ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2197/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2197/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la

data de 23 noiembrie 2005, sub nr. 1480/2005, reclamanta SC T. 2000 SRL

București a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Orașului Bușteni

și Primăria Orașului Bușteni, prin Primar, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

1.1. Obligarea pârâtelor la punerea în aplicare a

angajamentelor contractuale în conformitate cu contractul de asociere nr. 1630

din 13 martie 2000, a actului adițional din 9 aprilie 2001 și a celorlalte

obligații asumate;

pentru montarea instalațiilor de transport pe cablu și pentru realizarea

pistelor de schi, în conformitate cu clauzele cuprinse în contractul de

asociere și cu Legea nr. 599 din 31 octombrie 2001, adoptată de Parlamentai

României în scopul extinderii domeniului schiabil al stațiunii Bușteni;

a terenurilor ce fac obiectul contractului nostru, în condițiile în care

reclamanta are dreptul de administrare și folosință.

II. Obligarea pârâtelor la punerea în aplicare efectivă a

Hotărârii nr. 49 din 8 august 2002 a Consiliului Local al Orașului Bușteni, cu

privire la garantarea finanțării primei etape a proiectului OMU, în valoare de

9.480.000 dolari SUA, conform obligațiilor asumate.

III. Obligarea pârâtelor la realizarea imediată a

infrastructurii de acces Bușteni - Gura Diham - Poiana Izvoarelor în conformitate

cu Strategia de Dezvoltare a județului Prahova 2001 - 2004 și cu Memorandumul

de Finanțare PHARE Ro 0101, semnat la București în data de 4 decembrie 2001,

Memorandum ratificat prin O.G. nr. 48 din data de 25 iulie 2002, aprobată de

Parlamentul României prin Legea nr. 560 din 16 octombrie 2002.

IV. Obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii în

valoare de 500 RON pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a

hotărârii judecătorești și până la punerea în aplicare efectivă a tuturor

obligațiilor asumate.

V.

Obligarea

pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de

judecată din data de 15 decembrie 2005, pârâții Consiliul Local al Orașului

Bușteni și Primăria Orașului Bușteni, prin Primar au depus la dosar

întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a

Judecătoriei Sinaia, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) C.

proc. civ.

Prin sentința

civilă nr. 1065, pronunțată la data de 15 decembrie 2005, Judecătoria Sinaia a

admis excepția de necompetență materială invocată de către pârâți, și, în

consecință, a declinat în favoarea Tribunalului Prahova, secția comercială și

de contencios administrativ, competența de soluționare a acțiunii comerciale

formulată de către reclamanta SC T. SRL împotriva pârâților Consiliul Local al

Orașului Bușteni și Orașul Bușteni, prin Primar.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța a reținut că litigiul de față are obiect

neevaluabil în bani, obiectul fiind obligație de a face, și, potrivit art. 2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ., procesele și cererile în materie comercială al

căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei ROL, precum și procesele și

cererile în această materie, al căror obiect este neevaluabil în bani, sunt

judecate în primă instanță de către tribunal.

Cauza a fost

înregistrată la Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios

administrativ, la data de 23 decembrie 2005, sub nr. 8806/2005.

La termenul de

judecată din data de 1 martie 2006, reclamanta SC T. SRL a depus la dosar

precizare la acțiunea principală, prin care a solicitat:

- obligarea

pârâtelor la intabularea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce

formează obiect al contractului de asociere în participațiune nr. 1630/2000,

încheiat de părți și în conformitate cu Legea nr. 599/2001;

- obligarea

pârâtelor la punerea în aplicare efectivă a Hotărârii nr. 49 din 8 august 2002

a Consiliului Local al Orașului Bușteni, cu privire la garantarea finanțării

primei etape a proiectului OMU, în valoare de 9.480.000 dolari SUA, conform

obligațiilor asumate prin contractul de asociere în participațiune nr.

