ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2612/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2612/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei penale de față,

În baza actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

1360 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală,

în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37

lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul L.G., la pedeapsa de 12 ani

închisoare.

În baza art. 61 alin. (1) C. pen. s-a revocat

liberarea condiționată privind

pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată

inculpatului prin 735 din 4 iunie 2002 a Judecătoriei

Sectorului 2

București, pentru săvârșirea infracțiunii prev de art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 143/2000

și s-a contopit restul rămas neexecutat de 1289 zile închisoare în

pedeapsa

aplicată prin prezenta, de 12 ani închisoare, s-a aplicat și un spor de 1 an,

în

final,

inculpatul urmând a executa 13 (treisprezece) ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. i s-au interzis inculpatului

drepturile prevăzute de art. 64

lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durata de 7 ani.

S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen.

În

baza art. 67 alin. (2) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa

complementară a degradării militare.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a

inculpatului.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus prevenția de la 21 iunie 2008 la zi.

În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art.

41 alin. (2), art. 37

lit. b) și art. 75 alin. (2) C. pen. și art. 19

din Legea nr. 682/2002, a fost condamnată

inculpata C.F. la

pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 65 C. pen. i s-au interzis inculpatei drepturile

prevăzute de art. 64

lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durata de 7 ani.

S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a

menținut starea de arest a

inculpatei.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus prevenția de la

21 iunie 2008 la zi.

În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143 /2000

s-a dispus confiscarea, în vederea

distrugerii a 26, 82 g heroină (proces verbal din 20 iunie 2008, fila 46 d.u.p.) și

184,39

g

heroină (proces verbal din 30 iunie 2008, fila 106 d.u.p.), cantități

de

stupefiante

rămase în urma analizelor de laborator.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus

confiscarea de la inculpata

C.F. a cântarului electronic

inscripționat P.C.

(reținut prin dovada 8 iulie 2008, fila 133 d.u.p.).

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost

obligat fiecare

inculpat

la plata a câte 2000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de

fond a reținut următoarea

situație de fapt:

Ca urmare a informațiilor primite de la I.G.P.R. -

Serviciul de Combatere a

micului trafic și a consumului stradal de droguri, D.I.

I.C.O.T., s-a sesizat în luna iunie 2008 cu

privire la activitatea infracțională a numiților L.G. zis B.

U. și C.F., aceștia fiind suspectați că ar face

trafic de

droguri de mare risc.

Informațiile primite de la organele de poliție au fost

confirmate și de către

colaboratorul sub acoperire S.T. care a arătat că a

mai cumpărat droguri de

la cei doi inculpați.

În acest sens, a fost introdus în cauză și investigatorul

sub acoperire C.

V.

care împreună cu numitul S.T. au procedat la cumpărarea supravegheată de

droguri de la cei doi traficanți.

Inculpatul L.G., a propus colaboratorului S.T.

vânzarea

a 50 g heroină, stabilindu-se data de perfectare a vânzării la 20 iunie 2008.

Colaboratorului i-a fost remisă suma de 4000 lei,

după ce, în prealabil, a fost

înseriată și consemnată în proces verbal (fila 25 d.u.p.).

La data de 20 iunie 2008, colaboratorul sub acoperire, purtând asupra sa

echipament de înregistrare din mediul

ambiental, s-a întâlnit cu inculpatul L.G. în fața blocului unde acesta locuia

și au convenit să primească 28 g

heroină în schimbul sumei de 4000 lei.

Au urcat împreună în apartamentul, folosit de cei

doi coinculpați unde martorul cumpărător a primit cantitatea de droguri de la

inculpat, cantitate ce a fost

cântărită de coinculpata C.F. Deși

conveniseră să cumpere 28

g

heroină, în fapt i-a fost remisă cumpărătorului

doar cantitatea de 26,65 g heroină.

Banii au fot remiși coinculpatei

care la rândul său i-a predat minorului L.

G.C.,

în vârsta de 16 ani, fiul inculpatului L.G.,

pentru a nu fi găsită cu suma compromițătoare asupra sa, în cazul unei

intervenții a

organelor de poliție.

Acest comportament nedemn al inculpatei, de folosire a unui minor la traficul

de droguri a fost avut în vedere ca circumstanță agravantă.

Drogurile

au fost predate de colaborator organelor de poliție, în urma

raportului de constatare tehnico științifică

întocmit rezultând că este vorba de o

pulbere ce conține heroină, cofeină

și griseofulvin.

