ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 44/2010

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, reclamanții D.F. și D.N. i-au chemat în judecată pe pârâții SC M.S. SRL și V.F.Ș., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, pe cale de ordonanță președințială, obligarea pârâților să-și retragă cele două construcții metalice executate și amplasate fără respectarea distanței legale de 2 m. de la hotarul despărțitor al societăților, îndepărtarea materialelor (deșeuri) depozitate în spațiul dintre locuința lor și construcțiile metalice efectuate și obligarea pârâților de a le permite accesul limitat în timp pentru executarea lucrărilor de reparații și izolare termică la zidurile imobilului proprietatea reclamanților.

Prin sentința nr. 12 din 7 ianuarie 2008, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC M.S. SRL, pe calea întâmpinării, a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamanții D.F. si D.N. și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea reconvențională formulată de pârâtul U.G., obligându-i pe reclamanți să le plătească pârâților suma de 900 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut calitatea procesuala pasivă a societății pârâte, întrucât aceasta deține în folosință spațiul în litigiu, fiind subiect al obligației de îndepărtare a deșeurilor și materialelor, precum și de retragere a construcțiilor aflate la o distantă nelegală de linia de hotar.

Pe fond, Tribunalul a reținut că proprietatea reclamanților și cea a paratului U.G. se învecinează pe latura estică, iar hotarul dintre cele două proprietăți este materializat printr-o împrejmuire din plasă de sârmă cu stâlpi metalici și din scândură. Din raportul de expertiză întocmit în cauză a rezultat că materialele depozitate pe proprietatea pârâților nu au putut influența negativ locuința reclamanților deoarece în jurul construcției reclamanților este spațiu liber protejat de împrejmuirea din plasă de sârmă, precum și de existența unui spațiu liber între materialele depozitate în împrejmuirea din plasă. S-a concluzionat că materialele depozitate atât în cele două încăperi ale barăcii metalice, cât și în aer liber nu pot produce și nici nu au produs degradări imobilului proprietatea reclamanților.

Același aspect a fost constatat și de instanța de judecată în cadrul cercetării locale efectuate la data de 20 decembrie 2007, ocazie cu care s-a stabilit că magazia aflată pe terenul pârâților se află la o distanță de aproximativ 50 cm de gardul despărțitor, iar acoperișul acesteia nu depășește proprietatea acestora. Raportat la toate aceste considerente, Tribunalul a apreciat că acțiunea sub aspectul capetelor de cerere privind retragerea construcțiilor metalice și ridicarea materialelor și deșeurilor, este neîntemeiata. în privința celui de-al treilea capăt de cerere, reclamanții care au sarcina probei în temeiul dispozițiilor art. 1169 C. civ. nu au făcut dovada că lucrările de reparații la imobilul proprietatea lor pot fi efectuate doar cu acces prin imobilul proprietatea pârâtului U.G.

Față de soluția pronunțată de instanță la cel de-al treilea capăt de cerere al acțiunii inițiale, a fost respinsă și cererea reconvențională formulată de pârâtul U.G. ca fiind rămasă fără obiect. Prin decizia nr. 160 din 12 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței mai sus menționate. Pentru a hotărî astfel, în ceea ce privește primul motiv de apel, curtea de apel a constatat că baraca metalică în litigiu a fost edificata în anul 1993, ca o construcție fără fundație, cu pereți din tablă, învelitoare din tablă cu pantă către curtea pârâților, pardoseală din pământ și fără instalații.

A apreciat că edificarea acestei barăci metalice fără autorizație de construire nu este de natura, prin însuși acest fapt (al lipsei autorizației), a produce vreun prejudiciu apelanților-reclamanți, ci, eventual, modul de amplasare a construcției. Lipsa autorizației de construire poate constitui o abatere de la disciplina în construcții, de natură a atrage sancționarea persoanelor culpabile în condițiile Legii 50/1991, fără a constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, condiție a atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a constructorului. O asemenea faptă ilicita o poate constitui amplasarea construcției de natură a produce prejudicii și nu lipsa autorizației de construire.

