ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1599/2009

Examinând recursul de față, constată: Prin încheierea din 23 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, nr. 9119.13/108/2006 s-a dispus, între altele, în baza art. 300/2 raportat la art. 160 lit. b), art. 139 alin. (1) raportat la art. 145/1 C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaților M.D. și C.F.T. cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Pe durata măsurii s-a dispus ca inculpații să respecte următoarele obligații: - să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori sunt chemați; - să se prezinte la IPJ, ca organ desemnat cu supravegherea, conform programului de supraveghere stabilit de acesta; - să nu-și schimbe locuința fără încuviințarea instanței; - să nu dețină, să nu folosească și să poarte nici o categorie de arme; - să nu se apropie de persoanele vătămate de membrii familiilor acestora, de persoanele împreună cu care se reține că au comis fapta, de martori și să nu comunice, direct sau indirect, cu aceștia; - să nu se afle în locuința persoanelor vătămate. S-a atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 145/1 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (3) C. proc.

pen. S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaților dacă nu sunt arestați în altă cauză. Instanța a reținut că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vederea luării măsurii preventive. Au fost avute în vedere, în esență, următoarele: Inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 323 C. pen., art. 189, art. 192 și art. 7 din Legea nr. 39/2003, fapte care au fost comise în perioada 1998-2002 și iulie – august 2008. Instanța a reținut că, după trecerea unei perioade de timp menținerea motivelor verosimile că inculpatul a săvârșit o infracțiune nu mai este suficientă, fiind necesar să se stabilească dacă alte motive continuă să justifice privarea de libertate.

S-a reținut că pericolul concret pentru ordinea publică, la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen. nu poate fi prezumat doar plecând de la gravitatea faptelor comise ci trebuie apreciat și în funcție de aspecte deduse din personalitatea inculpatului, moralitatea acestuia, legăturile de familie, reacția publicului, impactul social. Pericolul pentru ordinea publică și impactul social se diminuează în timp, astfel încât menținerea stării de arest poate să nu mai fie necesară și rezonabilă în ceea ce privește asigurarea garanțiilor pentru desfășurarea procesului penal în bune condiții și asigurarea protecției, pe care statul trebuie să o asigure cetățenilor. Analizând circumstanțele personale ale inculpaților, instanța a reținut că aceștia nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, iar din actele dosarului nu rezultă că ar fi avut un comportament care să ducă la destabilizarea ordinii sociale.

De asemenea, s-a reținut că inculpații au familii și copii minori în întreținere. În acest sens, instanța a reținut că pericolul social pe care inculpații l-au prezentat la momentul luării măsurii arestării preventive, respectiv, 8 noiembrie 2006, s-a diminuat și nu mai este în măsură să aducă atingere ordinii publice. Instanța a apreciat că durata arestării preventive a inculpaților a depășit termenul rezonabil, aceștia fiind arestați preventiv de 2 ani, astfel încât se impune înlocuirea acestei măsuri, având în vedere și necesitatea asigurării aceluiași tratament juridic inculpaților M.D. și C.F. cu al celorlalți coinculpați cărora li s-a revocat măsura arestării preventive. Împotriva încheierii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

În motivarea recursului s-a arătat că neîntemeiat, instanța a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara, întrucât nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării. De asemenea, nejustificat, instanța a apreciat că durata arestării preventive a depășit un termen rezonabil, care nu a fost apreciat în raport cu natura cauzei, complexitatea ei, implicațiile și rezonanța socială a acesteia, numărul persoanelor implicate în activitatea infracțională și genul faptelor deduse judecății. Inculpații au susținut că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 508/2004 astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 131/2006, parchetul de pe lângă curtea de apel nu mai putea exercita nici un fel de acte procesuale, cât timp rechizitoriul a fost întocmit de D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Arad, iar în apel, la unele dintre ședințe a participat procurorul din cadrul D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timișoara, astfel încât numai acesta era competent să exercite calea de atac a recursului. Această susținere a inculpaților nu este fondată. Conform art. 68 din Legea nr. 304/2004 procurorul exercită, în condițiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești. De asemenea, dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la participarea procurorului la ședința de judecată și declararea căilor de atac nu impun vreo condiție privind apartenența procurorului la vreuna dintre structurile funcționale ale Ministerului Public, care este unic conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

Împrejurarea că actul de sesizare a instanței este emis de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este lipsită de relevanță sub aspectul competenței materiale și teritoriale a instanțelor. Tot astfel, ca regulă generală, la judecarea unor astfel de cauze și în căile de atac, participă procurorii parchetelor de pe lângă instanța competentă potrivit legii, care pun concluzii și exercită căile legale de atac. Pe cale de excepție, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 508/2004 modificată prin O.U.G. nr. 131/2006, în aceste cauze, poate opera o delegare de competență în favoarea procurorilor D.I.I.C.O.T. care pot participa în mod direct la soluționarea unor astfel de cauze.

