ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2612/2009

Asupra cauzei penale de față, În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1360 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul L.G., la pedeapsa de 12 ani închisoare. În baza art. 61 alin. (1) C. pen. s-a revocat liberarea condiționată privind pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată inculpatului prin 735 din 4 iunie 2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pentru săvârșirea infracțiunii prev de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și s-a contopit restul rămas neexecutat de 1289 zile închisoare în pedeapsa aplicată prin prezenta, de 12 ani închisoare, s-a aplicat și un spor de 1 an, în final, inculpatul urmând a executa 13 (treisprezece) ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durata de 7 ani. S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. În baza art. 67 alin. (2) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a degradării militare. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus prevenția de la 21 iunie 2008 la zi. În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) și art. 75 alin. (2) C. pen. și art. 19 din Legea nr. 682/2002, a fost condamnată inculpata C.F. la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 65 C. pen. i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durata de 7 ani. S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatei. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus prevenția de la 21 iunie 2008 la zi. În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143 /2000 s-a dispus confiscarea, în vederea distrugerii a 26, 82 g heroină (proces verbal din 20 iunie 2008, fila 46 d.u.p.) și 184,39 g heroină (proces verbal din 30 iunie 2008, fila 106 d.u.p.), cantități de stupefiante rămase în urma analizelor de laborator. În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpata C.F.

a cântarului electronic inscripționat P.C. (reținut prin dovada 8 iulie 2008, fila 133 d.u.p.). În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata a câte 2000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: Ca urmare a informațiilor primite de la I.G.P.R. - Serviciul de Combatere a micului trafic și a consumului stradal de droguri, D.I. I.C.O.T., s-a sesizat în luna iunie 2008 cu privire la activitatea infracțională a numiților L.G. zis B. U. și C.F., aceștia fiind suspectați că ar face trafic de droguri de mare risc. Informațiile primite de la organele de poliție au fost confirmate și de către colaboratorul sub acoperire S.T.

care a arătat că a mai cumpărat droguri de la cei doi inculpați. În acest sens, a fost introdus în cauză și investigatorul sub acoperire C. V. care împreună cu numitul S.T. au procedat la cumpărarea supravegheată de droguri de la cei doi traficanți. Inculpatul L.G., a propus colaboratorului S.T. vânzarea a 50 g heroină, stabilindu-se data de perfectare a vânzării la 20 iunie 2008. Colaboratorului i-a fost remisă suma de 4000 lei, după ce, în prealabil, a fost înseriată și consemnată în proces verbal (fila 25 d.u.p.). La data de 20 iunie 2008, colaboratorul sub acoperire, purtând asupra sa echipament de înregistrare din mediul ambiental, s-a întâlnit cu inculpatul L.G. în fața blocului unde acesta locuia și au convenit să primească 28 g heroină în schimbul sumei de 4000 lei.

Au urcat împreună în apartamentul, folosit de cei doi coinculpați unde martorul cumpărător a primit cantitatea de droguri de la inculpat, cantitate ce a fost cântărită de coinculpata C.F. Deși conveniseră să cumpere 28 g heroină, în fapt i-a fost remisă cumpărătorului doar cantitatea de 26,65 g heroină. Banii au fot remiși coinculpatei care la rândul său i-a predat minorului L. G.C., în vârsta de 16 ani, fiul inculpatului L.G., pentru a nu fi găsită cu suma compromițătoare asupra sa, în cazul unei intervenții a organelor de poliție. Acest comportament nedemn al inculpatei, de folosire a unui minor la traficul de droguri a fost avut în vedere ca circumstanță agravantă. Drogurile au fost predate de colaborator organelor de poliție, în urma raportului de constatare tehnico științifică întocmit rezultând că este vorba de o pulbere ce conține heroină, cofeină și griseofulvin.