Organele de poliție au intervenit și au

percheziționat și apartamentul unde

locuiește cu forme legale inculpatul L.G.,

respectiv apartament

, locație unde au fost găsite 190 gr heroină,

cantitatea fiind porționată și

ambalată în mai multe pungulițe din material plastic.

Numita L.M.G. care locuia, în fapt, în apartament,

fiind

audiată în calitate de martoră, a arătat că întreaga cantitate de droguri

găsită la

percheziție, a fost primită de la inculpata C.F., "pentru

păstrare",

împrejurare ce a fost confirmată de inculpată.

În drept, instanța de fond a reținut că, fapta celor doi

inculpați de a vinde

colaboratorului sub acoperire cantitatea de 26,65 g heroină și de a deține în vederea

vânzării cantitatea de 190 g heroină, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri mare risc în

formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 143/2000, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen.

Cu privire la atitudinea procesuală a inculpatului L.G.,

instanța de fond a reținut că a avut o poziție procesuală nesinceră,

nerecunoscând

faptele ce i se impută în pofida faptului că a fost

înregistrat în mediul ambiental în

timp ce efectua tranzacția cu droguri.

Mai mult decât atât, a încercat să acrediteze

ideea absurdă

că doar i-ar fi comunicat colaboratorului ce cantitate de droguri ar

putea

cumpăra cu 4000 lei iar când acesta s-a oferit să cumpere i-a spus să se ducă

sus în

apartament și să vorbească cu soția sa (fila 57 dosar instanță), susținând că

nu

are legătură

cu vânzarea de droguri.

S-a apreciat că poziția sa de vădită nesinceritate

se datorează, în mod evident,

faptului că este recidivist în forma

recidivei mari speciale postcondamnatorii și că

încearcă să

evite o condamnare corespunzătoare pentru stăruința sa deosebită în

traficul

de droguri. Faptul că nu locuiește în mod constant la adresa sa din buletin,

respectiv

în apartamentul unde a fost găsită cantitatea de 190 g heroină porționată, nu

prezintă relevanță, atâta vreme cât, avea acces în acea

locație iar heroina a fost pusă în

acel loc, la păstrare, în vederea

vânzării de către cei doi coinculpați potențialilor clienți.

Cu privire la inculpata C.F., concubina inculpatului

L.G.,

instanța

de fond a reținut că a avut un comportament procesual

nesincer.

Aceasta și-a recunoscut formal fapta numai că, a dat declarații false în

vederea

deculpabilizării celuilalt inculpat. Cu referire la

poziția procesuală a inculpatei, T

ribunalul a apreciat că a nu da

declarații sau a nu recunoaște învinuirile reprezintă o expresie a dreptului la

apărare, organelor de urmărire penală revenindu-le sarcina de a

demonstra

vinovăția unei persoane, însă a da declarații false în scopul de a

deculpabiliza

un infractor, demonstrează o vădită îndrăzneală, lipsă

de respect pentru valorile sociale

ocrotite de norma de incriminare și nu

în ultimul rând, demonstrează că infractorul

încearcă să

blocheze tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți.

Astfel, a reținut că declarațiile inculpatei, de

deculpabilizare a inculpatului, sunt contrazise chiar de declarațiile acestuia

din urmă, dar și de înregistrarea din mediul

ambiental.

Aceasta conduită procesuală coroborată cu acțiunea

de remitere a banilor proveniți

din vânzarea de heroina către un copil

de 16 ani, reprezintă circumstanțe agravante care au

fost reținute de instanța de fond.

La individualizarea pedepselor aplicate în cauză,

Tribunalul a ținut seama de

criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

Astfel, a avut în vedere de gradul deosebit de

ridicat de pericol social al faptelor și

periculozitatea făptuitorilor,

precum și împrejurarea că aceștia sunt recidiviști, ambii

suferind condamnări pentru trafic de

droguri de mare risc.

S-a reținut că inculpatul L.G. este recidivist

postcondamnatoriu, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 61 C. pen.

Prin

urmare, a fost revocată

liberarea condiționată privind pedeapsa de 10 ani închisoare

pentru trafic de droguri, aplicată prin sentința

penală nr. 735/2002 a Judecătoriei

sectorului

2 București și a fost contopit restul rămas neexecutat de 1289 zile cu

pedeapsa aplicata prin prezenta, dându-se spre

executare pedeapsa cea mai grea

sporită

cu 1 an. S-a motivat că aplicarea sporului este imperios necesară având în

vedere că partea de pedeapsă, rămasă neexecutată,

este destul de mare precum și faptul

că,

în aceste condiții, nu trebuie să se creeze o situație de impunitate

referitoare la

aceasta.