1630/2000 și a actelor adiționale;

- obligarea

pârâtelor la realizarea imediată a infrastructurii de acces Bușteni - Gura

Diham - Poiana Izvoarelor, în conformitate cu Strategia de Dezvoltare a

județului Prahova 2001- 2004 și cu Memorandumul de Finanțare PHARE Ro 0101,

semnat la București la 4 decembrie 2001, și ratificat prin O.G. nr. 48 din 25

iulie 2002, aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 560 din 16

octombrie 2002, pentru îndeplinirea obligațiilor rezultând din contractul de

asociere în participațiune nr. 1630/2000, și a actelor adiționale încheiate de

părți.

La același termen,

pârâții Consiliul Local al Orașului Bușteni și Primăria Orașului Bușteni, prin

Primar au depus la dosar precizări la întâmpinarea depusă la termenul din 15

decembrie 2005 și cerere reconvențională, prin care au invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive a Primăriei Orașului Bușteni, prin Primar și

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC T. SRL și, pe cale

reconvențională, au solicitat:

- obligarea

reclamantei-pârâte SC T. SRL București să facă dovada că poate asigura

fondurile și asistența tehnică la realizarea lucrărilor de amenajare, potrivit

art. 6 din contractul de asociere și, totodată, să fie obligată să asigure

fondurile necesare în conformitate cu prevederea sus-indicată;

- obligarea

reclamantei-pârâte să prezinte proiectele tehnice de execuție potrivit Cap. VII

pct. 1 din contract pentru obținerea autorizației de construcție;

- să fie obligată să

finanțeze integral lucrările propuse din surse proprii, conform prevederilor

art. 7 pct. 2 din contract;

- să fie obligată să

prezinte situația financiar-contabilă și bilanțul contabil pe perioada 2000-

2005;

- să fie obligată la plata

daunelor cominatorii în sumă de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere de la

data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la îndeplinirea

obligațiilor asumate.

La termenul de

judecată din data de 19 aprilie 2006, instanța a pus în discuția părților

excepțiile invocate de pârâți și, după deliberare, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Buștem, apreciind că aceasta are

calitate procesuală în cauză, și având în vedere capetele de cerere II, III și

V din cererea de chemare în judecată, și a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, având în vedere cererea de chemare în

judecată, capătul I din cerere, contractul de asociere în participațiune, ce a

fost încheiat cu reclamanta, neavând relevanță care sunt asociații societății.

Prin sentința nr.

622, pronunțată la data de 24 mai 2006, Tribunalul Prahova, secția comercială

și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea completată formulată

de reclamanta SC T. SRL, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Bușteni

și Primăria Bușteni.

A respins ca

neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâții Consiliul Local

Bușteni și Primăria Bușteni.

A obligat pârâtul

Consiliul Local Bușteni la punerea în aplicare a angajamentelor contractuale în

conformitate cu contractul de asociere nr. 1630 din 13 martie 2000 și a actului

adițional din 9 aprilie 2001.

A obligat ambele

pârâte la defrișarea terenurilor stabilite pentru montarea instalațiilor de

transport pe cablu și pentru realizarea pistelor de schi.

A obligat ambele

pârâte la emiterea și avizarea planului urbanistic zonal.

A obligat pârâtul

Consiliul Local Bușteni la încetarea folosirii discreționare a terenurilor ce

fac obiectul contractului încheiat între părți.

A obligat pârâtul

Consiliul Local Bușteni la realizarea imediată a infrastructurii de acces

Bușteni - Gura Diham - Poiana Izvoarelor.

A obligat pârâtul

Consiliul Local Bușteni să-și intabuleze dreptul de proprietate asupra

terenurilor ce formează obiectul contractului de asociere.

A respins capătul de

cerere privitor la obligarea pârâților la punerea în aplicare a Hotărârii nr. 49/2002

a Consiliului Local Bușteni.

