SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GRATTERI c. ITALIA (solicitarea nr. 45886/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 noiembrie 2000 DEFINITIVF 07/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Gratteri c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte Fuhrmann Conforti Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000, renunțând hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M La 10 octombrie 1996, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor la libertăți fundamentale și a libertăților fundamentale, reclamanta este reprezentată de M. Dl Miccoli, avocat la Reggio de Calabria. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 octombrie 1999. La 12 iulie 1974, recurenta l-a numit pe domnul T. în fața Tribunalului din Locri (Regio de Calabre) pentru a obține dizolvarea unei societăți de fapt și distribuirea bunurilor societății respective. Din cele 20 de audieri stabilite între 6 februarie 1975 și 3 martie 1977, trei au fost revocate din oficiu, una la cererea părților, cinci au vizat depunerea de documente și nouă lacune de martori. Prezentarea concluziilor a avut loc la 5 mai 1977 și au fost ținute cuvântări în fața camerei competente a avut loc la 15 noiembrie 1977. printr-o hotărâre definitivă din 6 noiembrie 1977. decembrie 1977, al cărui text a fost depus la grefa din 17 decembrie 1977, Tribunalul a pronunțat dizolvarea societății și a prezentat părțile în fața judecătorului pentru împărțirea bunurilor. Din cele 36 de audieri prevăzute între 6 aprilie 1978 și 15 iulie 1991, doisprezece au fost trimise la cererea părților, nouă din oficiu, două la cererea recurentei și două la cererea pârâtului, patru la cererea pârâtului au vizat o expertiză și patru landuri ale prezentei cauze cu alte cauze pe rol în fața aceleiași instanțe. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 16 octombrie 1991, instanța a declarat încetarea procedurii ca urmare a decesului consiliului recurentei. La 13 aprilie 1992, reclamanta a reînceput procedura și judecătorul a fixat la ședința următoare, la 16 noiembrie 1992. La 15 noiembrie 1993, încuviințarea prezentării concluziilor a fost stabilită la 17 ianuarie 1994. Lanț de pledoarii în fața camerei competente a avut loc la 21 iunie 1994. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 1 iunie 1994 iulie 1994, Tribunalul a redeschis judecata, a numit un expert și a predat părțile în fața judecătorului în instanță din 18 iulie 1994. Din cele 15 ședințe prevăzute între 7 noiembrie 1994 și 21 aprilie 1997, doisprezece au fost amânate din oficiu și trei completări ale acesteia din urmă. La data de 16 iunie 1997, judecătorul a stabilit la data de 14 iulie 1997 data la care s-a prezentat concluziile. La data de 2 decembrie 1997, tribunalul a decis să împartă bunurile în două loturi printr-o hotărâre definitivă din 22 ianuarie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la data de 5 februarie 1998. Printr-o ordonanță în afara audierii din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 5 februarie 1998, tribunalul a stabilit la cinzeci de ani din 9 martie 1998 pentru tragerea la sorți a loturilor menționate. Din cele zece audieri stabilite între 5 octombrie 1998 și 19 iunie 2000, una a fost amânată pentru expertiză și patru au fost amânate pentru a permite părților să încerce să ajungă la o soluționare amiabilă a diferendului. la 7 februarie 1979, instanța stabilise la 4 aprilie 1979 hotărârea definitivă a instanței din Locri în fața instanței judecătorești din Reggio de Calabria. La 7 februarie 1979, instanța stabilise interdicția de a prezenta concluziile la 4 aprilie 1979; cu toate acestea, această audiere nu avea loc decât la 16 mai 1979, ca urmare a unei trimiteri din oficiu. Prin Hotărârea din 9 aprilie 1981, al cărei text fusese depus la grefa din 29 iunie 1981, Curtea a respins recursul. 10. La 22 septembrie 1981, domnul T. s La 26 mai 1984, reclamanta a reînceput procedura în fața instanței de apel a Catanzaro. Din cele șase ședințe prevăzute între 19 decembrie 1984 și 23 octombrie 1985, două au fost amânate din oficiu, una la cererea părților și două la cererea pârâtului, fiind absentă. La 18 decembrie 1985, părțile își prezentaseră concluziile și încuviințarea pledoariilor în fața camerei competente fusese stabilită la 18 martie 1986; cu toate acestea, această audiere nu era ținută decât la 3 noiembrie 1987, ca urmare a patru trimiteri la cererea părților și a trei trimiteri la cererea pârâtului, dintre care unul era absent; printr-o hotărâre din 1 martie 1988, al cărei text fusese depus la grefă la 9 aprilie 1988, Curtea a respins recursul. 12. La 27 iunie 1988, M. T. s Iulie 1989, al cărui text fusese depus la grefa din 14 noiembrie 1989, Curtea a respins recursul. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 13. Recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) (14). Până în prezent, aceasta a durat aproape 26 de ani și două luni pentru o instanță, inclusiv cele trei instanțe pentru partea din procedură care a avut o hotărâre definitivă. 17. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 18. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea ștearsă decât . imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 252 633 632 lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 100 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 21. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 75 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. De asemenea, recurenta solicită 15 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 5 945 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții 23. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale și consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru cheltuielile de judecată și cheltuielile de judecată pentru procedura în fața Curții și acordă recurentei. Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 75 000 000 (șaizeci și cinci de milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l de la expirarea termenului menționat și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 7 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE GRATTERI c. ITALIE
(Requête n°
45886/99)
ARRÊT
7 novembre 2000
07/02/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Gratteri c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
J.-P.