Inculpata C.F. a beneficiat de dispozițiile art. 19

din Legea

682/2002, limitele de pedeapsa fiind reduse la jumătate.

Tribunalul a dat relevanță stării

de recidivă postexecutorie specială dar

și circumstanțelor agravante judiciare

menționate anterior.

Pentru ambii inculpați instanța a aplicat pedepse

complementare, interzicând

drepturile prevăzute de art. 64 lit. a),

b), d), e) C. pen. pe o durată de 7 ani după

executarea pedepsei principale.

S-a apreciat că drepturile electorale se cuvin a

fi interzise în totalitate față de

gravitatea deosebită a faptelor și

stăruința deosebită a inculpaților în comiterea

infracțiunilor de trafic de droguri.

Și drepturile prev. de art. 64 lit. d) și e) C.

pen., au fost interzise inculpaților,

avându-se în vedere gravitatea

faptelor dar și modalitatea în care minorul L.G.C., în vârsta de 16 ani, fiul

inculpatului L.G., a

fost folosit în activitatea de trafic de droguri.

Față de pedeapsa principală aplicată inculpatului L.G., Tribunalul

i-a aplicat acestuia și pedeapsa complementară a degradării militare.

A fost menținută starea de arest preventiv a ambilor

inculpați și a fost dedusă

prevenția la zi. De asemenea, s-a dispus confiscarea

stupefiantelor rămase

în urma analizelor de

laborator dar și a cântarului electronic folosit la cântărirea

drogurilor.

Împotriva hotărârii instanței de fond au formulat apel,

în termen, ambii

inculpați.

Inculpatul L.G. a criticat sentința susținând că nu a

comis infracțiunea pentru care a fost condamnat, solicitând achitarea în baza art.

10 lit. c). În

acest sens, a învederat că nu există probe că a vândut

droguri și anume fotografii sau o constatare în flagrant a infracțiunii,

dimpotrivă martorul denunțător a declarat că a

dat banii

inculpatei C.F. și a primit drogurile de la aceasta. De

asemenea, a

susținut că nu a deținut droguri în scopul vânzării întrucât nu locuiește la

apartamentul unde au fost găsite cu prilejul percheziției ci la apartamentul

dar

plătește

întreținere și pentru apartament.

Inculpata C.F. a criticat hotărârea cu privire la

cuantumul

pedepsei aplicate, apreciind că se impunea reținerea

circumstanței atenuante prevăzute de

art. 74 lit. c) C. pen. și

reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de lege.

Prin Decizia penală nr. 67/ A din 13 martie 2009 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, s-au a

dmis apelurile formulate de inculpații L.G. și

C.F.

împotriva

sentinței penale nr. 1360 din 24 noiembrie 2008 pronunțată

de Tribunalul București, secția

I penală.

A desființat, în parte, sentința apelată și rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea

juridică

dată faptelor reținute prin rechizitoriu în sarcina inculpaților

L.G.

din

infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000 cu aplic, art. 41 alin. (2)

și art. 37 lit. a) C. pen. în

infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 143/2000

cu aplic, art. 37 lit. a) C. pen. și C.F. din infracțiunea prev. de art. 2 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic, art. 41 alin. (2) și

art. 37

lit. b) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 143/2000 cu aplic. art. 37

lit. b) C. pen.

În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000

cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen.

și art. 19 din Legea nr. 682/2002 a condamnat pe inculpatul

L.G. la o pedeapsă de 6 ani închisoare.

În baza art. 61 alin. (1) C. pen. a revocat liberarea

condiționată privind pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 2

alin. (2) din Legea nr. 143/2000 prin

sentința penală nr. 735 din 04 iunie 2002 pronunțată de

Judecătoria

sectorului 2 București, rămasă definitivă și a contopit restul de 1289 de

zile,

rămas de executat din această pedeapsă, cu pedeapsa aplicată prin prezenta,

aplicând

un spor de un an, astfel că, în final, inculpatul va executa pedeapsa de 7 ani

închisoare.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului

drepturile prevăzute de

art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe

o durată de 3 ani, după executarea pedepsei

principale.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului

drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe durata

executării pedepsei principale.