A obligat pârâții să

plătească reclamantei daune cominatorii în valoare de 500 RON pe zi de

întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri până la

îndeplinirea efectivă a obligațiilor. A obligat pârâții să plătească

reclamantei suma de 77,6 lei RON cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea pârâților la emiterea și avizarea planului

urbanistic zonal, s-a reținut că, prin decizia nr. 141 din 16 mai 2005,

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, această instanță a stabilit cu puterea

lucrului judecat ca, pentru nerealizarea obligațiilor asumate în contract,

culpa evidentă aparține Consiliului Local Bușteni, „mai ales în ce privește

obținerea planului urbanistic zonal, care nici până în momentul de față nu a

fost înaintat spre avizare Consiliului Județean Prahova. In atare situație, în

mod logic și legal pârâta-intimată nu a putut obține avizele și autorizația de

construcție pentru realizarea obiectivelor proiectate, cu toate că a făcut

demersuri în acest sens, în vederea eliberării certificatului de urbanism,

depunând și memoriile tehnice aferente".

Totodată, în privința

capătului de cerere referitor la obligarea pârâților de a înceta folosința

discreționară a terenurilor, s-a reținut în aceeași decizie a Curții de Apel

Ploiești (141 din 16 mai 2005) că predarea terenurilor a fost doar una formală,

„în realitate acestea sunt folosite în beneficiul propriu al pârâților, mai

ales că aceștia nu și-au înscris dreptul de proprietate asupra terenurilor,

reclamanta având înscris în Cartea Funciară un drept de folosință, dar pe care

nu îl poate materializa în realizarea proiectelor de investiții".

În schimb, capătul de

cerere privitor la obligarea pârâților la punerea în aplicare efectivă a

Hotărârii nr. 49 din 8 august 2002 a Consiliului Local Bușteni, acesta a fost

apreciat ca fiind neîntemeiat, reținându-se, în acest sens, că, prin hotărârea

menționată, s-a dispus garantarea investiției primei faze a proiectului

„OMU" în valoare de 9.480.000 dolari SUA și dobânzile aferente cu terenuri

aflate în domeniul privat al orașului Bușteni.

Sub un prim aspect,

s-a constatat că această hotărâre a fost revocată ulterior prin Hotărârea

Consiliului Local Bușteni nr. 63 din 21 octombrie 2002, stabilindu-se că toate

actele administrative, emise în baza H.CL. 49/2002 sunt nule. Ori, această

hotărâre nu a fost atacată și nu s-a solicitat anularea ei de către persoanele

interesate, pe calea contenciosului administrativ.

Așadar, atâta vreme

cât o astfel de obligație nu a fost cuprinsă în contractul părților, iar

Hotărârea nr. 49/2002 prin care Consiliul Local își asuma garantarea

investiției, a fost ulterior revocată, tribunalul apreciază că o astfel de

obligație nu mai poate subzista.

Capătul de cerere

privind obligarea pârâtelor la realizarea imediată a infrastructurii de acces

Bușteni - Gura Diham - Poiana Izvoarelor, a apreciat instanța de fond că este,

de asemenea, întemeiat, având în vedere că în strategia de dezvoltare

economico-socială a județului Prahova în perioada 2001- 2004 la anexa nr.10

apare, în lista cu proiecte de infrastructură avizate de delegația Comisiei

Europene, proiectul amenajării turistice complexe pe traseul Valea Cerbului -

Masivul Bucegi.

În ce privește

capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la intabularea dreptului de

proprietate asupra terenurilor ce formează obiectul contractului de asociere,

s-a reținut prin hotărârile pronunțate anterior că realizarea proiectului comun

nu poate fi adusă la îndeplinire, în lipsa emiterii autorizațiilor de

construire pentru obiectivele turistice.

Ori, este

binecunoscut că pentru emiterea autorizației de construire este necesară

solicitarea proprietarului terenului, iar intabularea dreptului de proprietate

devine sub acest aspect o condiție necesară pentru realizarea proiectului

amintit.

Referitor la

reconvenționala pârâților, tribunalul a reținut în primul rând că, potrivit

deciziei nr. 141 din 16 mai 2005 a Curții de Apel Ploiești s-a stabilit că

reclamanta ,,a făcut tot posibilul pentru realizarea obligațiilor asumate, dar

culpa evidentă aparține pârâtului Consiliul Local Bușteni".