Organele de poliție au intervenit și au percheziționat și apartamentul unde locuiește cu forme legale inculpatul L.G., respectiv apartament , locație unde au fost găsite 190 gr heroină, cantitatea fiind porționată și ambalată în mai multe pungulițe din material plastic. Numita L.M.G. care locuia, în fapt, în apartament, fiind audiată în calitate de martoră, a arătat că întreaga cantitate de droguri găsită la percheziție, a fost primită de la inculpata C.F., "pentru păstrare", împrejurare ce a fost confirmată de inculpată. În drept, instanța de fond a reținut că, fapta celor doi inculpați de a vinde colaboratorului sub acoperire cantitatea de 26,65 g heroină și de a deține în vederea vânzării cantitatea de 190 g heroină, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri mare risc în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Cu privire la atitudinea procesuală a inculpatului L.G., instanța de fond a reținut că a avut o poziție procesuală nesinceră, nerecunoscând faptele ce i se impută în pofida faptului că a fost înregistrat în mediul ambiental în timp ce efectua tranzacția cu droguri. Mai mult decât atât, a încercat să acrediteze ideea absurdă că doar i-ar fi comunicat colaboratorului ce cantitate de droguri ar putea cumpăra cu 4000 lei iar când acesta s-a oferit să cumpere i-a spus să se ducă sus în apartament și să vorbească cu soția sa (fila 57 dosar instanță), susținând că nu are legătură cu vânzarea de droguri. S-a apreciat că poziția sa de vădită nesinceritate se datorează, în mod evident, faptului că este recidivist în forma recidivei mari speciale postcondamnatorii și că încearcă să evite o condamnare corespunzătoare pentru stăruința sa deosebită în traficul de droguri.

Faptul că nu locuiește în mod constant la adresa sa din buletin, respectiv în apartamentul unde a fost găsită cantitatea de 190 g heroină porționată, nu prezintă relevanță, atâta vreme cât, avea acces în acea locație iar heroina a fost pusă în acel loc, la păstrare, în vederea vânzării de către cei doi coinculpați potențialilor clienți. Cu privire la inculpata C.F., concubina inculpatului L.G., instanța de fond a reținut că a avut un comportament procesual nesincer. Aceasta și-a recunoscut formal fapta numai că, a dat declarații false în vederea deculpabilizării celuilalt inculpat.

Cu referire la poziția procesuală a inculpatei, T ribunalul a apreciat că a nu da declarații sau a nu recunoaște învinuirile reprezintă o expresie a dreptului la apărare, organelor de urmărire penală revenindu-le sarcina de a demonstra vinovăția unei persoane, însă a da declarații false în scopul de a deculpabiliza un infractor, demonstrează o vădită îndrăzneală, lipsă de respect pentru valorile sociale ocrotite de norma de incriminare și nu în ultimul rând, demonstrează că infractorul încearcă să blocheze tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți. Astfel, a reținut că declarațiile inculpatei, de deculpabilizare a inculpatului, sunt contrazise chiar de declarațiile acestuia din urmă, dar și de înregistrarea din mediul ambiental.

Aceasta conduită procesuală coroborată cu acțiunea de remitere a banilor proveniți din vânzarea de heroina către un copil de 16 ani, reprezintă circumstanțe agravante care au fost reținute de instanța de fond. La individualizarea pedepselor aplicate în cauză, Tribunalul a ținut seama de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. Astfel, a avut în vedere de gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor și periculozitatea făptuitorilor, precum și împrejurarea că aceștia sunt recidiviști, ambii suferind condamnări pentru trafic de droguri de mare risc. S-a reținut că inculpatul L.G. este recidivist postcondamnatoriu, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 61 C. pen.

Prin urmare, a fost revocată liberarea condiționată privind pedeapsa de 10 ani închisoare pentru trafic de droguri, aplicată prin sentința penală nr. 735/2002 a Judecătoriei sectorului 2 București și a fost contopit restul rămas neexecutat de 1289 zile cu pedeapsa aplicata prin prezenta, dându-se spre executare pedeapsa cea mai grea sporită cu 1 an. S-a motivat că aplicarea sporului este imperios necesară având în vedere că partea de pedeapsă, rămasă neexecutată, este destul de mare precum și faptul că, în aceste condiții, nu trebuie să se creeze o situație de impunitate referitoare la aceasta. Inculpata C.F. a beneficiat de dispozițiile art. 19 din Legea 682/2002, limitele de pedeapsa fiind reduse la jumătate.

