ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5245/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 119 din 27 martie 2009, Curtea de

Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea

formulată de reclamantul B.I.F., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., și a

anulat Ordinul nr. 1300 din 19 septembrie 2008 emis de conducătorul autorității

pârâte, prin care reclamantul a fost sancționat disciplinar cu diminuarea

drepturilor salariale cu 20% pe o perioadă de 3 luni.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 50

alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007, la actul administrativ de sancționare se

anexează raportul comisiei de disciplină, actul de sancționare și raportul

comisiei de disciplină comunicându-se, așadar, sub sancțiunea nulității

absolute.

În speță, raportul comisiei

de disciplină a fost comunicat reclamantului anterior și separat de actul de

sancționare, împrejurare sancționată de dispozițiile legale mai sus citate cu

nulitatea absolută, neputând fi reținute apărările pârâtei întemeiate pe

interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (6) coroborat cu art. 18 alin. (5) lit.

c) din Regulamentul de organizare si funcționare al Comisiei de disciplină din

cadrul A.N.A.F., aprobat prin Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 71/2008,

deoarece o astfel de interpretare ar contrazice prevederile legale cu forță

juridică superioară ale H.G. nr. 1344/2007, mai sus amintite.

Referitor la încălcarea

dispozițiilor art. 50 alin. (3) lit. e) din H.G. nr. 1344/2007, instanța de

fond a reținut că, potrivit acestei dispoziții legale, actul administrativ de

sancționare trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, sub sancțiunea nulității

absolute, mențiunea privind instanța competentă la care poate fi contestat

acesta, cerința respectivă fiind îndeplinită prin individualizarea instanței,

sub dublul aspect al competenței, atât material cât și teritorial, nefiind

suficientă trimiterea la instanța de contencios administrativ competentă.

Cu privire la fondul cauzei,

prima instanță a reținut că fapta imputată reclamantului nu poate fi reținută

ca abatere disciplinară în sensul art. 77 alin. (1) din Legea nr. 188/1999,

deoarece art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. atribuie conducătorului inspecției

fiscale posibilitatea de a decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de

la data încheierii inspecției fiscale și până la data împlinirii termenului de

prescripție, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data

efectuării verificărilor sau erori de calcul care influențează rezultatele

acestora iar nu obligativitatea re verificării.

În aceste condiții, se arată

în considerentele sentinței atacate, fapta reținută în sarcina reclamantului nu

poate fi considerată abatere disciplinară în sensul art. 77 alin. (1) din Legea

nr. 188/1999, deoarece nu se poate reține în sarcina acestuia, ca încălcare cu

vinovăție a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice deținute, fapta de a

nu opta între ipotezele unei norme juridice dispozitive, ce permitea

reclamantului posibilitatea de a alege între posibilitatea de a dispune

reverificarea sau nu în raport de aprecierea făcută asupra existenței unor date

suplimentare.

De asemenea, arată prima

instanță, deși se arată în actul contestat că fapta reținută în sarcina

reclamantului „a generat nerecuperarea unui posibil prejudiciu la bugetul de

stat”, nu se încearcă a se stabili dacă această faptă a produs un prejudiciu

real.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs autoritatea fiscală

pârâtă, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora

modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

Astfel, susține autoritatea

recurentă, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 50

alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a

comisiilor de disciplină, Raportul Comisiei de disciplină nr. 109.17.00 din 3

septembrie 2008 fiind transmis intimatului-reclamant prin poștă cu adresa din

12 septembrie 2008, în conformitate cu art. 15 alin. (6) din Ordinul

Președintelui A.N.A.F. nr. 71/2008 privind organizarea și funcționarea Comisiei

de disciplină din cadrul A.N.A.F.

Referitor la fondul cauzei,

recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a reținut în mod netemeinic lipsa

vinovăției intimatului-reclamant, deși faptele sale constituie abatere

disciplinară în sensul prevederilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 188/1999,

republicată și art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.,

republicată, prin aceea că trebuia să se autosesizeze în legătură cu posibilele

nelegalități în ceea ce privește rambursarea TVA în favoarea SC C.T. SRL ca

urmare a comunicării cu nr. A/3004063 din 16 mai 2006 făcută de I.P.J. Olt –

Serviciul de investigare a fraudelor.

Intimatul-reclamant a

formulat întâmpinare prin care, în esență, a susținut că hotărârea instanței de

fond este legală și temeinică, dispozițiile art. 50 alin. (3) lit. e) și art. 50

alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007 sancționând cu nulitatea absolută actul

administrativ de sancționare ca urmare a faptului că a fost comunicat fără să

cuprindă indicarea instanței competente unde poate fi contestat și fără să aibă

anexat raportul comisiei de disciplină.

În ceea ce privește fondul

cauzei, intimatul-reclamant susține că instanța de fond a reținut în mod legal

că, în calitatea sa, avea dreptul să aprecieze dacă se impunea sau nu

verificarea aspectelor referitoare la TVA.

Recursul este întemeiat.

Într-adevăr, potrivit art. 50

alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007, „la actul administrativ de sancționare se

anexează raportul Comisiei de disciplină, sub sancțiunea nulității absolute”,

dar interpretarea strict formală dată de instanța de fond este greșită,

ignorându-se scopul acestei reglementări.