Așadar, în condițiile

în care s-a demonstrat că îi aparține culpa contractuală pentru nerealizarea

proiectului, parata nu poate emite pretenții contractuale proprii atâta vreme

cât nu și-a îndeplinit propriile obligații asumate.

Pe de altă parte,

prin probatoriile administrate, reclamanta a făcut dovada că poate asigura

fondurile și asistența tehnică la realizarea lucrărilor de amenajare, precum și

să asigure fondurile necesare realizării acestora.

În aceeași ordine de

idei, s-a constatat că reclamanta a realizat toate proiectele potrivit

obligațiilor contractuale, întocmind studii topografice, măsurători, planuri de

delimitare, evaluare terenuri, în baza cărora s-a și emis certificatul de

urbanism, aspecte ce rezultă din înscrisuri depuse la dosar.

Împotriva sentinței

instanței de fond au formulat apel reclamanta SC T. SRL București, cât și

pârâții Consiliul Local al Orașului Bușteni și Primăria Orașului Bușteni, prin

Primar.

Prin decizia nr. 72,

pronunțată la data de 1 aprilie 2008, Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul

reclamantei SC T. SRL formulat împotriva sentinței nr. 622 din data de 24 mai

2006, pronunțată de Tribunalul Prahova; a admis apelul pârâților Consiliul

Local Bușteni și Primăria Bușteni, prin Primar și a modificat în parte sentința

nr. 622 din data de 24 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul că

a respins ca nefondată acțiunea principală; a menținut restul dispozițiilor sentinței

în ceea ce privește reconvenționala apelanților pârâți.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

între amplasamentul

stabilit prin punctul 4 din contract, amplasament ce reprezintă numai terenuri

cu vegetație forestieră, și amplasamentul real, așa cum rezultă din

amenajamentul silvic al UP II, nu a existat și nu există o identitate în ceea

ce privește suprafața fiecărei parcele și locația efectivă.

Un alt aspect

important și neobservat de prima instanță rezidă în faptul că au apărut

dificultăți în punerea în executare a contractului în ceea ce privește

diferențele mari de suprafață, între suprafața menționată în Legea nr. 599/2001

pentru fiecare parcelă în parte și suprafața reală a fiecărei parcele, astfel

încât, dacă s-ar fi predat conform legii menționate, Direcția Silvică Prahova

ar fi predat o suprafață mult mai mare de teren-pădure, respectiv 29,04 ha, pe

un alt amplasament și unde este impropriu din punct de vedere tehnic pentru

realizarea investiției.

De asemenea, în mod

greșit prima instanță a reținut că sarcina defrișării terenurilor forestiere

intră în competența apelanților pârâți, când acestora nu le-au fost predate

faptic și efectiv terenurile respective ce făceau obiectul contractului de

asociere (a se vedea în acest sens adresa nr. 9886 din 14 octombrie 2005). Ca

atare, rezultă faptul că numai R. RA o îndrumase printr-o adresă pe reclamantă

să se adreseze Primăriei Bușteni, dar aceasta din urmă nu putea proceda la

defrișare fără un aviz favorabil de la R. RA și dacă, lucrul cel mai important,

terenul era în posesia efectivă în domeniul public sau privat al Orașului

Bușteni.

În atare context,

prima instanță în mod greșit a obligat Consiliul Local și Primăria Bușteni să

intabuleze dreptul de proprietate asupra terenurilor ce fac obiectul

contractului de asociere, când o parte din terenuri nu erau în posesia

apelanților pârâți, iar intabularea unui drept de proprietate are efect

declarativ și de publicitate, rămânând la latitudinea proprietarului acest

aspect, neputând fi obligat în acest sens pe cale judecătorească.