Tribunalul a dat relevanță stării de recidivă postexecutorie specială dar și circumstanțelor agravante judiciare menționate anterior. Pentru ambii inculpați instanța a aplicat pedepse complementare, interzicând drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durată de 7 ani după executarea pedepsei principale. S-a apreciat că drepturile electorale se cuvin a fi interzise în totalitate față de gravitatea deosebită a faptelor și stăruința deosebită a inculpaților în comiterea infracțiunilor de trafic de droguri. Și drepturile prev. de art. 64 lit. d) și e) C. pen., au fost interzise inculpaților, avându-se în vedere gravitatea faptelor dar și modalitatea în care minorul L.G.C., în vârsta de 16 ani, fiul inculpatului L.G., a fost folosit în activitatea de trafic de droguri.

Față de pedeapsa principală aplicată inculpatului L.G., Tribunalul i-a aplicat acestuia și pedeapsa complementară a degradării militare. A fost menținută starea de arest preventiv a ambilor inculpați și a fost dedusă prevenția la zi. De asemenea, s-a dispus confiscarea stupefiantelor rămase în urma analizelor de laborator dar și a cântarului electronic folosit la cântărirea drogurilor. Împotriva hotărârii instanței de fond au formulat apel, în termen, ambii inculpați. Inculpatul L.G. a criticat sentința susținând că nu a comis infracțiunea pentru care a fost condamnat, solicitând achitarea în baza art. 10 lit. c). În acest sens, a învederat că nu există probe că a vândut droguri și anume fotografii sau o constatare în flagrant a infracțiunii, dimpotrivă martorul denunțător a declarat că a dat banii inculpatei C.F.

și a primit drogurile de la aceasta. De asemenea, a susținut că nu a deținut droguri în scopul vânzării întrucât nu locuiește la apartamentul unde au fost găsite cu prilejul percheziției ci la apartamentul dar plătește întreținere și pentru apartament. Inculpata C.F. a criticat hotărârea cu privire la cuantumul pedepsei aplicate, apreciind că se impunea reținerea circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen. și reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de lege. Prin Decizia penală nr. 67/ A din 13 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-au a dmis apelurile formulate de inculpații L.G. și C.F. împotriva sentinței penale nr. 1360 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

A desființat, în parte, sentința apelată și rejudecând: În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptelor reținute prin rechizitoriu în sarcina inculpaților L.G. din infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic, art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic, art. 37 lit. a) C. pen. și C.F. din infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic, art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic.

art. 37 lit. a) C. pen. și art. 19 din Legea nr. 682/2002 a condamnat pe inculpatul L.G. la o pedeapsă de 6 ani închisoare. În baza art. 61 alin. (1) C. pen. a revocat liberarea condiționată privind pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 prin sentința penală nr. 735 din 04 iunie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă și a contopit restul de 1289 de zile, rămas de executat din această pedeapsă, cu pedeapsa aplicată prin prezenta, aplicând un spor de un an, astfel că, în final, inculpatul va executa pedeapsa de 7 ani închisoare. În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen.

pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale. În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe durata executării pedepsei principale. A înlăturat pedeapsa complementară a degradării militare aplicată inculpatului. În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 37 lit. b) și art. 75 alin. (2) C. pen. și art. 19 din Legea nr. 682/2002 a condamnat pe inculpata C.F. la o pedeapsă de 6 ani închisoare. În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale. În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen.

pe durata executării pedepsei principale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În baza art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpaților. În baza art. 381 alin. (1) C. proc. pen., a dedus durata reținerii și arestării preventive pentru ambii inculpați de la 21 iunie 2008 la zi. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a hotărî astfel instanța de prim control judiciar a constatat că situația de fapt a fost corect reținută în raport de probele administrate în cauză, faptele inculpaților fiind pe deplin dovedite.

În ceea ce privește încadrarea juridică dată faptelor reținute prin rechizitoriu s-a apreciat că actele materiale (deținere și vânzare) săvârșite de către cei doi inculpați se înscriu în ansamblul unei activități infracționale unice, exteriorizând un proces execuțional unic, dar aparținând unor variante alternative ale aceleiași infracțiuni, constituind o unitate infracțională naturală, motiv pentru care a dispus înlăturarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. De asemenea, având în vedere adresa din 7 ianuarie 2009 a D.N.A. din care rezultă că inculpatul L.G. a denunțat săvârșirea de către inculpații M.S. și F.S. a infracțiunii de trafic de influență pentru care au fost trimiși în judecată, instanța de control judiciar a făcut aplic.

