ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4903/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4903/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 9 martie 2009 pe rolul Tribunalului

Mehedinți

sub nr. 2409/101/2009, reclamanta B.A. a solicitat, în temeiul Legii nr.

10/2001, obligarea pârâtelor Primăria comunei Burila Mare și Prefectura

Mehedinți, la emiterea deciziei de acordare de despăgubiri pentru suprafața de

1.807 mp teren situat în intravilanul comunei Burila Mare, sat Tigănași,

eventual restituirea în natură, în măsura în care mai este posibilă.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, în fapt, socrii săi B.G. și B.E., au deținut în proprietate un teren

de 2.500 mp și casa cu trei camere, bucătărie și cămară. Aceste bunuri le-au

vândut la 29 martie 1974 reclamantei și soțului său, B.M., care în prezent este

decedat.

La momentul înstrăinării și încă trei ani

după această data, în casa a funcționat magazinul sătesc de la care primeau

chirie.

In următorii ani, casa le-a fost luată

fără nicio explicație și demolată, iar terenul a fost ocupat de o construcție

nouă, ce aparține Primăriei.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991,

i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 693 mp

A făcut demersuri pentru diferența de

teren, însă i s-a comunicat că nu poate fi restituită conform Legii 18/1991,

fiindcă este ocupat de construcția statului.

La apariția Legii nr. 10/2001, s-a

adresat cu notificare Primăriei Burila Mare, solicitând restituirea întregii

suprafețe de teren sau acordarea de despăgubiri.

In dovedirea acțiunii, reclamanta a depus

la dosar următoarele înscrisuri: notificarea nr. 11 l/N/2001, actul de vânzare

încheiat la 3 noiembrie 1936, actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.

1353 din 29 martie 1974, planul cadastral al localității, xerocopia unui

înscris sub semnătură privată intitulat chitanță, Hotărârea Comisiei Județene

de Fond Funciar nr. 312 din 18 noiembrie 2008, adresa nr. 82818 din 10

octombrie 1990 a Arhivelor Statului Călărași, Hotărârea nr. 554 din 31

octombrie 1990 dată în dosar nr. 1083/1990 de Comisia pentru aplicarea

prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, acte de stare civilă și a solicitat

încuviințarea probei testimoniale cu martorii B.G. și S.E., pentru a dovedi

perioada în care a fost demolată construcția.

In baza rolului activ prevăzut de disp.

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța a solicitat relații de la Primăria

comunei Burila Mare.

Cu adresa nr. 20105 din 01 iunie 2009,

Primăria Burila Mare a răspuns la relațiile solicitate înaintând și

documentația aferentă cererilor formulate de reclamantă, conform legilor

fondului funciar și Legea nr. 10/2010.

Prin

sentința civilă nr. 275 din 06 octombrie 2009, Tribunalul Mehedinți, s

ecția

civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a

constatat următoarele:

Prin notificarea nr. 1111/N/2001 adresată

Primăriei Burila Mare, reclamanta B.A. a solicitat, conform Legii nr. 10/2001,

restituirea suprafeței de 2.500 mp de teren intravilan situat în satul Tigănași

iar, dacă nu este posibil, în echivalent, cu suprafață și categorie, precum și

despăgubiri bănești actualizate pentru construcția edificată și demolată de pe

acest teren, bunuri ce i-au aparținut conform contractului de vânzare cumpărare

nr. 1353 din 29 martie 1974.

Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din

Legea nr. 10/2010, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în

restituire în natura sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv, a acestora.

Prin contractul de vânzare cumpărare

încheiat de reclamantă, aceasta, împreună cu soțul său B.M. (în prezent,

decedat), au cumpărat de la socrii reclamantei - B.G. și B.E. - un imobil teren

loc de casă situat în vatra satului Tigănași comuna Burila Mare, în suprafață

de 200 mp și casa situată pe acest teren construită din lemn și acoperită cu

țiglă, cu vecini: R - drum, A- CAP, M2 - drum și MN - N.C.

In aceste circumstanțe, prima instanță a

apreciat că reclamanta și soțul său, au dobândit prin acest contract doar 200

mp și nu 2.500 mp, diferența de 2.300 mp fiind preluată de CAP de la vânzători,

anterior încheierii contractului, așa încât, pentru redobândirea dreptului de

proprietate asupra acestei suprafețe, sunt îndreptățiți. conform legilor

fondului funciar, iar nu Legii nr. 10/2001, moștenitorii fostului proprietar,

de la care CAP-ul care a preluat terenul.