Pentru terenurile pe

care urma să se construiască investiția, obiect al contractului de asociere, ce

erau proprietate publică a Orașului Bușteni, s-a adoptat H.C.L nr. 49 din 8

august 2002 în baza unor considerente de interes major al comunității pentru

derularea contractului de asociere, hotărâre prin care s-a trecut suprafața de

29,40 ha, din domeniul public în domeniul privat al Orașului Bușteni.

Ulterior, la data de

21 octombrie 2002, prin H.C.L. nr. 63 a fost revocată H.C.L. nr. 49 din 8

august 2002, astfel încât terenurile ce făceau obiectul contractului de

asociere au redevenit domeniul public al Orașului Bușteni, fiind supuse Legii

nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

neputând constitui obiectul contractului de asociere.

Prima instanță în mod

greșit a obligat apelanții pârâți la emiterea și avizarea PUZ- urilor, deoarece

aceștia nu mai sunt proprietarii terenurilor, acestea fiind retrocedate

foștilor proprietari în baza Legilor Fondului Funciar.

Mai mult decât atât,

prima instanță în mod nelegal și neîntemeiat a obligat și Primăria alături de

Consiliul Local să îndeplinească obligațiile contractuale, obiect al

contractului de asociere, deoarece contractul nr. 1630/2000 a fost încheiat

numai cu Consiliul Local Bușteni.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC T. SRL București,

solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate, în sensul

respingerii apelului pârâților.

În recursul său,

întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.,

reclamanta a invocat, în esență următoarele motive:

interpretează greșit convenția dedusa judecății, reținând la aliniatul trei din

dispozitiv: „între amplasamentul stabilit prin punctul 4 din contract,

amplasamentul ce reprezintă numai terenuri cu vegetație forestieră, și

amplasamentul real, așa cum rezultă amenajamentul silvic al UP II, nu a existat

și nu există o identitate în ceea ce privește suprafața fiecărei parcele și

locația efectivă".

În realitate, susține

recurenta, acest articol stabilește traseele instalațiilor pe cablu și a

pârtiilor de schi, adică suprafața de teren ocupată efectiv de către acestea în

metri pătrați, așa cum este prevăzut și rezultă clar din tabelul cuprins în

art. 4 al contractului, nu suprafața de teren ce este cuprinsă în unitatea

amenajistică (u.a.) din UP II și traseul ce urmează să îl aibă instalațiile de

cablu și pârtiile.

Instanța de apel a

reținut că „locația parcelelor nu coincide cu amplasamentul fizic, astfel încât

dacă s-ar preda efectiv, parcelele se găsesc într-o zonă unde nu este posibilă

edificarea de construcții, respectiv pârtie de schi și telegondole, conform

contractului de asociere", fără să fie constatat printr-o expertiză

judiciară care să stabilească acest lucru. Instanța nu poate face aprecieri

ipotetice. Pentru aceasta este necesară o verificare făcută de o persoană de

specialitate care să individualizeze și să limiteze suprafețele în discuție.

Greșit a reținut

instanța de apel că nu era în sarcina intimaților să defrișeze terenurile

forestiere, reținând, de asemeni, că pentru acest lucru era necesară obținerea

unei autorizații de la R. Această obligație revine, conform contractului,

Consiliului Local și Primăriei. O dovadă în plus că defrișarea terenurilor era

obligația directă a intimaților stabilită prin contract, este și faptul că

niciuna dintre adresele Primăriei sau Consiliului Local, care au fost răspuns

la notificările sale în legătură cu defrișarea, nu neagă că defrișarea

reprezintă obligația lor.

instanța de apel, ignorând motivul pentru care a fost suspendat dosarul nr.

5362/42/2006, și anume art. 244 alin. (1) C. proc. civ., motivează decizia dată

și de faptul că terenurile ce fac obiectul contractului au fost retrocedate

foștilor proprietari. Realitatea este că dosarul nr. 711/310/2007 nu a fost

soluționat, suspendarea fiind invocată din oficiu de instanță în același temei,

art. 244 alin. (1) C. proc. civ. Dosarul pentru care a fost suspendat s-a

soluționat în 12 martie 2008, urmând repunerea pe rol a dosarului nr.