art. 19 din Legea 682/2002. La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prev.de art. 72 C. pen. Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs, în termen legal, inculpații L.G. și C.F. criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul greșitei condamnări a inculpatului L.G., solicitând în acest sens achitarea în baza art. 10 lit. c), întrucât nu există probe relevante cu privire la vinovăția sa, precum și reducerea cuantumurilor pedepselor aplicate celor doi inculpați, apreciindu-se că o pedeapsă într-un cuantum mai redus este de natură să asigure realizarea scopului pedepsei. Concluziile apărătorilor recurenților inculpați, ale reprezentantului M.P., precum și ultimul cuvânt al inculpaților au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor prev.de art. 385 9 pct. 18 și pct. 14 din C. proc. pen. și din oficiu, în conformitate cu art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată fondate recursurile declarate de inculpații L.G. și C.F. numai sub aspectul cazului prevăzut de art. 385 9 pct. 14 referitor la pedepsele complementare și accesorii prevăzute de art. 64 lit. d) și e) C. pen., iar în ceea ce privește cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., invocat de către recurentul inculpat L.G., recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii. Pentru aceasta, procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege. În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului. Legea obligă organele de urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ și pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți, în procesul penal, obligație respectată în prezenta cauză conform speței (D. contra României).

Orice persoană, bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția. Având în vedere apărarea formulată de inculpatul L.G., în cursul urmăririi penale și al judecății, Înalta Curte reține că jurisprudența C.E.D.O. a statuat în sensul că: „principiul prezumției de nevinovăție reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării, îi revine obligația de a arăta învinuitului care sunt acuzațiile cărora le va face obiectul și a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declarație de vinovăție.

Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuși sau cu asistența unui avocat) și să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiați martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare și apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în fața acuzatului în audiență publică și în vederea unei dezbateri în contradictoriu”. (plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988 Barbera, Mesesegue și Jabordo versus Spania). Vinovăția nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală și instanței judecătorești.

Probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului. Inculpatul L.G. nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa, astfel că în stabilirea vinovăției acestuia, instanțele de judecată au avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, nu numai declarația sa. Inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalității de arme, promovat de C.E.D.O. Astfel, cu privire la acest principiu, C.E.D.O. precizează că „exigența egalității armelor, în sensul unui echilibru just între părți, implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, inclusiv probele, în condiții care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj net în comparație cu adversarul său.

Obligația de a veghea în fiecare caz la respectarea condițiilor unui proces echitabil revine autorităților naționale”. (a se vedea Hotărârea nr. 27 din oct. 1993 D.B. Bv versus Olanda). Mai mult, aceeași Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil în contradictorialitate” (Hotărârea din 24 februarie 1994 B. versus Franța). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror” (a se vedea hotărârea C.E.D.O. E. versus Marea Britanie din 16 decembrie 1992). Ca atare, garanțiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât și al disp.

art. 5 și 6 din C.E.D.O., astfel ca nu se poate reține vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanță, în ședință publică în mod nemijlocit, oral și în contradictoriu. Numai după verificarea efectuată, în aceste condiții, instanța poate reține motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărire penală, fie cele administrate în cursul judecății. Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 62, art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 C. proc. pen., hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie, susținută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanț deductiv, fără discontinuitate.

Or, în cauză, probele strânse în cursul urmăririi penale și care au servit drept temei de trimitere în judecată, precum și probele administrate în faza judecății de fond și în apel, dovedesc, în mod cert că inculpatul L.G. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată. Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul ei, în baza propriului examen, în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpaților pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc. Înalta Curte consideră că în cauză, prima instanță de control judiciar a dat eficiență disp.

art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitor la aprecierea probelor, stabilind că cei doi inculpați au vândut colaboratorului S.T., 26,65 gr heroină, deținând totodată, în vederea vânzării cantitatea de 190,4 gr heroină, descoperită în urma percheziției domiciliare, faptă ce întrunește atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) și (2) Legea 143/2000. Incidența cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. (s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare), impune ca eroarea în constatarea faptei imputate să rezide într-o greșeală evidentă esențială asupra existenței, naturii sau împrejurărilor acesteia, fiind evident contrară actelor și probelor administrate care se află la dosar, ceea ce în speță nu există.

