă pe fondul cauzei. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge prezenta cerere de revizuire ca fiind inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de M.G., împotriva deciziei nr. 1579 din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.