A înlăturat pedeapsa complementară a degradării militare aplicată

inculpatului.

În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000

cu aplic. art. 37 lit. b) și art. 75

alin. (2) C. pen. și art. 19 din

Legea nr. 682/2002 a condamnat pe inculpata

C.F.

la o pedeapsă de 6 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatei drepturile

prevăzute de

art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durată de 3 ani,

după executarea pedepsei

principale.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatei drepturile

prevăzute de

art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe durata executării

pedepsei principale.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În baza art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de

arest a

inculpaților.

În baza art. 381 alin. (1) C. proc. pen., a dedus durata

reținerii

și arestării preventive pentru ambii inculpați de la 21

iunie 2008 la zi.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina

statului.

Pentru a hotărî astfel instanța de prim control judiciar a constatat că

situația de fapt a fost corect reținută în raport de probele administrate în

cauză, faptele inculpaților fiind pe deplin dovedite.

În ceea ce privește încadrarea juridică dată faptelor reținute prin

rechizitoriu s-a apreciat că actele materiale (deținere și vânzare) săvârșite

de către cei doi inculpați se înscriu în ansamblul unei activități

infracționale unice, exteriorizând un proces execuțional unic, dar aparținând

unor variante alternative ale aceleiași infracțiuni, constituind o unitate

infracțională naturală, motiv pentru care a dispus înlăturarea dispozițiilor art.

41 alin. (2) C. pen.

De asemenea, având în vedere adresa din 7 ianuarie 2009 a D.N.A. din

care rezultă că inculpatul L.G. a denunțat săvârșirea de către inculpații M.S. și

F.S. a infracțiunii de trafic de influență pentru care au fost trimiși în

judecată, instanța de control judiciar a făcut aplic. art. 19 din Legea

682/2002.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prev.de art.

72 C. pen.

Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs, în termen legal,

inculpații L.G. și C.F. criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul greșitei

condamnări a inculpatului L.G., solicitând în acest sens achitarea în baza art.

10 lit. c), întrucât nu există probe relevante cu privire la vinovăția sa, precum

și reducerea cuantumurilor pedepselor aplicate celor doi inculpați, apreciindu-se

că o pedeapsă într-un cuantum mai redus este de natură să asigure realizarea

scopului pedepsei.

Concluziile apărătorilor recurenților inculpați, ale reprezentantului M.P.,

precum și ultimul cuvânt al inculpaților au fost consemnate în partea

introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor prev.de art. 385

9

pct. 18 și pct. 14 din C. proc. pen. și din oficiu, în conformitate cu art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată fondate recursurile declarate de

inculpații L.G. și C.F. numai sub aspectul cazului prevăzut de art. 385

9

pct. 14 referitor la pedepsele complementare și accesorii prevăzute de art. 64 lit.

d) și e) C. pen., iar în ceea ce privește cu privire la cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., invocat de către

recurentul inculpat L.G., recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie

constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni,

astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită

potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la

răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la

apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea

infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi

penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.

În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea

adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire

la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală și instanțele de judecată să

aibă rol activ și pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de

apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți, în

procesul penal, obligație respectată în prezenta cauză conform speței (D. contra

României).

Orice persoană, bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este

considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre

penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de

nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.

Având în vedere apărarea formulată de inculpatul L.G., în cursul

urmăririi penale și al judecății, Înalta Curte reține că jurisprudența C.E.D.O.

a statuat în sensul că: „principiul prezumției de nevinovăție reclamă, printre

altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca dubiul să fie profitabil

acuzatului. Acuzării, îi revine obligația de a arăta învinuitului care sunt

acuzațiile cărora le va face obiectul și a oferi probe suficiente pentru a

întemeia o declarație de vinovăție. Statul este obligat să asigure acuzatului

dreptul la apărare (el însuși sau cu asistența unui avocat) și să-i permită, să

interogheze sau să pună să fie audiați martorii acuzării. Acest drept, nu

implică numai un echilibru între acuzare și apărare, ci, impune ca audierea

martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să

fie în principiu, produse în fața acuzatului în audiență publică și în vederea

unei dezbateri în contradictoriu”. (plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988

Barbera, Mesesegue și Jabordo versus Spania).

Vinovăția nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal,

cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală

și instanței judecătorești.

Probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune,

necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunea rezonabilă că

ceea ce probează corespunde adevărului.

Inculpatul L.G.

nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa, astfel că în

stabilirea vinovăției acestuia, instanțele de judecată au avut în vedere

întregul material probator administrat în cauză, nu numai declarația sa.

Inculpatului i

s-a respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin

respectarea principiului egalității de arme, promovat de C.E.D.O. Astfel, cu

privire la acest principiu, C.E.D.O. precizează că „exigența egalității

armelor, în sensul unui echilibru just între părți, implică obligația de a

oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, inclusiv

probele, în condiții care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj net în

comparație cu adversarul său. Obligația de a veghea în fiecare caz la

respectarea condițiilor unui proces echitabil revine autorităților naționale”.

(a se vedea Hotărârea nr. 27 din oct. 1993 D.B. Bv versus Olanda).

Mai mult,

aceeași Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în

măsura în care presupune un proces echitabil în contradictorialitate” (Hotărârea

din 24 februarie 1994 B. versus Franța). De asemenea, „respectarea dreptului la

un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile

strânse de procuror” (a se vedea hotărârea C.E.D.O. E. versus Marea Britanie

din 16 decembrie 1992).

Ca atare,

garanțiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din

perspectiva dreptului intern cât și al disp. art. 5 și 6 din C.E.D.O., astfel

ca nu se poate reține vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de

art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru a servi drept temei de condamnare, probele

strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de

judecată de către instanță, în ședință publică în mod nemijlocit, oral și în

contradictoriu.

Numai după verificarea efectuată, în aceste

condiții, instanța poate reține motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la

urmărire penală, fie cele administrate în cursul judecății.

Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 62,

art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 C. proc. pen.,

hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să

apară ca o concluzie, susținută de materialul probator administrat în dosar,

constituind un lanț deductiv, fără discontinuitate.

Or, în cauză, probele strânse în cursul urmăririi

penale și care au servit drept temei de trimitere în judecată, precum și

probele administrate în faza judecății de fond și în apel, dovedesc, în mod

cert că inculpatul L.G. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care

a fost trimis în judecată.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului

probator administrat a rezultat că în mod corect instanța de apel și-a însușit

argumentele primei instanțe, iar la rândul ei, în baza propriului examen, în

mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpaților pentru infracțiunea

de trafic de droguri de mare risc.

Înalta Curte consideră că în cauză, prima instanță

de control judiciar a dat eficiență disp. art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,

referitor la aprecierea probelor, stabilind că cei doi inculpați au vândut

colaboratorului S.T., 26,65 gr heroină, deținând totodată, în vederea vânzării

cantitatea de 190,4 gr heroină, descoperită în urma percheziției domiciliare,

faptă ce întrunește atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al

infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) și (2) Legea 143/2000.

Incidența cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. (s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință

pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare), impune ca eroarea în

constatarea faptei imputate să rezide într-o greșeală evidentă esențială asupra

existenței, naturii sau împrejurărilor acesteia, fiind evident contrară actelor

și probelor administrate care se află la dosar, ceea ce în speță nu există.

Inculpatul L.G. a negat participarea la comiterea

faptei, susținând cu ocazia audierii sale în fața tuturor gradelor de

jurisdicție, că nu a înmânat efectiv cantitatea de drog și nici nu a luat banii

de la colaborator, ci l-a îndrumat să meargă să vorbească cu inculpata C.F.

Urcând ulterior și el în apartament, l-a surprins pe colaborator, certându-se

cu inculpata cu privire la cantitatea de substanță pe care o cântărea, după

care au descins în apartament organele de poliție.

Cele susținute de către inculpat sunt infirmate de

procesul verbal de redare a convorbirii purtate în mediul ambiental cu colaboratorul

S.T., cât și de declarațiile martorilor cu identitate protejată C.V. și ale

colaboratorului S.T.

Din analiza conținutului convorbirii purtate în

mediul ambiental rezultă că inculpatul L.G. a fost cel care a calculat

cantitatea de heroină corespunzătoare sumei oferite de către colaborator, el

fiind cel care i-a cerut inculpatei C.F. să cântărească heroina ce trebuia

remisă colaboratorului și tot el și-a exprimat nemulțumirea că nu a cumpărat

cantitatea de 50 gr asupra căreia se înțeleseseră anterior. De altfel prezența

inculpatului în apartament, la momentul efectuării tranzacției alături de

inculpata C.F. și colaboratorul S.T., dovedește că acesta avea cunoștință de

activitatea pe care o desfășura inculpata C.F., nefiind surprins de ceea ce

aceasta desfășura.