Inculpatul L.G. a negat participarea la comiterea faptei, susținând cu ocazia audierii sale în fața tuturor gradelor de jurisdicție, că nu a înmânat efectiv cantitatea de drog și nici nu a luat banii de la colaborator, ci l-a îndrumat să meargă să vorbească cu inculpata C.F. Urcând ulterior și el în apartament, l-a surprins pe colaborator, certându-se cu inculpata cu privire la cantitatea de substanță pe care o cântărea, după care au descins în apartament organele de poliție. Cele susținute de către inculpat sunt infirmate de procesul verbal de redare a convorbirii purtate în mediul ambiental cu colaboratorul S.T., cât și de declarațiile martorilor cu identitate protejată C.V. și ale colaboratorului S.T.

Din analiza conținutului convorbirii purtate în mediul ambiental rezultă că inculpatul L.G. a fost cel care a calculat cantitatea de heroină corespunzătoare sumei oferite de către colaborator, el fiind cel care i-a cerut inculpatei C.F. să cântărească heroina ce trebuia remisă colaboratorului și tot el și-a exprimat nemulțumirea că nu a cumpărat cantitatea de 50 gr asupra căreia se înțeleseseră anterior. De altfel prezența inculpatului în apartament, la momentul efectuării tranzacției alături de inculpata C.F. și colaboratorul S.T., dovedește că acesta avea cunoștință de activitatea pe care o desfășura inculpata C.F., nefiind surprins de ceea ce aceasta desfășura. În încercarea de a-l disculpa pe inculpatul L.G., C.F.

a susținut că deși nu locuia efectiv în apart., ci în apart. în care a avut loc vânzarea, drogurile îi aparțin, inculpatul L.G. neavând cunoștință despre acest fapt, (acesta confirmând varianta inculpatei, învederând că deși pe buletin avea domiciliul la nr. X, în realitate locuia la nr. Y), însă aceste împrejurări nu prezintă relevanță în stabilirea vinovăției. Faptul că nu locuiau în apartamentele respective nu înseamnă că heroina nu le aparținea și că nu aveau cunoștință despre existența ei, atâta timp cât aveau acces ambii în ambele apartamente, circulând nestingheriți. De altfel, locurile în care au fost descoperite drogurile în apartament, erau accesibile inculpatului L.G. acesta putând oricând să le descopere.

De altfel, negocierea pe care inculpatul L.G. a făcut-o cu colaboratorul privind prețul heroinei, fiind dispus să vândă o cantitate mai mare decât cea dorită de colaborator, exprimându-și chiar nemulțumirea când acesta nu a mai cumpărat cantitatea negociată inițial (fapt ce demonstrează că deținea această cantitate, din moment ce o oferise spre vânzare, dovadă fiind și cantitatea găsită la percheziție în celelalte apartamente), demonstrează implicarea sa în traficul cu droguri. Mai mult, antecedența infracțională a inculpaților (anterior inculpatul L.G. a fost condamnat la 10 ani închisoare, iar C.F. la 5 ani închisoare tot pentru trafic de droguri) demonstrează implicarea lor în traficul de droguri, faptul că aceștia cunoșteau foarte bine această „lume a drogurilor” cu tot ceea ce ține de ea (procurare, vânzare, cântărire etc.) infirmând susținerile inculpatului L.G.

cu privire la necunoașterea naturii activității desfășurate de către inculpata C.F. Este greu de crezut că inculpata obținea din vânzarea „ceaiului” sume de bani care să asigure întreținerea familiei sale, plata cheltuielilor ocazionate de cele trei apartamente pe care le dețineau, în condițiile în care nu avea loc de muncă, iar cantitățile de „ceai” vândute nu puteau atinge prețuri foarte mari, iar o reorientare a activității desfășurate de inculpată nu este dovedită, aceasta recunoscând că a vândut în continuare droguri. Astfel, din materialul probator existent la dosar, rezultă că declarațiile celor doi inculpați sunt nesincere, necoroborându-se cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speță.

Potrivit art. 69 C. proc. pen., declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speță. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declarațiile inculpatului trebuie să se coreleze cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci, doar cu anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere verificarea susținerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză.