711/310/2007. Astfel, instanța de apel, „ghicind soluția" ce urmează a se

da în dosarul nr. 711/310/2007, se antepronunță, considerând terenurile

retrocedate.

De altfel, intimații

se prelevează de aceste prevederi ale legii când constată că, prin actele lor

abuzive, nu reușesc să-și ducă la îndeplinire planurile sau interesele, altele

decât cele ale comunității pe care o reprezintă. Astfel, încercând să rezilieze

contractele, aceștia au constatat că legea este aplicată de celelalte

instituții ale statului și astfel, prin sentința nr. 111 din 2 martie 2005

pronunțată de Tribunalul Prahova, decizia nr. 218 din 9 septembrie 2005

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și decizia nr. 1675 din 17 mai 2006,

pronunțată în dosarul nr. 15763/1/2005 de Înalta Curte de Casație și Justiție,

soluții prin care s-a constatat culpa exclusivă a intimaților din prezenta

cauză pentru nerealizarea contractelor.

La data de 17

februarie 2009, intimații-pârâți Primăria Bușteni și Consiliul Local Bușteni au

depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca

nefondat, și menținerea ca legală și temeinică a deciziei nr. 72 din 1 aprilie

2008 a Curții de Apel Ploiești.

Examinând recursul

reclamantei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat,

Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

recurs formulat este fondat, întrucât instanța de apel a pronunțat hotărârea

recurată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății (art. 304

pct. 8 C. proc. civ.).

Textul art. 304 pct.

8 C. proc. civ. reglementează situația în care judecătorii apelului procedează

la interpretarea unui act juridic dedus judecății, cu toate că nu aveau dreptul

să o facă, clauzele stipulate fiind clare și precise. Totodată, potrivit art.

969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante, judecătorii fiind și ei obligați să le aplice astfel cum au fost

concepute și redactate de părțile convenției.

Mai mult decât atât,

procedând la interpretarea actului în aceste condiții, instanța schimbă

„natura" actului sau „înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia", prin nesocotirea sau aplicarea greșită a regulilor de

interpretare a clauzelor unei convenții, astfel cum sunt ele stipulate de art.

970 alin. (2), art. 978- 979 și art. 980- 984 C. civ.

În speța de față, se

constată că invocarea de către recurenta-reclamantă SC T. SRL București a

motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății,

respectiv a cazului de casare ori de modificare a deciziei, prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., este fondată, iar criticile formulate se circumscriu

acestui motiv de recurs.

Astfel, instanța de

apel a reținut că, „între amplasamentul stabilit prin punctul 4 din contract

... și amplasamentul real, așa cum rezultă amenajamentul silvic al UP II, nu a

existat și nu există o identitate în ceea ce privește suprafața fiecărei

parcele și locația efectivă".

Or, din analiza

clauzelor contractului, se constată clar că, la articolul 4 din contract, s-a

stipulat: „traseul instalației de transport pe cablu și al pârtiei, conform

propunerilor proiectului, trece prin terenuri administrate de Ocolul Silvic

Azuga, astfel ...", ulterior fiind redate suprafețele de teren ocupate de

telegondole și pârtie, în metri pătrați, și nicidecum suprafața de teren cuprinsă

în unitatea amenajistică din U.P. II, așa cum în mod greșit a interpretat

instanța de apel.

De asemenea, tot cu

interpretarea greșită a clauzelor contractului, instanța de apel a reținut că

„locația parcelelor nu coincide cu amplasamentul fizic, astfel încât, dacă s-ar

preda efectiv, parcelele se găsesc într-o zonă unde nu este posibilă edificarea

de construcții, respectiv pârtie de schi și telegondole, conform contractului

de asociere".

O asemenea

interpretare nu poate fi primită doar în temeiul unor deducții referitoare la

imposibilitatea edificării pe respectivele terenuri a pârtiei de schi și

telegondolei, imposibilitate care nu apare însă fundamentată prin alte dovezi

cu echivalență probatorie sau care să fie de natură a contrazice evident unele

constatări cu caracter științific.