În încercarea de a-l disculpa pe inculpatul L.G.,

C.F. a susținut că deși nu locuia efectiv în apart., ci în apart. în care a

avut loc vânzarea, drogurile îi aparțin, inculpatul L.G. neavând cunoștință

despre acest fapt, (acesta confirmând varianta inculpatei, învederând că deși pe

buletin avea domiciliul la nr. X, în realitate locuia la nr. Y), însă aceste

împrejurări nu prezintă relevanță în stabilirea vinovăției. Faptul că nu

locuiau în apartamentele respective nu înseamnă că heroina nu le aparținea și

că nu aveau cunoștință despre existența ei, atâta timp cât aveau acces ambii în

ambele apartamente, circulând nestingheriți. De altfel, locurile în care au

fost descoperite drogurile în apartament, erau accesibile inculpatului L.G. acesta

putând oricând să le descopere.

De altfel, negocierea pe care inculpatul L.G. a

făcut-o cu colaboratorul privind prețul heroinei, fiind dispus să vândă o

cantitate mai mare decât cea dorită de colaborator, exprimându-și chiar

nemulțumirea când acesta nu a mai cumpărat cantitatea negociată inițial (fapt

ce demonstrează că deținea această cantitate, din moment ce o oferise spre

vânzare, dovadă fiind și cantitatea găsită la percheziție în celelalte

apartamente), demonstrează implicarea sa în traficul cu droguri.

Mai mult, antecedența infracțională a inculpaților

(anterior inculpatul L.G. a fost condamnat la 10 ani închisoare, iar C.F. la 5

ani închisoare tot pentru trafic de droguri) demonstrează implicarea lor în traficul

de droguri, faptul că aceștia cunoșteau foarte bine această „lume a drogurilor”

cu tot ceea ce ține de ea (procurare, vânzare, cântărire etc.) infirmând

susținerile inculpatului L.G. cu privire la necunoașterea naturii activității

desfășurate de către inculpata C.F. Este greu de crezut că inculpata obținea

din vânzarea „ceaiului” sume de bani care să asigure întreținerea familiei

sale, plata cheltuielilor ocazionate de cele trei apartamente pe care le

dețineau, în condițiile în care nu avea loc de muncă, iar cantitățile de „ceai”

vândute nu puteau atinge prețuri foarte mari, iar o reorientare a activității

desfășurate de inculpată nu este dovedită, aceasta recunoscând că a vândut în

continuare droguri.

Astfel, din materialul probator existent la dosar,

rezultă că declarațiile celor doi inculpați sunt nesincere, necoroborându-se cu

fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speță.

Potrivit art. 69 C. proc. pen., declarațiile

inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului

numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din

ansamblul probelor existente în speță. Din analiza textului de lege se desprind

mai multe concluzii: în primul rând declarațiile inculpatului trebuie să se

coreleze cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente

în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei,

ci, doar cu anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza

acesteia. În al doilea rând, se cere verificarea susținerilor inculpatului să

se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză.

Cu alte cuvinte, acele fapte și împrejurări să se

regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de

repetabilitate.

Chiar și în acest context, instanța are

facultatea, iar nu obligația de a reține declarațiile inculpatului, câtă vreme

legiuitorul a folosit sintagma „declarațiile pot servi” iar nu „servesc”, doar

această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.

Așadar, declarațiile de nerecunoaștere ale

inculpatului sunt simple afirmații care au ca scop doar disculparea acestuia de

consecințele penale ale faptei sale, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care

Înalta Curte le va aprecia ca atare.

Coroborând toate probele administrate, în toate

fazele procesului penal, Înalta Curte a examinat cauza acordând întâietate

principiului preeminenței drepturilor și a respectării tuturor prevederilor

legale (cazul S.T.), constatând că dosarul a fost judicios soluționat de către

instanța de fond și de cea de prim control judiciar, avându-se în vedere și

principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanțiilor procesuale.

În raport de aceste considerente probele

administrate conduc cu certitudine la stabilirea situației de fapt reținută și

a vinovăției inculpaților, condamnarea acestora făcându-se în baza unor dovezi

convingătoare de vinovăție, neputându-se vorbi de încălcarea art. 6 paragr. 2

din C.E.D.O. cu ref. la art. 66 și art. 5

2

C. proc. pen.

Analizând recursurile inculpaților și prin prisma

motivului de casare prevăzut de art. 385

1

pct. 14 C. proc. pen.