Cu alte cuvinte, acele fapte și împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate. Chiar și în acest context, instanța are facultatea, iar nu obligația de a reține declarațiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma „declarațiile pot servi” iar nu „servesc”, doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ. Așadar, declarațiile de nerecunoaștere ale inculpatului sunt simple afirmații care au ca scop doar disculparea acestuia de consecințele penale ale faptei sale, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care Înalta Curte le va aprecia ca atare.

Coroborând toate probele administrate, în toate fazele procesului penal, Înalta Curte a examinat cauza acordând întâietate principiului preeminenței drepturilor și a respectării tuturor prevederilor legale (cazul S.T.), constatând că dosarul a fost judicios soluționat de către instanța de fond și de cea de prim control judiciar, avându-se în vedere și principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanțiilor procesuale. În raport de aceste considerente probele administrate conduc cu certitudine la stabilirea situației de fapt reținută și a vinovăției inculpaților, condamnarea acestora făcându-se în baza unor dovezi convingătoare de vinovăție, neputându-se vorbi de încălcarea art. 6 paragr.

2 din C.E.D.O. cu ref. la art. 66 și art. 5 2 C. proc. pen. Analizând recursurile inculpaților și prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 385 1 pct. 14 C. proc. pen. (pedepsele aplicate au fost greșit individualizate) Înalta Curte îl consideră fondat sub aspectul greșitei aplicări a pedepselor complementare și accesorii prevăzute de art. 64 lit. d) și e) C. pen., motiv pentru care în baza art. 385 15 pct 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursurile celor doi inculpați, va casa decizia penală atacată, precum și sentința penală nr. 1360 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția penală, numai sub aspectul pedepselor complementare și accesorii prev.de art. 64 lit. d) și e) C. pen., pe care le va înlătura.

În cauză, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite de către inculpați, de împrejurările cauzei, de persoana acestora cât și cu referire la art. 8 din C.E.D.O., art. 53 alin. (2) din Constituția României, Înalta Curte apreciază că nu se impune limitarea exercitării acestor drepturi inculpaților, întrucât luarea acestor măsuri trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, în cauză, nejustificându-se aplicarea dispozițiilor art. 64 lit. d) și e) C. pen. În ceea ce privește pedepsele aplicate celor doi inculpați, Înalta Curte apreciază că acestea au fost corect individualizate în raport de dispozițiile art. 72 C. pen. care prevăd că la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli și criterii precis determinate. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului alegerii sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât a gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate. Inculpații trebuiau să știe că, pe lângă drepturi, au și o serie de datorii, obligații, răspunderi, care caracterizează comportamentul lor în fața societății. Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție al făptuitorului. Numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în C. pen. român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Dar, firește, în lumina criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., gravitatea concretă a unei activități infracționale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat și cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei și făptuitorului.

Faptele sunt neîndoielnic grave, astfel că în operația complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte va ține seama de consecințele negative ale acestora asupra sănătății populației, împrejurare care coroborată cu totala nesinceritate a inculpatului demonstrează că resocializarea lor viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme care să fie în deplin acord cu dispoz. art. 1 din C. pen., ce prevăd că „legea penală apără … persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept”. Aceste infracțiuni de o amploare deosebită aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală - viața și sănătatea persoanei - reprezentând și una din cele mai grave forme ale criminalității organizate.

În astfel de condiții, a reduce pedeapsa pentru autorii unor asemenea infracțiuni, cu impact social deosebit, ar însemna echivalarea cu încurajarea tacită a lor și a altora la săvârșirea unor fapte similare și cu scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției. În plus, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii. Analizând recursul și din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. nu constată a fi incidente alte cazuri de casare. Conform art. 88 C. pen. va deduce prevenția inculpaților.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de inculpații L.G. și C.F. împotriva Deciziei penale nr. 67/ A din 13 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia penală atacată precum și sentința penală nr. 1360 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția I penală, numai sub aspectul pedepselor complementare și accesorii prevăzute de art. 64 lit. d) și e) C. pen., pe care le înlătură. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor. Deduce din pedeapsa aplicată inculpaților, durata reținerii și a arestării preventive de la 21 iunie 2008, la 9 iulie 2009. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul M.J.L.C.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 iulie 2009.