ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 44/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 44/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului

de față, din actele și lucrările dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată,

reclamanții D.F. și D.N. i-au chemat în judecată pe pârâții

SC M.S. SRL și V.F.Ș., solicitând instanței ca, prin hotărârea

ce se va pronunța, să se dispună, pe cale de ordonanță

președințială, obligarea pârâților să-și

retragă cele două construcții metalice executate și

amplasate fără respectarea distanței legale de 2 m. de la

hotarul despărțitor al societăților, îndepărtarea materialelor

(deșeuri) depozitate în spațiul dintre locuința lor și

construcțiile metalice efectuate și obligarea pârâților de a le

permite accesul limitat în timp pentru executarea lucrărilor de

reparații și izolare termică la zidurile imobilului proprietatea

reclamanților.

Prin sentința nr. 12

din 7 ianuarie 2008, Tribunalul Prahova, secția comercială și de

contencios administrativ, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâta SC M.S. SRL, pe calea

întâmpinării, a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată

formulată de reclamanții D.F. si D.N. și a respins, ca

rămasă fără obiect, cererea reconvențională

formulată de pârâtul U.G., obligându-i pe reclamanți să le

plătească pârâților suma de 900 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut calitatea procesuala

pasivă a societății pârâte, întrucât aceasta deține în

folosință spațiul în litigiu, fiind subiect al obligației

de îndepărtare a deșeurilor și materialelor, precum și de

retragere a construcțiilor aflate la o distantă nelegală de linia

de hotar.

Pe fond, Tribunalul a

reținut că proprietatea reclamanților și cea a paratului U.G.

se învecinează pe latura estică, iar hotarul dintre cele două

proprietăți este materializat printr-o împrejmuire din plasă de

sârmă cu stâlpi metalici și din scândură. Din raportul de

expertiză întocmit în cauză a rezultat că materialele depozitate

pe proprietatea pârâților nu au putut influența negativ locuința

reclamanților deoarece în jurul construcției reclamanților este

spațiu liber protejat de împrejmuirea din plasă de sârmă, precum

și de existența unui spațiu liber între materialele depozitate

în împrejmuirea din plasă. S-a concluzionat că materialele depozitate

atât în cele două încăperi ale barăcii metalice, cât și în

aer liber nu pot produce și nici nu au produs degradări imobilului

proprietatea reclamanților.

Același aspect a fost

constatat și de instanța de judecată în cadrul cercetării

locale efectuate la data de 20 decembrie 2007, ocazie cu care s-a stabilit

că magazia aflată pe terenul pârâților se află la o distanță

de aproximativ 50 cm de gardul despărțitor, iar acoperișul

acesteia nu depășește proprietatea acestora.

Raportat la toate aceste

considerente, Tribunalul a apreciat că acțiunea sub aspectul

capetelor de cerere privind retragerea construcțiilor metalice și

ridicarea materialelor și deșeurilor, este neîntemeiata. în

privința celui de-al treilea capăt de cerere, reclamanții care

au sarcina probei în temeiul dispozițiilor art. 1169 C. civ. nu au

făcut dovada că lucrările de reparații la imobilul

proprietatea lor pot fi efectuate doar cu acces prin imobilul proprietatea

pârâtului U.G.

Față de

soluția pronunțată de instanță la cel de-al treilea

capăt de cerere al acțiunii inițiale, a fost respinsă

și cererea reconvențională formulată de pârâtul U.G. ca

fiind rămasă fără obiect.

Prin decizia nr. 160 din 12

septembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială

și de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței mai sus menționate.

Pentru a hotărî astfel,

în ceea ce privește primul motiv de apel, curtea de apel a constatat

că baraca metalică în litigiu a fost edificata în anul 1993, ca o

construcție fără fundație, cu pereți din tablă,

învelitoare din tablă cu pantă către curtea pârâților, pardoseală

din pământ și fără instalații.

A apreciat că edificarea

acestei barăci metalice fără autorizație de construire nu

este de natura, prin însuși acest fapt (al lipsei autorizației), a

produce vreun prejudiciu apelanților-reclamanți, ci, eventual, modul

de amplasare a construcției. Lipsa autorizației de construire poate

constitui o abatere de la disciplina în construcții, de natură a

atrage sancționarea persoanelor culpabile în condițiile Legii

50/1991, fără a constitui o faptă ilicită cauzatoare de

prejudicii, condiție a atragerii răspunderii civile delictuale pentru

fapta proprie a constructorului. O asemenea faptă ilicita o poate

constitui amplasarea construcției de natură a produce prejudicii

și nu lipsa autorizației de construire.