Costa
,
président
,
M.
W.
Fuhrmann
,
M.
B.
Conforti
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 octobre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M
me
Sarina Gratteri (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 octobre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45886/99. La requérante est représentée par M
e
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999.
3.
Le 12 juillet 1974, la requérante assigna M. T. devant le tribunal de Locri (Reggio de Calabre) afin d’obtenir la dissolution d’une société de fait et le partage des biens de ladite société.
4.
L’instruction commença le 6 décembre 1974. Des vingt audiences fixées entre le 6 février 1975 et le 3 mars 1977, trois furent renvoyées d’office, une à la demande des parties, cinq concernèrent le dépôt de documents et neuf l’audition de témoins. La présentation des conclusions eut lieu le 5 mai 1977 et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 15 novembre 1977. Par un jugement non définitif du 6
décembre 1977, dont le texte fut déposé au greffe le 17 décembre 1977, le tribunal prononça la dissolution de la société et remit les parties devant le juge pour le partage des biens.
5.
L’instruction reprit le 2 février 1978. Des trente-six audiences prévues entre le 6 avril 1978 et le 15 juillet 1991, douze furent renvoyées à la demande des parties, neuf d’office, deux à la demande de la requérante et deux à la demande du défendeur, quatre concernèrent une expertise et quatre la jonction de la présente affaire avec d’autres pendantes devant le même tribunal. Par une ordonnance hors audience du 16 octobre 1991, le tribunal déclara l’interruption de la procédure suite au décès du conseil de la requérante.
6.
Le 13 avril 1992, la requérante reprit la procédure et le juge fixa l’audience suivante au 16 novembre 1992. Le 15 novembre 1993, l’audience de présentation des conclusions fut fixée au 17 janvier 1994. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 21 juin 1994. Par une ordonnance hors audience du 1
er
juillet 1994, le tribunal rouvrit l’instruction, nomma un expert et remit les parties devant le juge à l’audience du 18 juillet 1994.
7.
Des quinze audiences prévues entre le 7 novembre 1994 et le 21
avril
1997, douze concernèrent l’expertise et trois compléments de cette dernière, et trois furent reportées d’office. Le 16 juin 1997, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 14 juillet 1997. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 2 décembre 1997. Par un jugement non définitif du 22 janvier 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 5 février 1998, le tribunal décida le partage des biens en deux lots. Par une ordonnance hors audience du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 5 février 1998, le tribunal fixa l’audience du 9 mars 1998 pour le tirage au sort desdits lots.
8.
Des dix audiences fixées entre le 5 octobre 1998 et le 19 juin 2000, une concerna une expertise et quatre furent reportées afin de permettre aux parties d’essayer de parvenir à un règlement amiable du différend. L’audience suivante fut fixée au 16 octobre 2000.
9.
Parallèlement, le 31 janvier 1978, M. T. avait interjeté appel du jugement non définitif du tribunal de Locri devant la cour d’appel de Reggio de Calabre. Le 7 février 1979, la cour avait fixé l’audience de présentation des conclusions au 4 avril 1979 ; toutefois, cette audience ne se tint que le 16 mai 1979, suite à un renvoi d’office. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente avait eu lieu le 6 décembre 1979. Par un arrêt du 9
avril 1981, dont le texte avait été déposé au greffe le 29 juin 1981, la cour avait rejeté l’appel.
10.
Le 22 septembre 1981, M. T. s’était pourvu en cassation. Par un arrêt du 1
er
mars 1983, dont le texte avait été déposé au greffe le 2 juin 1983, la Cour avait cassé en partie l’arrêt de la cour d’appel et avait remis les parties devant la cour d’appel de Catanzaro.
11.
Le 26 mai 1984, la requérante avait reprit la procédure devant la cour d’appel de Catanzaro. La mise en état de l’affaire avait commencé le 26
septembre 1984. Des six audiences prévues entre le 19 décembre 1984 et le 23 octobre 1985, deux avaient été reportées d’office, une à la demande des parties et deux à la demande du défendeur, la requérante étant absente. Le 18 décembre 1985, les parties avaient présenté leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente avait été fixée au 18
mars
1986 ; toutefois, cette audience ne s’était tenue que le 3
novembre
1987, suite à quatre renvois à la demande des parties et trois renvois à la demande du défendeur, dont un car la requérante était absente. Par un arrêt du 1
er
mars 1988, dont le texte avait été déposé au greffe le 9
avril 1988, la cour avait rejeté l’appel.
12.
Le 27 juin 1988, M. T. s’était pourvu en cassation. Par un arrêt du 14
juillet
1989, dont le texte avait été déposé au greffe le 14
novembre
1989, la Cour avait rejeté le pourvoi.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
14.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
15.
La période à considérer a débuté le 12 juillet 1974 et est, à ce jour, encore pendante.
16.
Elle a à ce jour déjà duré presque vingt-six ans et deux mois pour une instance, y compris les trois instances pour la partie de la procédure ayant eu un jugement non définitif.
17.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
18.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
19.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
20.
La requérante réclame 252 633 632 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 100 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi.
21.
La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 75
000
000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
22.
La requérante demande également 15 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 5 945 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
23.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, et estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
24.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 75 000 000 (soixante-quinze millions) lires italiennes pour dommage moral
et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 novembre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président