ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1599/2009

Examinând recursul de față, constată:

Prin încheierea din 23 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția penală, nr. 9119.13/108/2006 s-a dispus, între altele,

în baza art. 300/2 raportat la art. 160 lit. b), art. 139 alin. (1) raportat la

art. 145/1 C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive a

inculpaților M.D. și C.F.T. cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Pe durata măsurii s-a dispus ca inculpații să respecte

următoarele obligații:

- să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori

sunt chemați;

- să se prezinte la IPJ, ca organ desemnat cu

supravegherea, conform programului de supraveghere stabilit de acesta;

- să nu-și schimbe locuința fără încuviințarea instanței;

- să nu dețină, să nu folosească și să poarte nici o

categorie de arme;

- să nu se apropie de persoanele vătămate de membrii

familiilor acestora, de persoanele împreună cu care se reține că au comis

fapta, de martori și să nu comunice, direct sau indirect, cu aceștia;

- să nu se afle în locuința persoanelor vătămate.

S-a atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 145/1

alin. (2) raportat la art. 145 alin. (3) C. proc. pen.

S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaților

dacă nu sunt arestați în altă cauză.

Instanța a reținut că nu mai subzistă temeiurile care au

fost avute în vederea luării măsurii preventive.

Au fost avute în vedere, în esență, următoarele:

Inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 323 C. pen., art. 189, art. 192 și art. 7 din

Legea nr. 39/2003, fapte care au fost comise în perioada 1998-2002 și iulie –

august 2008.

Instanța a reținut că, după trecerea unei perioade de timp

menținerea motivelor verosimile că inculpatul a săvârșit o infracțiune nu mai

este suficientă, fiind necesar să se stabilească dacă alte motive continuă să

justifice privarea de libertate.

S-a reținut că pericolul concret pentru ordinea publică, la

care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen. nu poate fi prezumat doar plecând

de la gravitatea faptelor comise ci trebuie apreciat și în funcție de aspecte

deduse din personalitatea inculpatului, moralitatea acestuia, legăturile de

familie, reacția publicului, impactul social. Pericolul pentru ordinea publică

și impactul social se diminuează în timp, astfel încât menținerea stării de

arest poate să nu mai fie necesară și rezonabilă în ceea ce privește asigurarea

garanțiilor pentru desfășurarea procesului penal în bune condiții și asigurarea

protecției, pe care statul trebuie să o asigure cetățenilor.

Analizând circumstanțele personale ale inculpaților,

instanța a reținut că aceștia nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, iar din

actele dosarului nu rezultă că ar fi avut un comportament care să ducă la

destabilizarea ordinii sociale. De asemenea, s-a reținut că inculpații au

familii și copii minori în întreținere.

În acest sens, instanța a reținut că pericolul social pe

care inculpații l-au prezentat la momentul luării măsurii arestării preventive,

respectiv, 8 noiembrie 2006, s-a diminuat și nu mai este în măsură să aducă

atingere ordinii publice.

Instanța a apreciat că durata arestării preventive a

inculpaților a depășit termenul rezonabil, aceștia fiind arestați preventiv de

2 ani, astfel încât se impune înlocuirea acestei măsuri, având în vedere și

necesitatea asigurării aceluiași tratament juridic inculpaților M.D. și C.F. cu

al celorlalți coinculpați cărora li s-a revocat măsura arestării preventive.

Împotriva încheierii a declarat recurs Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara.

În motivarea recursului s-a arătat că neîntemeiat, instanța

a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi

țara, întrucât nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării.

De asemenea, nejustificat, instanța a apreciat că durata

arestării preventive a depășit un termen rezonabil, care nu a fost apreciat în

raport cu natura cauzei, complexitatea ei, implicațiile și rezonanța socială a

acesteia, numărul persoanelor implicate în activitatea infracțională și genul

faptelor deduse judecății.

Inculpații au susținut că recursul declarat de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 508/2004 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 131/2006,

parchetul de pe lângă curtea de apel nu mai putea exercita nici un fel de acte

procesuale, cât timp rechizitoriul a fost întocmit de D.I.I.C.O.T. – Biroul

Teritorial Arad, iar în apel, la unele dintre ședințe a participat procurorul

din cadrul D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timișoara, astfel încât numai

acesta era competent să exercite calea de atac a recursului.

Această susținere a inculpaților nu este fondată.

Conform art. 68 din Legea nr. 304/2004 procurorul exercită,

în condițiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești.

De asemenea, dispozițiile Codului de procedură penală

referitoare la participarea procurorului la ședința de judecată și declararea

căilor de atac nu impun vreo condiție privind apartenența procurorului la

vreuna dintre structurile funcționale ale Ministerului Public, care este unic

conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

Împrejurarea că actul de sesizare a instanței este emis de

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism este lipsită de relevanță sub aspectul competenței materiale și

teritoriale a instanțelor.

Tot astfel, ca regulă generală, la judecarea unor astfel de

cauze și în căile de atac, participă procurorii parchetelor de pe lângă

instanța competentă potrivit legii, care pun concluzii și exercită căile legale

de atac.

Pe cale de excepție, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr.