A reținut că nu

poate fi avută în vedere invocarea încălcării prevederilor art. 24

din H.G. 525/1996, întrucât acest act normativ nu era în vigoare la momentul

edificării construcției. Cât privește încălcarea

dispozițiilor art. 44 din Constituția României, Curtea de Apel a

constatat ca apelanții-reclamanți nu au dovedit, în condițiile art.

1169 C. civ., nerespectarea, de către intimații-pârâți, a

obligației de bună vecinătate ori a altor sarcini ce revin

proprietarului în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.

A reținut și faptul

că distanța dintre baraca metalică și linia de hotar este

cuprinsă între 0,49 m și 0,82 m, fiind în mod subiectiv apreciată

de reclamanți ca fiind „distanța mică” în sensul art. 607 si art.

610 C. civ., în condițiile în care propria casă edificată de

reclamanți este poziționată la o distanță nu cu mult

mai mare, respectiv între 0,74 si 0,92 m de linia de hotar. Mai mult, expertul

constructor C.C. a concluzionat în sensul posibilității legale a

edificării unei construcții pe hotarul dintre proprietăți,

condiționat de respectarea condițiilor tehnice de proiectare privind

rostul antiseismic și adâncimile de fundare.

Susținerea

apelanților cu privire la necesitatea măsurării acestor distante

de către un expert specialitate topografie, și nu

construcții,s-a apreciat că nu poate fi avută în vedere, expertul

constructor fiind cel chemat a stabili dacă amplasarea unei

construcții s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale în

materie, pentru a nu crea prejudicii proprietarilor vecini.

În ceea ce privește

producerea unui prejudiciu reclamanților prin edificarea acestei

barăci metalice, curtea de apel a constatat că, concluziile

raportului de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului de

către expertul C.C. sunt similare celor ale expertului T.C., formulate în

fața instanței de fond. Astfel, expertul desemnat de instanța de

apel a concluzionat, în urma examinării interiorului locuinței

apelanților, faptul că nu se poate stabili existența unei

legături de cauzalitate între construcția metalică și petele

ușor vizibile existente la baza peretelui, petele identificate pe peretele

limitrof construcției metalice nefiind pete de mucegai și neputând fi

categorisite ca igrasie.

Prin urmarea s-a considerat

că nu a fost dovedită de către apelanții-reclamanți

susținerea potrivit căreia depozitarea unor materiale, de către

intimații-pârâți, în apropierea locuinței lor a condus la

deteriorarea peretelui casei, concluziile expertului fiind în sensul scurgerii apelor

pluviale de pe acoperișul barăcii metalice pe terenul

intimaților. S-a apreciat că susținerea expertului consilier al

apelanților cu privire la existența unui alt amplasament al

barăcii metalice ce conducea la scurgerea apelor pluviale pe terenul

apelanților este lipsită de suport probator, neputând fi

reținută de către instanța de judecată.

Cât privește motivul de

apel vizând respingerea capătului de cerere având ca obiect permiterea

accesului reclamanților pe terenul pârâtului pentru efectuarea unor

lucrări de reparații, curtea de apel a constatat că

apelanții-reclamanți nu au administrat niciun probatoriu care să

ateste necesitatea restrângerii prerogativelor dreptului de proprietate al

intimatului-pârât U.G., respectiv împrejurarea că asemenea lucrări de

reparații nu pot fi efectuate decât cu acces pe proprietatea vecină.

In aceste condiții a reținut că, corect, instanța de fond a

apreciat ca nedovedite susținerile reclamanților, respingând acest

capăt de cerere.

Cu privire la ultimul motiv

de apel, referitor la greșita soluționare a cererea

reconvenționale, curtea de apel a constatat ca intimata a achitat taxa

judiciară de timbru în cuantumul stabilit de instanța de

judecată; cât privește neindicare temeiului juridic, potrivit art. 133

C. proc. civ., lipsa motivelor de drept poate fi sancționată cu

nulitatea cererii numai în ipoteza dovedirii unei vătămări ce nu

poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului or, în

cauză, apelanții nu au dovedit o atare vătămare, cu atât

mai mult cu cât cererea reconvențională a fost respinsă, nefiind

stabilită nicio obligație în sarcina reclamanților.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304

pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului,

casarea deciziei pronunțate de curtea de apel și trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de apel, pentru lămurirea tuturor

aspectelor deduse judecății și pentru a se răspunde tuturor

cererilor pe care le-a formulat; în subsidiar, solicită modificarea

deciziei și, pe fond, admiterea acțiunii precizate, cu cheltuieli de judecată.

În temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți arată că instanța a

încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancțiunea

nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că a

încălcat principiul rolului activ al judecătorului și au fost respinse

susținerile lor ca nedovedite, instanța de apel precizând că nu

au dovedit că, prin atitudinea culpabilă a

pârâților-intimați s-a deteriorat peretele și, de asemenea, a

respins, ca nedovedite, susținerile referitoare la obligarea

intimaților de a le permite accesul pe terenul proprietatea acestora

pentru efectuarea unor lucrări de reparații.