Reclamanta a mai susținut că prin

chitanța întocmită ulterior contractului autentic (fila 6), vânzătorii le-au

vândut și diferența de teren, astfel încât au devenit proprietari asupra

întregii proprietăți de 2.500 mp Instanța fondului a apreciat că această

chitanță este lipsită de valoare juridică, fiindcă respectiva suprafață nu mai

era în patrimoniul promitenților vânzători, ci al CAP-ului.

Din adresa nr. 82818 din 10 octombrie

1990 (fila 15 dosar primă instanță) a rezultat că B.E. împreună cu cei doi fii,

M. și M.N., au fost dislocați la 18 iunie 1951 în Călărași, unde au locuit până

în 1955.

Din aceea perioadă, în imobilul

construcție, ce face obiectul notificării, a funcționat magazinul sătesc, cu

aproximație până în anii 1980 - 1981 (conform adresei nr. 2051 din 01 iunie

2009).

Pe de altă parte, chiar dacă reclamanta

și soțul ei au cumpărat casa și terenul de 200 mp în anul 1974, pe toată

perioada funcționării magazinului, cooperativa de consum plătea chirie familiei

B., aspect recunoscut de reclamanta însăși.

Prin urmare, aceasta nu a făcut dovada

preluării abuzive a construcției și, mai mult, fără niciun suport probator,

susține că a fost demolată abuziv de organele locale.

Dovada contrară a acestor susțineri o

reprezintă înscrisul de la fila 50, din care rezultă că B.E., soacra petentei,

a arătat Comisiei Locale de Fond Funciar Burila Mare că, în urmă cu cca. 20

ani, ea a vândut materialele din casă, iar pe plat CAP a construit o brutărie,

motiv pentru care a solicitat să i se acorde teren corespunzător, de 2.500 mp

în intravilanul satului Țigănași.

Declarațiile martorilor au fost apreciate

ca nerelevante, întrucât martorul B.G. a învederat că demolarea s-a produs în

1952 - 1953 (deci, anterior vânzării), pe când martora S.E. nu știe cine a demolat

casa și nici perioada.

Totodată, tribunalul a mai constatat că

în ceea ce privește suprafața de teren pentru care reclamanta este îndreptățită

la restituire, a rezultat că aceasta a solicitat-o în baza Legii nr. 169/1997,

fiindu-i reconstituit dreptul de proprietate prin TP nr. 10268/2004 (fila 32).

Î

mpotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta

B.A.,

criticând-o pentru netemeinicie, întrucât, din probele administrate în cauză,

cu trimitere la depozițiile martorilor și acte, în opinia sa a rezultat că:

imobilul - construcție și teren în suprafață de 2.500 mp a aparținut apelantei

și soțului său; imobilul a fost preluat abuziv de autoritățile legale în

perioada regimului trecut, în acest imobil funcționând magazinul sătesc; casa a

fost demolată și pe acest amplasament a fost edificată o construcție nouă, ce

aparține Primăriei; chiar și reconstituirea dreptului de proprietate pentru o

parte din teren, înseamnă o recunoaștere de către autoritățile locale, a

susținerilor reclamantei.

S-a arătat, de asemenea, că hotărârea

atacată este superficială și contradictorie, întrucât, deși se reține că

imobilul a fost proprietatea reclamantei, pentru care primea chirie de la

autorități, se reține totodată că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a

construcției.

Prin

decizia civilă nr. 10 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă și pentru cauze cu minori si de familie, a respins ca nefondat

apelul

declarat de reclamantă, apreciind că prima instanță a aplicat corect dispozițiile

Legii nr. 10/2001, în speța supusă analizei.

In acest sens, instanța de apel a reținut

că depoziția martorului B.G. (fila 93 dosar fond) este irelevantă în susținerea

situației de fapt expusă de reclamantă, întrucât martorul declară expres că

demolarea casei s-a făcut în 1952 - 1953, deci anterior cumpărării imobilului

(1974), iar în ceea ce privește pe martora S.E. (fila 94 dosar fond) aceasta a

declarat că nu are cunoștință cine și când a demolat construcția.