(pedepsele aplicate au fost greșit individualizate) Înalta Curte îl consideră

fondat sub aspectul greșitei aplicări a pedepselor complementare și accesorii prevăzute

de art. 64 lit. d) și e) C. pen., motiv pentru care în baza art. 385

15

pct 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursurile celor doi inculpați, va casa

decizia penală atacată, precum și sentința penală nr. 1360 din 24 noiembrie

2008 a Tribunalului București, secția penală, numai sub aspectul pedepselor

complementare și accesorii prev.de art. 64 lit. d) și e) C. pen., pe care le va

înlătura.

În cauză, în raport de natura și gravitatea

infracțiunilor săvârșite de către inculpați, de împrejurările cauzei, de

persoana acestora cât și cu referire la art. 8 din C.E.D.O., art. 53 alin. (2)

din Constituția României, Înalta Curte apreciază că nu se impune limitarea

exercitării acestor drepturi inculpaților, întrucât luarea acestor măsuri

trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, în cauză,

nejustificându-se aplicarea dispozițiilor art. 64 lit. d) și e) C. pen.

În ceea ce privește pedepsele aplicate celor doi

inculpați, Înalta Curte apreciază că acestea au fost corect individualizate în

raport de dispozițiile art. 72 C. pen. care prevăd că la stabilirea și

aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui

cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol

social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care

atenuează sau agravează răspunderea penală.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un

proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces

arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen

obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli și

criterii precis determinate.

Înscrierea în lege a criteriilor generale de

individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului alegerii

sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță.

De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile

care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa

trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de

libertate) și duratei, atât a gravității faptei și potențialului de pericol

social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și

atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum

și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă

individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este

destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile

socio-etice impuse de societate.

Inculpații trebuiau să știe că, pe lângă drepturi,

au și o serie de datorii, obligații, răspunderi, care caracterizează

comportamentul lor în fața societății.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra

conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor

persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în

situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se

abține de la săvârșirea de infracțiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și

pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei

și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care,

totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea

infracțiunii și gradul de vinovăție al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă și proporțională este de

natură să asigure atât exemplaritatea cât și finalitatea acesteia, prevenția

specială și generală înscrise și în C. pen. român, art. 52 alin. (1), potrivit

căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Dar, firește, în lumina criteriilor prevăzute de art.

72 C. pen., gravitatea concretă a unei activități infracționale trebuie

stabilită consecutiv unui examen aprofundat și cuprinzător al tuturor

elementelor interne, specifice faptei și făptuitorului.

Faptele sunt neîndoielnic grave, astfel că în

operația complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte va ține

seama de consecințele negative ale acestora asupra sănătății populației,

împrejurare care coroborată cu totala nesinceritate a inculpatului demonstrează

că resocializarea lor viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea

unei pedepse ferme care să fie în deplin acord cu dispoz. art. 1 din C. pen.,

ce prevăd că „legea penală apără … persoana, drepturile și libertățile

acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept”.

Aceste infracțiuni de o amploare deosebită aduc

atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală -

viața și sănătatea persoanei - reprezentând și una din cele mai grave forme ale

criminalității organizate. În astfel de condiții, a reduce pedeapsa pentru

autorii unor asemenea infracțiuni, cu impact social deosebit, ar însemna

echivalarea cu încurajarea tacită a lor și a altora la săvârșirea unor fapte

similare și cu scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a

justiției. În plus, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar

întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot

persista în sfidarea legii.

Analizând recursul și din oficiu conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. nu constată a fi incidente alte cazuri de casare.

Conform art. 88 C. pen. va deduce prevenția

inculpaților.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

inculpații L.G. și C.F. împotriva Deciziei penale nr. 67/ A din 13 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia penală atacată precum

și sentința penală nr. 1360 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția I penală, numai sub aspectul pedepselor complementare și

accesorii prevăzute de art. 64 lit. d) și e) C. pen., pe care le înlătură.

Menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpaților, durata reținerii și a arestării preventive de la 21 iunie 2008, la

9 iulie 2009.

Cheltuielile judiciare rămân în

sarcina statului, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 9 iulie 2009.