A reținut că nu poate fi avută în vedere invocarea încălcării prevederilor art. 24 din H.G. 525/1996, întrucât acest act normativ nu era în vigoare la momentul edificării construcției. Cât privește încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituția României, Curtea de Apel a constatat ca apelanții-reclamanți nu au dovedit, în condițiile art. 1169 C. civ., nerespectarea, de către intimații-pârâți, a obligației de bună vecinătate ori a altor sarcini ce revin proprietarului în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate. A reținut și faptul că distanța dintre baraca metalică și linia de hotar este cuprinsă între 0,49 m și 0,82 m, fiind în mod subiectiv apreciată de reclamanți ca fiind „distanța mică” în sensul art. 607 si art. 610 C. civ., în condițiile în care propria casă edificată de reclamanți este poziționată la o distanță nu cu mult mai mare, respectiv între 0,74 si 0,92 m de linia de hotar.

Mai mult, expertul constructor C.C. a concluzionat în sensul posibilității legale a edificării unei construcții pe hotarul dintre proprietăți, condiționat de respectarea condițiilor tehnice de proiectare privind rostul antiseismic și adâncimile de fundare. Susținerea apelanților cu privire la necesitatea măsurării acestor distante de către un expert specialitate topografie, și nu construcții,s-a apreciat că nu poate fi avută în vedere, expertul constructor fiind cel chemat a stabili dacă amplasarea unei construcții s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale în materie, pentru a nu crea prejudicii proprietarilor vecini. În ceea ce privește producerea unui prejudiciu reclamanților prin edificarea acestei barăci metalice, curtea de apel a constatat că, concluziile raportului de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului de către expertul C.C.

sunt similare celor ale expertului T.C., formulate în fața instanței de fond. Astfel, expertul desemnat de instanța de apel a concluzionat, în urma examinării interiorului locuinței apelanților, faptul că nu se poate stabili existența unei legături de cauzalitate între construcția metalică și petele ușor vizibile existente la baza peretelui, petele identificate pe peretele limitrof construcției metalice nefiind pete de mucegai și neputând fi categorisite ca igrasie. Prin urmarea s-a considerat că nu a fost dovedită de către apelanții-reclamanți susținerea potrivit căreia depozitarea unor materiale, de către intimații-pârâți, în apropierea locuinței lor a condus la deteriorarea peretelui casei, concluziile expertului fiind în sensul scurgerii apelor pluviale de pe acoperișul barăcii metalice pe terenul intimaților.

S-a apreciat că susținerea expertului consilier al apelanților cu privire la existența unui alt amplasament al barăcii metalice ce conducea la scurgerea apelor pluviale pe terenul apelanților este lipsită de suport probator, neputând fi reținută de către instanța de judecată. Cât privește motivul de apel vizând respingerea capătului de cerere având ca obiect permiterea accesului reclamanților pe terenul pârâtului pentru efectuarea unor lucrări de reparații, curtea de apel a constatat că apelanții-reclamanți nu au administrat niciun probatoriu care să ateste necesitatea restrângerii prerogativelor dreptului de proprietate al intimatului-pârât U.G., respectiv împrejurarea că asemenea lucrări de reparații nu pot fi efectuate decât cu acces pe proprietatea vecină.

In aceste condiții a reținut că, corect, instanța de fond a apreciat ca nedovedite susținerile reclamanților, respingând acest capăt de cerere. Cu privire la ultimul motiv de apel, referitor la greșita soluționare a cererea reconvenționale, curtea de apel a constatat ca intimata a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul stabilit de instanța de judecată; cât privește neindicare temeiului juridic, potrivit art. 133 C. proc. civ., lipsa motivelor de drept poate fi sancționată cu nulitatea cererii numai în ipoteza dovedirii unei vătămări ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului or, în cauză, apelanții nu au dovedit o atare vătămare, cu atât mai mult cu cât cererea reconvențională a fost respinsă, nefiind stabilită nicio obligație în sarcina reclamanților.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate de curtea de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru lămurirea tuturor aspectelor deduse judecății și pentru a se răspunde tuturor cererilor pe care le-a formulat; în subsidiar, solicită modificarea deciziei și, pe fond, admiterea acțiunii precizate, cu cheltuieli de judecată. În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți arată că instanța a încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., în sensul că a încălcat principiul rolului activ al judecătorului și au fost respinse susținerile lor ca nedovedite, instanța de apel precizând că nu au dovedit că, prin atitudinea culpabilă a pârâților-intimați s-a deteriorat peretele și, de asemenea, a respins, ca nedovedite, susținerile referitoare la obligarea intimaților de a le permite accesul pe terenul proprietatea acestora pentru efectuarea unor lucrări de reparații. În baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți învederează că instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea de obligare a pârâților de ridicare a deșeurilor care au fost aruncate lângă hotarul dintre cele două proprietăți și care reprezintă o sursă de infecție și, întrucât instanța a omis să se pronunțe pe această cerere, se impune, de asemenea, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții apreciază că cele două instanțe care s-au pronunțat în cauză au interpretat și aplicat eronat dispozițiile legale care vizează raporturile de bună vecinătate, ceea ce atrage nulitatea hotărârilor pronunțate având în vedere că, așa cum au arătat și instanței de apel: a) această construcție a fost ridicată fără existența autorizației de construcție care era obligatorie, conform art. 3 din Legea nr. 50/1991; b) ridicarea oricărui tip de construcție era interzisă, împrejurare ce rezultă din același certificat, de urbanism potrivit cu care „conform P.U.G. și R.L.U. în zonă este prevăzută interdicția temporară de construire până la elaborarea/reactualizarea P.U.Z./P.U.D.