În baza dispozițiilor art.

304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți învederează

că instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea de obligare a

pârâților de ridicare a deșeurilor care au fost aruncate lângă

hotarul dintre cele două proprietăți și care

reprezintă o sursă de infecție și, întrucât instanța a

omis să se pronunțe pe această cerere, se impune, de asemenea,

casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Întemeindu-se pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții apreciază

că cele două instanțe care s-au pronunțat în cauză au

interpretat și aplicat eronat dispozițiile legale care vizează

raporturile de bună vecinătate, ceea ce atrage nulitatea

hotărârilor pronunțate având în vedere că, așa cum au

arătat și instanței de apel:

a) această

construcție a fost ridicată fără existența

autorizației de construcție care era obligatorie, conform art. 3 din

Legea nr. 50/1991;

b) ridicarea oricărui

tip de construcție era interzisă, împrejurare ce rezultă din

același certificat, de urbanism potrivit cu care „conform P.U.G. și R.L.U.

în zonă este prevăzută interdicția temporară de

construire până la elaborarea/reactualizarea P.U.Z./P.U.D. în zona

protejată arhitectural”, astfel că, și sub acest aspect construcția

în litigiu este ridicată în mod nelegal;

c) baraca metalică este

amplasată la o distanță foarte mică de gradul

despărțitor dintre proprietăți, fiind încălcate prin

aceasta dispozițiile Codului civil, H.G. nr. 525/1996, dar și ale

Constituției;

d) au fost încălcate

și dispozițiile art. 44 din Constituția României, argumentele aduse

în temeiul acestui text constituțional fiind înlăturate de

instanța de apel care a pronunțat astfel, o hotărâre

nelegală.

Recurenții-reclamanți

critică și soluționarea greșită prin respingere ca

nedovedite, a capetelor 2 și 3 de cerere, așa cum s-a arătat mai

sus și, de asemenea, încălcarea de către cele două

instanțe care s-au pronunțat în cauză a dispozițiilor art. 215,

art. 216 si art. 217 C. proc. civ., care reglementează procedura

cercetării la fața locului, în sensul că în această

cauză a fost efectuată o cercetare la fața locului, cu

participarea judecătorului și a grefierului în urma căreia s-a

întocmit un proces verbal, care nu cuprinde mențiuni obligatorii.

În fine, susțin și

că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale și

pentru faptul că au apreciat eronat că cererea

reconvențională a rămas fără obiect deși, în

realitate, aceasta este lovită de nulitate.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea criticilor

formulate în recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile legale

incidente speței, precum și de hotărârile celor două

instanțe care s-au pronunțat în cauză, se constată

următoarele:

În ce privește motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se

observă că deși recurenții-reclamanți invocă

dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în fapt, criticile lor sunt

conturate pe aspecte ce țin de nerespectarea principiului rolului activ al

judecătorului, astfel cum este el consacrat în art. 129 C. proc. civ., or,

în mod evident aceste critici sunt nefondate, atât timp cât recurenții

ignoră dispozițiile art. 112 pct. 5 C. proc. civ. potrivit

cărora, în acțiune, reclamanții trebuie să arate motivele

pe care se sprijină fiecarea capăt de cerere; apelul nu a fost

respins ca nedovedit, așa cum eronat afirmă recurenții, ci ca

nefondat și, în fine, în cauză au fost administrate probele

solicitate de reclamanți, însă acestea nu au confirmat

susținerile lor, iar instanțele și-au exercitat rolul activ

și și-au putut forma convingerea pe baza probatoriului administrat,

apreciind corect că față de aspectele cauzei deduse

judecății, probatoriul aflat deja la dosar este lămuritor

și nu se justifică extinderea probelor, acest mod de abordare a

chestiunilor deduse judecății nefiind util cauzei și neputând

atrage decât cel mult  tergiversarea soluționării ei. Prin urmare, se

reține că acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Privind motivul de recurs fundamentat

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia

instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra cererii de obligare a

pârâților de ridicare a deșeurilor care au fost aruncate lângă

hotarul dintre proprietățile părților antrenate în litigiu,

se reține că este de asemenea neîntemeiat, întrucât se constată

că instanțele au respins acest capăt de cerere determinat de

faptul rezultat din probe și anume că, în realitate, „deșeurile”

respective, a căror ridicare se pretinde, nu există la fața

locului.