Pentru a se putea

stabili, în mod corect, dacă mai pot fi îndeplinite sau nu aceste obligații,

față de situația reală existentă, era necesară efectuarea unei probe

concludente în acest sens, respectiv o expertiză tehnică, probă pe care

instanța de apel nu a înțeles să o ordone și administreze. Se impune, deci, sub

acest aspect, suplimentarea probatoriului și efectuarea unei expertize tehnice

de specialitate, întrucât numai prin expertiză, dată fiind natura acestei

probe, se pot individualiza și limita suprafețele de teren în discuție.

Instanța de apel a

dat o interpretare greșită clauzelor contractuale și atunci când a reținut că

intimații-pârâți nu aveau obligația de a defrișa terenurile forestiere, din

clauzele stipulate la art. 5 și art. 6 din contract reieșind, în mod clar, în

sarcina cărei părți incumbă sarcina defrișării terenurilor, respectiv

„Consiliului Local".

2) Este fondat și cel

de-al doilea motiv de recurs invocat, privind încălcarea de către instanța de

apel a dispozițiilor art. 244 alin. (1) C. proc. civ. și, respectiv, ale art.

1073 și urm. C. civ., sens în care recurenta-reclamantă SC T. SRL București

face trimitere la dosarul nr. 711/310/2007, aflat pe rolul Judecătoriei Sinaia.

Potrivit

dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., „instanța poate suspenda

judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existența sau

neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecății".

În lumina acestui

text, odată luată măsura suspendării în baza art. 244 C. proc. civ., nu se mai

poate reveni asupra ei, întrucât dispozițiile alineatului ultim al acestui

articol au caracter imperativ, imputând ca starea de suspendare să dureze până

la pronunțarea unei hotărâri irevocabile în cealaltă pricină.

Repunând, din oficiu,

cauza pe rol, fără să mențină suspendarea, deși nu se soluționase irevocabil

cealaltă pricină, și, judecând apelul, instanța a dat o hotărâre cu încălcarea

legii, apreciind ca neoportună menținerea măsurii sistării temporare a judecății

în cauză, pentru cazul de suspendare legală facultativă sus-arătat.

Desființarea măsurii

de suspendare a judecății acțiunii constituie o soluție greșită a instanței de

apel, ea fiind rezultatul ignorării dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., deci al aplicării greșite a legii, pentru aprecierea eronată asupra

oportunității menținerii suspendării judecării cauzei în limitele impuse de

acest text legal fiind reținut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Mai mult decât atât,

instanța de apel chiar își motivează decizia dată și pe faptul că terenurile ce

fac obiectul contractului au fost retrocedate foștilor proprietari, apreciere

eronată și față de lipsa unei probe concludente sub acest aspect și având în

vedere nesoluționarea dosarului nr. 711/310/2007, pentru a cărui finalizare

fusese suspendată inițial prezenta cauză).

Expertiza tehnică de

specialitate ar fi proba concludentă aici, motiv pentru care se impune casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre re judecare aceleiași instanțe, pentru

suplimentarea probatoriului și efectuarea unei expertize prin care să se stabilească

în ce măsură terenurile care trebuie defrișate intră în categoria celor

restituite sau nu.

Cealaltă critică

formulată de recurentă în susținerea motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al

art. 304 C. proc. civ. este, de asemenea, întemeiată, hotărârea recurată fiind

dată cu aplicarea greșită a art. 1073 și urm. C. civ., de vreme ce, în mod

irevocabil, s-a constatat cupla exclusivă a intimaților-pârâți Consiliul Local

al Orașului Bușteni și Primăria Orașului Bușteni, prin Primar pentru

neexecutarea contractelor dintre părți.

Fată de cele de mai

sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ.,

coroborat cu art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul

reclamantei, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC T. 2000 SRL București împotriva deciziei nr. 72 din 1

aprilie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 30 septembrie 2009.