Astfel, instanța de recurs

reține că scopul urmărit este acela ca, prin anexarea raportului Comisiei de

disciplină la actul administrativ de sancționare, să se realizeze comunicarea

raportului, iar nu simultaneitatea aducerii la cunoștință a celor două acte.

Este evident că legiuitorul

a urmărit să sancționeze cu nulitatea absolută, nu lipsa simultaneității, ci

faptul necomunicării raportului Comisiei de disciplină, în scopul ca persoana

sancționată să-și poată formula apărările corespunzătoare.

Or, în cauză, este

necontestat faptul că raportul Comisiei de disciplină fusese comunicat

intimatului-reclamant anterior comunicării Ordinului de sancționare nr. 1300

din 19 septembrie 2008, ceea ce face ca dispozițiile art. 50 alin. (4) din O.G.

nr. 1344/2007 să nu fie aplicabile în sensul reținut de instanța de fond.

În al doilea rând, este

adevărat că, potrivit art. 50 alin. (3) lit. e) din H.G. nr. 1344/2007, „sub

sancțiunea nulității absolute, actul administrativ de sancționare va cuprinde

în mod obligatoriu instanța competentă la care poate fi contestat și prin care

s-a dispus sancțiunea disciplinară”.

Or, în cauză, ordinul

contestat, conține menținea expresă: „cu drept de contestare în termen de 30 de

zile de la comunicare la instanța de contencios administrativ, în condițiile

legii”, mențiune pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind în concordanță

cu dispozițiile legale citate mai sus, din moment ce a fost în măsură să ofere

celui sancționat suficiente date pentru exercitarea căii de atac.

Astfel fiind, în mod greșit

a reținut instanța de fond că ordinul de sancționare este lovit de nulitate în

condițiile dispozițiilor citate mai sus.

În ceea ce privește fondul

cauzei, este necontestat că intimatul-reclamant, în calitate de director executiv

adjunct la D.G.F.P. Olt, ca urmare a sesizării I.P.J. Olt – Serviciul de

investigare a fraudelor, a luat cunoștință de existența unor nereguli

referitoare la rambursarea de TVA în cazul SC C.T. SRL, dar nu a întreprins

nici o măsură legală și nu a dispus efectuarea unei inspecții fiscale pentru a

stabili situația rambursărilor respective.

Intimatul-reclamant a

susținut, iar instanța de fond a reținut că nu exista obligativitatea

dispunerii unei asemenea verificări, efectuarea sau neefectuarea inspecției

fiscale într-o astfel de situație fiind lăsată la aprecierea conducătorului

acelui compartiment de lucru.

Astfel, din actele dosarului

rezultă că, în urma sesizărilor făcute cu nr. A/3004063 din 16 mai 2006 și nr. A/3004063

din 30 ianuarie 2007 de I.P.J. Olt – Serviciul de investigare a fraudelor în

legătură cu 21 de facturi fiscale emise de SC S.M. SRL, a fost efectuat un control

fiscal la SC C.T. SRL, iar în procesul-verbal nr. 1311 din 5 martie 2007,

avizat și de intimatul-reclamant, s-a menționat că, în privința sumei de

98.704,62 lei (RON), reprezentând TVA dedusă și rambursată în favoarea celei

din urmă firme, nu se poate stabili dacă această sumă reprezintă prejudiciu

pentru bugetul statului.

Comisia de disciplină a

reținut că, în raport cu constatările și concluziile inspecției fiscale, era

necesar ca intimatul-reclamant să dispună efectuarea unei inspecții fiscale

generale la SC C.T. SRL, mai ales că ulterior organele de poliție au pus la

dispoziție documentele necesare, iar cele două societăți comerciale au intrat

în procedura reorganizării și falimentului.

Potrivit art. 105 alin. (3)

din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., „inspecția fiscală se efectuează o

singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate

bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

Prin excepție, conducătorul inspecției fiscale competente poate decide

reverificarea unei anumite perioada dacă, de la data încheierii inspecției

fiscale și până la data împlinirii termenului de prescripție, apar date

suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor

sau erori de calcul care influențează rezultatele acestora”.

Dar, având în vedere concluziile

incomplete și ambigui ale primului control, precum și datele ulterioare privind

cele două societăți comerciale, precum și competențele generale ale organelor

fiscale în legătură cu veniturile bugetului de stat, instanța de recurs reține

că intimatul-reclamant, în calitatea pe care o avea și în funcție de atribuțiile

și sarcinile avute, era dator să dispună efectuarea unei inspecții fiscale

generale.

Neprocedând în acest mod,

intimatul-reclamant și-a încălcat îndatoririle de serviciu, fapta sa

constituind abaterea disciplinară prevăzută la art. 77 alin. (2) lit. j) din

Legea nr. 188/1999, republicată.

Astfel fiind, recursul va fi

admis, iar sentința instanței de fond va fi modificată în totalitate și, în

raport cu considerentele de mai sus, acțiunea reclamantului va fi respinsă ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 119 din 27 martie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată,

în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul B.I.F., ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2009.