- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 8 decembrie 2005
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédures nationale et de la Convention
Cuccaro Granatelli împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CUCARARO GRANATELLI c. ITALIA (solicitarea nr. 19830/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 decembrie 2005 DEFINIF 08/03/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Cuccaro Granatelli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii B.M. Zupančič președinte Caflisch Biersan Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky mes Gyulumyan, Jaeger, judecători și domnul Villiger, grefier adjunct al secțiunii, după ce a deliberat în camera Consiliului la 17 noiembrie 2005, rend la chetă că iată, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 19830/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, M. Anna Maria Cuccaro Granatelli ( 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor la lamaie și a libertăților fundamentale (adică Convenția privind drepturile fundamentale).
Recurenta este reprezentată de dl A. Flamminii Minuto, avocată la Roma. Guvernul italian (atîlul) a fost reprezentat succesiv de agenții săi, dnii U. Leanza și I.M. Braguglia și coagenții săi succesive, dnii V. Esposito și F. Crisafolli. La 24 februarie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE L decembrie 1987 și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Printr-un act notificat la 13 martie 1987, recurenta va reiniția avizul de concediu și a solicitat instanței judecătorești din Roma să se prezinte în fața instanței judecătorești. Printr-o ordonanță din 26 iunie 1987, acesta din urmă a confirmat în mod oficial sfârșitul contractului de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat până la 31 decembrie cel târziu.
1988. Această decizie a devenit executorie la 26 iunie 1987. La 16 august 1988, reclamanta a indicat chiriașului să elibereze apartamentul. 10. La 21 ianuarie 1989, aceasta i-a însemnat un aviz de încuviințare până la 14 martie 1989 pe cale executorie. 11. La 14 ianuarie 1993, reclamanta a făcut o declarație solemnă (dicharitazione di urgente necessità Între 14 martie 1989 și 16 aprilie 1997, executorul justiției a făcut treizeci și șapte de tentative de expulzare. Toate aceste încercări au eșuat, deoarece reclamanta nu a putut beneficia niciodată de ajutorul forței publice pentru executarea procedurii de expulzare. 13. La 2 mai 1997, recurenta și-a recuperat apartamentul. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 14. Dreptul și practica internă relevantă figurează în Hotărârile Mascolo c. Italia 68792/01, § 14-44, 16.12.2004) și Lo Tufo c. Italia, (n 64663/01, § 16-48, 21.04.2005).
ÎN DREPTUL VIOLAȚIEI ALOCATE DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 1 ȘI DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 15. Recurenta se plânge de posibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza faptului că nu a acordat asistență publică și a imputat încălcarea dreptului de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
16. De asemenea, recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de care dispune partea în cauză Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 17. Curtea a tratat deja în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 (a se vedea Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, § 46-75, CEDH 1999 Lunari c. Italia, nr. 21463/96, §§ 34-46, 11 ianuarie 2001 și Palumbo c. Italia, n 15919/89, § 33-48, 30 noiembrie 2000). 18. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că ë n a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz.
Curtea constată că reclamanta a trebuit să aștepte aproximativ opt ani și o lună de la prima încercare de expulzare efectuată de procurorul judiciar înainte de a-și putea recupera apartamentul. 19. Prin urmare, în acest caz, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 20. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Pagubă materială 21. În primul rând, reclamanta solicită repararea prejudiciului material suferit. Într-adevăr, ea a fost în imposibilitatea de a închiria apartamentul său la un preț de piață liber sau dai yeah să-și aibă fiul. Aceasta se referă la înțelepciunea Curții, dar solicită o sumă nu mai mică de 5 000 EUR (EUR). Guvernul contestă această pretenție. 23. În primul rând, Curtea constată că Ön Õ avansează niciun argument cu privire la posibilitatea care pare să fi fost dezvoltată în jurisprudența Curii de Casație Õ inițierea unei proceduri în despăgubire împotriva Õ Õ Õ Õ , ca urmare a absenței, nejustiți, a unei asistențe a forței publice (a se vedea Mascolo menționat anterior, §§ 34-44, și Tufo menționat anterior, §§ 37-48).
Comisia observă apoi că recurenta poate sesiza instanțele civile în sensul articolului 1591 din Codul civil prin depunerea unei cereri de despăgubire împotriva fostului chiriaș pentru a obține rambursarea prejudiciului suferit ca urmare a restituirii tardive a apartamentului. 25. Într-adevăr, în speță, este vorba despre daune care decurg din comportamentul ilegal al locatarului, care, independent de cooperarea de la nivel național în punerea în aplicare a hotărârii judecătorești de expulzare, trebuia să dea apartamentului proprietarului. Încălcarea dreptului reclamantei de a respecta proprietatea sa este, în primul rând, consecința comportamentului ilegal al locatarului său. Încălcarea articolului 6 § 1 din Convenția constatată de Curte și imputată la adresa statului este de ordin procedural și este ulterioară conduitei locatarului.
26. Curtea constată, prin urmare, că dreptul intern italian permite eliminarea consecințelor materiale ale încălcării și consideră că este necesar să se respingă cererea de satisfacție echitabilă pentru prejudicii materiale (a se vedea Mascolo, citată anterior, § 55, și Lo Tufo, citată anterior, § 69. Pagubă morală 27. Recurenta solicită o sumă nu mai mică de 10 000 EUR. 28. Guvernul contestă această pretenție. 29. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 8 000 EUR în acest sens. De asemenea, reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată conform următoarei repartizări 663,09 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne o sumă de cel puțin 7 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții.
31. Guvernul contestă aceste pretenții. 32. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența în materie, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată referitoare la procedura națională și 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordă aceste sume recurentei. Interese moratoriu 33. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN Lprecum UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 8 000 EUR (88 000 EUR) pentru daune morale; ii.