în zona protejată arhitectural”, astfel că, și sub acest aspect construcția în litigiu este ridicată în mod nelegal; c) baraca metalică este amplasată la o distanță foarte mică de gradul despărțitor dintre proprietăți, fiind încălcate prin aceasta dispozițiile Codului civil, H.G. nr. 525/1996, dar și ale Constituției; d) au fost încălcate și dispozițiile art. 44 din Constituția României, argumentele aduse în temeiul acestui text constituțional fiind înlăturate de instanța de apel care a pronunțat astfel, o hotărâre nelegală. Recurenții-reclamanți critică și soluționarea greșită prin respingere ca nedovedite, a capetelor 2 și 3 de cerere, așa cum s-a arătat mai sus și, de asemenea, încălcarea de către cele două instanțe care s-au pronunțat în cauză a dispozițiilor art. 215, art. 216 si art. 217 C. proc.

civ., care reglementează procedura cercetării la fața locului, în sensul că în această cauză a fost efectuată o cercetare la fața locului, cu participarea judecătorului și a grefierului în urma căreia s-a întocmit un proces verbal, care nu cuprinde mențiuni obligatorii. În fine, susțin și că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale și pentru faptul că au apreciat eronat că cererea reconvențională a rămas fără obiect deși, în realitate, aceasta este lovită de nulitate. Recursul nu este fondat. Din examinarea criticilor formulate în recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile legale incidente speței, precum și de hotărârile celor două instanțe care s-au pronunțat în cauză, se constată următoarele: În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., se observă că deși recurenții-reclamanți invocă dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în fapt, criticile lor sunt conturate pe aspecte ce țin de nerespectarea principiului rolului activ al judecătorului, astfel cum este el consacrat în art. 129 C. proc. civ., or, în mod evident aceste critici sunt nefondate, atât timp cât recurenții ignoră dispozițiile art. 112 pct. 5 C. proc. civ.

potrivit cărora, în acțiune, reclamanții trebuie să arate motivele pe care se sprijină fiecarea capăt de cerere; apelul nu a fost respins ca nedovedit, așa cum eronat afirmă recurenții, ci ca nefondat și, în fine, în cauză au fost administrate probele solicitate de reclamanți, însă acestea nu au confirmat susținerile lor, iar instanțele și-au exercitat rolul activ și și-au putut forma convingerea pe baza probatoriului administrat, apreciind corect că față de aspectele cauzei deduse judecății, probatoriul aflat deja la dosar este lămuritor și nu se justifică extinderea probelor, acest mod de abordare a chestiunilor deduse judecății nefiind util cauzei și neputând atrage decât cel mult tergiversarea soluționării ei.

Prin urmare, se reține că acest motiv de recurs este neîntemeiat. Privind motivul de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra cererii de obligare a pârâților de ridicare a deșeurilor care au fost aruncate lângă hotarul dintre proprietățile părților antrenate în litigiu, se reține că este de asemenea neîntemeiat, întrucât se constată că instanțele au respins acest capăt de cerere determinat de faptul rezultat din probe și anume că, în realitate, „deșeurile” respective, a căror ridicare se pretinde, nu există la fața locului.