508/2004 modificată prin O.U.G. nr. 131/2006, în aceste cauze, poate opera o

delegare de competență în favoarea procurorilor D.I.I.C.O.T. care pot participa

în mod direct la soluționarea unor astfel de cauze.

Se constată că, în speță, recursul a fost declarat,

potrivit legii, de parchetul de pe lângă instanța competentă să judece.

În consecință, nu există nici o cauză de nulitate a

recursului și nici de inadmisibilitate a acestuia.

Examinând cauza în raport de motivele de recurs invocate,

dar și sub toate aspectele, conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen.,

în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare

să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării

preventive, iar, potrivit art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care nu justifică

privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea

arestării preventive.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată

că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive se mențin

și impun în continuare privarea de libertate a inculpaților.

Astfel, din actele dosarului rezultă că inculpații M.D. și C.F.T.

au fost condamnați în primă instanță, la pedepse rezultante de câte 6 ani

închisoare fiecare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 323 alin.

(1) C. pen., art. 189 alin. (2) C. pen. (câte 4 infracțiuni) și art. 194 alin.

(1) C. pen.

În sarcina recurenților inculpați s-a reținut, în esență,

că în perioada 1998-2006 s-au asociat cu inculpații S.E., F.V. și B.I. și au

săvârșit acte de agresiune și lipsire de libertate împotriva unor angajați ai SC

B. SRL Arad, bănuiți că ar fi sesizat organele de urmărire penală despre

activitățile ilicite săvârșite în cadrul firmei, ori că au sustras bunuri și

valori din societate.

De asemenea, s-a reținut că, împreună cu alți inculpați, au

exercitat violențe și au lipsit de libertate pe partea vătămată P.P.H., în

scopul de a obține 30.000 lei.

Ambii inculpați au săvârșit acte de violență care au

urmărit anihilarea voinței persoanelor vătămate, ei fiind folosiți în cadrul

grupurilor infracționale conduse de S.E. și F.V. pentru forța lor fizică și

cunoștințele lor în arte marțiale, precum și pentru modul în care exercitau

actele de violență fizică și psihică și provocau suferințe persoanelor

vătămate.

Rezultă din actele dosarului că inculpații sunt arestați

preventiv din 7 noiembrie 2006.

Cauza se află în prezent pe rolul Curții de Apel Timișoara

în vederea soluționării apelurilor declarate împotriva hotărârii primei

instanțe de procuror, inculpații M.D. și C.F.T. și de alți inculpați condamnați

în cauză, precum și de una dintre părțile vătămate.

Înalta Curte reține că arestarea preventivă s-a întemeiat

pe dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând motive verosimile de a

bănui că inculpații au săvârșit infracțiuni grave pentru care legea prevede

pedepse mai mari de 4 ani închisoare și dovezi că lăsarea lor în libertate

prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Având în vedere actele dosarului, faptele în materialitatea

lor, constând în asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, lipsirea de

libertate în mod ilegal și șantaj; numărul mare de persoane vătămate;

consecințele pe care violențele le-au avut asupra părților vătămate, Înalta

Curte constată că arestarea preventivă a inculpaților este legitimă, ordinea

publică fiind în continuare amenințată întrucât există posibilitatea ca punerea

în libertate a inculpaților să constituie un factor de presiune și de

insecuritate asupra victimelor și martorilor a căror audiere s-a dispus de

către instanța de apel și chiar asupra comunității. Pericolul social concret

pentru ordinea publică nu s-a diminuat în nici un fel de la data luării măsurii

arestării preventive, ci este în continuare actual.

Referitor la durata procedurilor și a arestării preventive,

Înalta Curte apreciază că, ținând seama de complexitatea cauzei, în care au

fost trimiși în judecată 7 inculpați, au fost ascultați peste 30 de martori –

unii sub altă identitate, nu se poate susține că durata arestării preventive a

celor doi inculpați ar fi excesivă și nerezonabilă.

Așa încât, prin încheierea recurată instanța a apreciat

nejustificat că a fost depășit termenul rezonabil prescris de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, după cum nejustificat a considerat că s-au

schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive și că sunt îndeplinite condițiile pentru a se înlocui măsura

arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul și, conform

art. 385/15 lit. d) C. proc. pen., va casa încheierea și rejudecând, va dispune

conform art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților reținând că

măsura este legală și netemeinică și că se impune în continuare privarea

acestora de libertate, existând indicii temeinice care justifică presupunerea

rezonabilă că inculpații au comis faptele grave pentru care sunt deduși

judecății și demonstrează actualitatea pericolului concret pe care l-ar

prezenta pentru ordinea publică și buna desfășurare a procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva încheierii din 23 aprilie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. 9119.13/108/2006

privind pe inculpații C.F.T. și M.D.

Casează încheierea atacată numai cu privire

la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpaților C.F.T.

și M.D. cu măsura obligării de a nu păsări țara.

Înlătură această dispoziție și rejudecând:

În baza art. 300

2

raportat la

art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. constată legală și temeinică

măsura arestării preventive a inculpaților C.F.T. și M.D., măsură pe care o

menține.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii

atacate.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu

pentru inculpații C.F.T. și M.D. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă

de câte 50 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică 30 aprilie

2009.