Instanța de fond a

apreciat astfel în ce privește acest capăt de cerere, având în vedere

cercetarea efectuată la fața locului și concluziile raportului

întocmit de expertul constructor la care au fost anexate planșe foto în

care se vede situația de pe teren, iar instanța de fond  s-a

pronunțat și ea asupra acestui capăt de cerere, arătând în

motivarea deciziei că nu a fost dovedită de către

apelanții-reclamanți susținerea potrivit căreia depozitarea

unor materiale, de către intimații-pârâți în apropierea

locuinței lor a condus la deteriorarea peretelui casei, concluziile expertului

fiind în sensul scurgerii apelor pluviale de pe acoperișul barăcii

metalice pe terenul intimaților.

Nici motivul de recurs

întemeiat de recurenți pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nu este întemeiat, întrucât nu se constată că hotărârea

dată de curtea de apel este lipsită de temei legal ori a fost

pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, -astfel cum arată recurenții în susținerile formulate la pct.

a), b) ale acestui motiv de recurs, deoarece, dimpotrivă, examinând

considerentele deciziei curții de apel se observă că această

instanță a reținut corect că nu edificarea barăcii în

discuție fără autorizație de construire este de natură

a produce vreun prejudiciu reclamanților, ci eventual, modul de amplasare

a construcției, or, din expertizele efectuate în cauză la fond și

în apel a rezultat că nu se poate stabili existența unei

legături de cauzalitate între construcția metalică și

petele existente la baza peretelui imobilului reclamanților; a

arătat, de asemenea, corect că lipsa autorizației de construire

poate constitui o abatere la disciplina în construcții, de natură a

atrage sancționarea în condițiile Legii nr. 50/1991, dar nu poate constitui

prin ea însăși o faptă cauzatoare de prejudicii.

Nu se constată a fi

întemeiate nici susținerile de la pct. c) și d) ale acestui motiv de

recurs, întrucât, într-adevăr, așa cum corect a reținut și

instanța de apel, H.G. nr. 525/1996 nu era în vigoare la data

edificării construcției, iar în ce privește pretinsa încălcare

a dispozițiilor art. 44 din Constituția României, s-a reținut

judicios că, pe de o parte, reclamanții nu au dovedit în

condițiile art. 1169 C. civ. nerespectarea de către pârâți a

obligației de bună vecinătate ori a altor sarcini ce revin

proprietarului în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate, iar, pe

de altă parte, încălcarea dispozițiilor art. 44 din

Constituția României nu a fost invocată ca temei de drept în

fața instanței de fond pentru a putea fi invocată și în

apel.

Așa cum s-a arătat

mai sus, instanțele au examinat și s-au pronunțat corect asupra

capătului 2 de cerere, stabilind că nu s-a constatat depozitarea unor

materiale („deșeuri”), care să afecteze imobilul proprietatea

reclamanților, iar în ce privește capătul 3 de cerere, ambele

instanțe tot corect au reținut că reclamanții nu au

făcut dovada că lucrările de reparații la imobilul

proprietatea lor nu pot fi efectuate decât cu acces pe proprietatea vecină

și cum sarcina probei incumbă reclamantului conform

dispozițiilor art. 1169 C. civ., în mod judicios acțiunea a fost

respinsă sub acest aspect, ca nedovedită.

Nu se confirmă nici

susținerea recurenților reclamanți în sensul că ar fi fost

încălcate dispozițiile art. 215, art. 216 si art. 217 C. proc. civ.,

cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, prin lipsa unor

mențiuni obligatorii de pe procesul verbal, întrucât reclamanții nu

au sesizat instanța de fond cu privire la pretinsele nereguli privind modul

de întocmire a procesului verbal de cercetare la fața locului și în

această împrejurare nu mai pot invoca o astfel de neregulă în apel

sau în recurs.

În fine, nici

susținerea în conformitate cu care hotărârile pronunțate în

cauză sunt nelegale pentru că s-a apreciat greșit că

cererea reconvențională a rămas fără obiect, când, în

fapt, ea este lovită de nulitate, nu este întemeiată, întrucât cererea

principală fiind respinsă, cererea reconvențională fiind

strâns legată prin soluție de aceasta a rămas fără

obiect și oricum, această soluție nu a produs nicio

vătămare reclamanților, nestabilind nicio obligație în

sarcina lor.

În consecință,

având în vedere considerentele mai sus arătate, neexistând niciun motiv de

recurs întemeiat, în condițiile expres și limitativ prevăzute de

art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care să justifice casarea sau

modificarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută, ca

fiind legală și se va respinge recursul declarat de reclamanți,

ca nefondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., vor fi obligați recurenții

la plata către intimați a cheltuielilor de judecată, în

sumă de 2.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții D.F. și D.N. împotriva deciziei nr. 160

din 12 septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenții

să plătească intimaților suma de 2.000 lei cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi 13 ianuarie 2010.