3 500 EUR (trei mii cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 8 decembrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Mark Villiger Bošjan M. Zupančič Grefier adjunct președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE CUCCARO GRANATELLI c. ITALIE (Requête n o 19830/03) ARRÊT STRASBOURG 8 décembre 2005 DÉFINITIF 08/03/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Cuccaro Granatelli c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , L. Caflisch , C. Bîrsan , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. V. Zagrebelsky , M mes A. Gyulumyan, R. Jaeger, juges , et de M. M. Villiger, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 novembre 2005, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 19830/03) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M me Anna Maria Cuccaro Granatelli (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 13 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
La requérante est représentée par M e A. Flamminii Minuto, avocate à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia et ses coagents successifs, MM. V. Esposito et F. Crisafulli.
Le 24 février 2005, la Cour a déclaré la requête recevable. EN FAIT I.
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
4. La requérante est née en 1945 et réside à Rome.
Elle y est propriétaire d’un appartement, qu’elle avait loué à M. C.
Par une lettre recommandée du 30 novembre 1985, la requérante informa le locataire de son intention de mettre fin au bail, soit le 31 décembre 1987, et le pria de libérer les lieux avant cette date.
Par un acte notifié le 13 mars 1987, la requérante réitéra l’avis de congé et assigna l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Rome.
Par une ordonnance du 26 juin 1987, ce dernier confirma formellement la fin du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1988. Cette décision devint exécutoire le 26 juin 1987.
Le 16 août 1988, la requérante signifia au locataire de libérer l’appartement.
Le 21 janvier 1989, elle lui signifia un avis d’expulsion pour le 14 mars 1989 par voie d’huissier de justice.
Le 14 janvier 1993, la requérante fit une déclaration solennelle ( dichiarazione di urgente necessità ) qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour y loger son fils.
Entre le 14 mars 1989 et le 16 avril 1997, l’huissier de justice procéda à trente-sept tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, car la requérante n’a jamais pu bénéficier du concours de la force publique pour exécuter la procédure d’expulsion.
Le 2 mai 1997, la requérante récupéra son appartement. II.
LE DROIT INTERNE PERTINENT
14. Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans les arrêts Mascolo c. Italie (n o 68792/01, §§ 14-44, 16.12.2004) et Lo Tufo c. Italie , (n o 64663/01, §§ 16-48, 21.04.2005). EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1 ET DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
15. La requérante se plaint de l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d’octroi de l’assistance de la force publique. Elle allègue la violation du droit de propriété, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n o 1, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
La requérante allègue aussi un manquement à l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
La Cour a déjà traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation des articles 1 du Protocole n o 1 et 6 § 1 de la Convention (voir Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 46-75, CEDH 1999 ‑ V, Lunari c. Italie , n o 21463/96, §§ 34-46, 11 janvier 2001, et Palumbo c. Italie , n o 15919/89, §§ 33-48, 30 novembre 2000).
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que la requérante a dû attendre environ huit ans et un mois à compter de la première tentative d’expulsion effectuée par l’huissier de justice avant de pouvoir récupérer son appartement.
Par conséquent, dans cette affaire, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 et de l’article 6 § 1 de la Convention. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
20. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel
La requérante réclame en premier lieu la réparation du préjudice matériel subi. En effet, elle a été dans l’impossibilité de louer son appartement à un prix de marché libre ou d’y loger son fils. Elle s’en remet à la sagesse de la Cour mais demande une somme non inférieure à 5 000 euros (EUR).
Le Gouvernement conteste cette prétention.
La Cour observe tout d’abord que le Gouvernement n’avance aucun argument au sujet de la possibilité qui semble avoir été développée dans la jurisprudence de la Cour de cassation d’engager une procédure en dommages intérêts à l’encontre de l’Etat suite à l’absence, non justifiée, d’assistance de la force publique (voir Mascolo précité, §§ 34-44, et Lo Tufo précité, §§ 37-48).
Elle note ensuite que la requérante peut saisir les juridictions civiles au sens de l’article 1591 du code civil en introduisant une demande en réparation contre son ancien locataire afin d’obtenir le remboursement du préjudice subi suite à la restitution tardive de l’appartement.
En effet, il s’agit en l’espèce de dommages qui découlent du comportement illégal du locataire, qui, indépendamment de la coopération de l’Etat dans la mise en exécution de la décision judiciaire d’expulsion, se devait de restituer l’appartement à la propriétaire. La violation du droit de la requérante au respect de son bien est avant tout la conséquence du comportement illégal de son locataire. La violation de l’article 6 § 1 de la Convention constatée par la Cour et imputable à l’Etat est d’ordre procédural et elle est postérieure à la conduite du locataire.
La Cour constate par conséquent que le droit interne italien permet d’effacer les conséquences matérielles de la violation et estime qu’il y a lieu de rejeter la demande de satisfaction équitable pour dommage matériel (voir Mascolo précité, § 55, et Lo Tufo précité, § 69). B. Dommage moral
La requérante demande une somme non inférieure à 10 000 EUR.
Le Gouvernement conteste cette prétention.
La Cour estime que la requérante a subi un préjudice moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 8 000 EUR à ce titre. C. Frais et dépens
La requérante demande également le remboursement des frais et dépens selon la répartition suivante : - 1 663,09 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes ; - une somme non inférieure à 7 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
Compte tenu des éléments en sa possession et de la jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour frais et dépens concernant la procédure nationale et 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde ces montants à la requérante. D. Intérêts moratoires
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral ; ii. 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 décembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Mark Villiger Boštjan M. Zupančič Greffier adjoint Président