Actele relevante depuse la dosar, au

dovedit numai că reclamanta și soțul său au dobândit construcția și terenul în

suprafață de 200 mp (contractul de vânzare-cumpărare din 29 martie 1974), iar

în imobilul construcție a funcționat magazinul sătesc, până în 1980-1981

(adresa nr. 2051 din 01 iunie 2009, coroborată cu recunoașterea reclamantei)

pentru care aceasta și soțul său au încasat chirie.

Curtea de Apel a constatat că nu există

probe certe la dosar, din care să rezulte că terenul ce a făcut obiectul

vânzării-cumpărării, a fost în suprafață de 2.500 mp, întrucât chitanța - act

sub semnătură privată (f.6 dosar fond) - încheiată după 1974, se referă la

terenul ce intrase în patrimoniul C.A.P, „ocupat abuziv de CAP".

De asemenea, s-a apreciat că nu s-a făcut

dovada preluării abuzive și demolării construcției de către autoritățile

locale; dimpotrivă, din probele dosarului, între care înscrisul de la fila 50

dosar fond (cerere B.E.) rezultă că soacra petentei a vândut materialele din

casă, ceea ce constituie o prezumție și a demolării imobilului, de către

familia reclamantei.

Reconstituirea dreptului de proprietate

asupra terenului, în temeiul Legilor fondului funciar, nu înseamnă o

recunoaștere a dreptului reclamantei, în prezenta cauză - cum susține aceasta -

ci, dimpotrivă, confirmă motivarea sentinței, în sensul că terenul intrase în

patrimoniul CAP și, ca atare, nu s-a transmis dreptul de proprietate la

reclamantă.

Prin urmare, terenul în litigiu nu a fost

preluat abuziv de stat de la reclamantă și, în consecință, nu face obiectul

restituirii în temeiul Legii 10/2001.

Și critica ce viza nemotivarea sentinței

atacate, a fost înlăturată ca nefondată, instanța de apel constatând că

hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și susținerile

reclamantei.

Î

mpotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamanta B.A., în

temeiul dispozițiilor art. 299 si urm. C. proc.

civ., arătând că decizia

atacată este netemeinică, întrucât din

probatoriul administrat a rezultat neîndoielnic că imobilul în litigiu a

aparținut acesteia și soțului său, iar din declarațiile martorilor a rezultat

că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către autoritățile locale în

perioada regimului trecut.

A mai arătat că, tot din declarațiile

martorilor a rezultat că imobilul construcție a fost demolat, iar pe

amplasamentul acestuia a fost ridicată o nouă construcție ce aparține

Primăriei.

Din faptul că autoritățile locale au

reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei pentru o parte din teren

rezultă, per a contrario, că acesta a aparținut reclamantei.

Recurenta a mai susținut că motivarea

instanței de fond este superficială și contradictorie, în sensul că, deși

reține că imobilul în litigiu este proprietatea sa, întrucât primea chirie

pentru folosirea lui de autoritățile locale, a apreciat greșit că nu s-a făcut

dovada preluării abuzive a construcției.

Pe de altă parte, în mod greșit s-a

reținut că ar fi fost demolat imobilul-construcție de către soacra reclamantei,

înscrisul existent la dosar care atestă această situație, reprezentând un fals.

Recursul

este nul, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar

potrivit art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de

recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-una

din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Per a contrario, rezultă că, dacă

dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din

cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o

parte, indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar

pe de altă parte, dezvoltarea acestuia să se circumscrie unor critici privind

modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Conform art. 303 C. proc. civ. recursul

se motivează prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a

fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2),

care se referă la motivele de ordine publică.

In consecință, în măsura în care recursul

nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu

pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac

va fi lovită de nulitate.

In speță, succesiunea de fapte și

afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de

vedere juridic, în așa fel încât să se poată identifica vreo critică

susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita

controlul judiciar în recurs.

In cererea de recurs nu se fac referiri

la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt motivele de

nelegalitate ale deciziei recurate, ci se reiterează, practic, motivele cererii

de chemare în judecată, respectiv, acele împrejurări de fapt care au determinat

reclamanta să apeleze la procedura judiciară.

Recursul este o cale extraordinară de

atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței

competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept,

astfel încât, chestiunile legate de aprecierea și evaluarea situațiilor de fapt

nu pot fi analizate în acest cadru procesual.

Pentru considerentele arătate, constatând

și că în speță nu sunt incidente motive de ordine publică, Înalta Curte urmează

a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul

dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta B.A., împotriva deciziei civile nr. 10 din 21 ianuarie

2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 octombrie

2010.