Se constată că, în speță, recursul a fost declarat, potrivit legii, de parchetul de pe lângă instanța competentă să judece. În consecință, nu există nici o cauză de nulitate a recursului și nici de inadmisibilitate a acestuia. Examinând cauza în raport de motivele de recurs invocate, dar și sub toate aspectele, conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, iar, potrivit art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care nu justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea arestării preventive.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive se mențin și impun în continuare privarea de libertate a inculpaților. Astfel, din actele dosarului rezultă că inculpații M.D. și C.F.T. au fost condamnați în primă instanță, la pedepse rezultante de câte 6 ani închisoare fiecare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen., art. 189 alin. (2) C. pen. (câte 4 infracțiuni) și art. 194 alin. (1) C. pen. În sarcina recurenților inculpați s-a reținut, în esență, că în perioada 1998-2006 s-au asociat cu inculpații S.E., F.V. și B.I. și au săvârșit acte de agresiune și lipsire de libertate împotriva unor angajați ai SC B. SRL Arad, bănuiți că ar fi sesizat organele de urmărire penală despre activitățile ilicite săvârșite în cadrul firmei, ori că au sustras bunuri și valori din societate.

De asemenea, s-a reținut că, împreună cu alți inculpați, au exercitat violențe și au lipsit de libertate pe partea vătămată P.P.H., în scopul de a obține 30.000 lei. Ambii inculpați au săvârșit acte de violență care au urmărit anihilarea voinței persoanelor vătămate, ei fiind folosiți în cadrul grupurilor infracționale conduse de S.E. și F.V. pentru forța lor fizică și cunoștințele lor în arte marțiale, precum și pentru modul în care exercitau actele de violență fizică și psihică și provocau suferințe persoanelor vătămate. Rezultă din actele dosarului că inculpații sunt arestați preventiv din 7 noiembrie 2006. Cauza se află în prezent pe rolul Curții de Apel Timișoara în vederea soluționării apelurilor declarate împotriva hotărârii primei instanțe de procuror, inculpații M.D.

și C.F.T. și de alți inculpați condamnați în cauză, precum și de una dintre părțile vătămate. Înalta Curte reține că arestarea preventivă s-a întemeiat pe dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând motive verosimile de a bănui că inculpații au săvârșit infracțiuni grave pentru care legea prevede pedepse mai mari de 4 ani închisoare și dovezi că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Având în vedere actele dosarului, faptele în materialitatea lor, constând în asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, lipsirea de libertate în mod ilegal și șantaj; numărul mare de persoane vătămate; consecințele pe care violențele le-au avut asupra părților vătămate, Înalta Curte constată că arestarea preventivă a inculpaților este legitimă, ordinea publică fiind în continuare amenințată întrucât există posibilitatea ca punerea în libertate a inculpaților să constituie un factor de presiune și de insecuritate asupra victimelor și martorilor a căror audiere s-a dispus de către instanța de apel și chiar asupra comunității. Pericolul social concret pentru ordinea publică nu s-a diminuat în nici un fel de la data luării măsurii arestării preventive, ci este în continuare actual.

Referitor la durata procedurilor și a arestării preventive, Înalta Curte apreciază că, ținând seama de complexitatea cauzei, în care au fost trimiși în judecată 7 inculpați, au fost ascultați peste 30 de martori – unii sub altă identitate, nu se poate susține că durata arestării preventive a celor doi inculpați ar fi excesivă și nerezonabilă. Așa încât, prin încheierea recurată instanța a apreciat nejustificat că a fost depășit termenul rezonabil prescris de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, după cum nejustificat a considerat că s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive și că sunt îndeplinite condițiile pentru a se înlocui măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul și, conform art. 385/15 lit. d) C. proc. pen., va casa încheierea și rejudecând, va dispune conform art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților reținând că măsura este legală și netemeinică și că se impune în continuare privarea acestora de libertate, existând indicii temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că inculpații au comis faptele grave pentru care sunt deduși judecății și demonstrează actualitatea pericolului concret pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică și buna desfășurare a procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva încheierii din 23 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. 9119.13/108/2006 privind pe inculpații C.F.T. și M.D. Casează încheierea atacată numai cu privire la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpaților C.F.T. și M.D. cu măsura obligării de a nu păsări țara. Înlătură această dispoziție și rejudecând: În baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. constată legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpaților C.F.T. și M.D., măsură pe care o menține. Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpații C.F.T. și M.D. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 50 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică 30 aprilie 2009.