Instanța de fond a apreciat astfel în ce privește acest capăt de cerere, având în vedere cercetarea efectuată la fața locului și concluziile raportului întocmit de expertul constructor la care au fost anexate planșe foto în care se vede situația de pe teren, iar instanța de fond s-a pronunțat și ea asupra acestui capăt de cerere, arătând în motivarea deciziei că nu a fost dovedită de către apelanții-reclamanți susținerea potrivit căreia depozitarea unor materiale, de către intimații-pârâți în apropierea locuinței lor a condus la deteriorarea peretelui casei, concluziile expertului fiind în sensul scurgerii apelor pluviale de pe acoperișul barăcii metalice pe terenul intimaților. Nici motivul de recurs întemeiat de recurenți pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

nu este întemeiat, întrucât nu se constată că hotărârea dată de curtea de apel este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, -astfel cum arată recurenții în susținerile formulate la pct. a), b) ale acestui motiv de recurs, deoarece, dimpotrivă, examinând considerentele deciziei curții de apel se observă că această instanță a reținut corect că nu edificarea barăcii în discuție fără autorizație de construire este de natură a produce vreun prejudiciu reclamanților, ci eventual, modul de amplasare a construcției, or, din expertizele efectuate în cauză la fond și în apel a rezultat că nu se poate stabili existența unei legături de cauzalitate între construcția metalică și petele existente la baza peretelui imobilului reclamanților; a arătat, de asemenea, corect că lipsa autorizației de construire poate constitui o abatere la disciplina în construcții, de natură a atrage sancționarea în condițiile Legii nr. 50/1991, dar nu poate constitui prin ea însăși o faptă cauzatoare de prejudicii.

Nu se constată a fi întemeiate nici susținerile de la pct. c) și d) ale acestui motiv de recurs, întrucât, într-adevăr, așa cum corect a reținut și instanța de apel, H.G. nr. 525/1996 nu era în vigoare la data edificării construcției, iar în ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 44 din Constituția României, s-a reținut judicios că, pe de o parte, reclamanții nu au dovedit în condițiile art. 1169 C. civ. nerespectarea de către pârâți a obligației de bună vecinătate ori a altor sarcini ce revin proprietarului în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituția României nu a fost invocată ca temei de drept în fața instanței de fond pentru a putea fi invocată și în apel.

Așa cum s-a arătat mai sus, instanțele au examinat și s-au pronunțat corect asupra capătului 2 de cerere, stabilind că nu s-a constatat depozitarea unor materiale („deșeuri”), care să afecteze imobilul proprietatea reclamanților, iar în ce privește capătul 3 de cerere, ambele instanțe tot corect au reținut că reclamanții nu au făcut dovada că lucrările de reparații la imobilul proprietatea lor nu pot fi efectuate decât cu acces pe proprietatea vecină și cum sarcina probei incumbă reclamantului conform dispozițiilor art. 1169 C. civ., în mod judicios acțiunea a fost respinsă sub acest aspect, ca nedovedită. Nu se confirmă nici susținerea recurenților reclamanți în sensul că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 215, art. 216 si art. 217 C. proc.

civ., cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, prin lipsa unor mențiuni obligatorii de pe procesul verbal, întrucât reclamanții nu au sesizat instanța de fond cu privire la pretinsele nereguli privind modul de întocmire a procesului verbal de cercetare la fața locului și în această împrejurare nu mai pot invoca o astfel de neregulă în apel sau în recurs. În fine, nici susținerea în conformitate cu care hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale pentru că s-a apreciat greșit că cererea reconvențională a rămas fără obiect, când, în fapt, ea este lovită de nulitate, nu este întemeiată, întrucât cererea principală fiind respinsă, cererea reconvențională fiind strâns legată prin soluție de aceasta a rămas fără obiect și oricum, această soluție nu a produs nicio vătămare reclamanților, nestabilind nicio obligație în sarcina lor.

În consecință, având în vedere considerentele mai sus arătate, neexistând niciun motiv de recurs întemeiat, în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care să justifice casarea sau modificarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută, ca fiind legală și se va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat. În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., vor fi obligați recurenții la plata către intimați a cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.F. și D.N. împotriva deciziei nr. 160 din 12 septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenții să plătească intimaților suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 13 ianuarie 2010.