ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3084/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 341 din 2 decembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C.D. SRL Oloșag, județul Timiș în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș și a dispus anularea deciziei de impunere fiscală nr. 560 din 30 martie 2007 emisă de pârâtă în baza R.I.F. nr. 1931/2007 și decizia nr. 479/123 din 18 iulie 2007 emisă de aceeași pârâtă, obligând totodată pârâta să ramburseze suma de 1.100.927 lei reprezentând T.V.A. și majorări aferente. A fost obligată pârâta și la plata sumei de 58.380,25 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că din probatoriile administrate, înscrisuri și cele două expertize efectuate în cauză (tehnică agricolă și contabil-judiciară) a rezultat că cele două acte administrative emise de pârâtă și atacate de reclamantă au fost date cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză. Astfel, pentru T.V.A. în sumă de 171.716 lei, cu majorări aferente în sumă de 13.737 lei, calculat la valoarea neamortizată a utilajului provenit din import, la data scoaterii din evidență, sunt aplicabile dispozițiile art. 128 alin. (9) C. fisc. și pct. 8 lit. a) din Normele Metodologice de aplicare a acestuia, întrucât reclamanta a făcut dovada că utilajul a fost incendiat, incendiul fiind socotit un caz de forță majoră, măsura de colectare a acestui T.V.A.

fiind așadar nelegală și impunându-se anularea sa. Privitor la obligația de a plăti T.V.A. în cuantum de 221.994 lei cu majorări aferente de 140.256 lei, instanța de fond a reținut că reclamanta are drept de deducere deoarece potrivit art. 64 alin. (5) din Normele de aplicare a codului fiscal „pentru importatorii care nu îndeplinesc obligațiile de la alin. (2) – alin. (4) din art. 64 (evidențierea taxei aferente importului în jurnalele pentru cumpărări și cele pentru vânzări) organele fiscale competente vor aplica măsura prevăzută de art. 64 alin. (5) lit. a) din Norme”, fiind un import destinat operațiunilor cu drept de deducere. De asemenea, reține instanța de fond, pentru T.V.A. în sumă de 46949 lei, cu majorări de 25475 lei, reclamanta are drept de deducere, din probatorii nerezultând că utilajele în discuție ar fi fost înstrăinate, dimpotrivă, reclamanta a desfășurat activități agricole în permanență.

În privința impunerii sumei de 17372 lei, considerată ca T.V.A. nedeductibilă, instanța a reținut că măsura pârâtei de a reduce T.V.A. de recuperat cu această sumă este nelegală, dat fiind că reclamanta a înregistrat corect în contabilitate facturile de achiziție de îngrășăminte și a dedus corect T.V.A. de pe acestea, aplicabil fiind art. 145 alin. (1) și (3) C. fisc. Măsura pârâtei de a considera nedeductibil fiscal și T.V.A. în sumă de 12747 lei pentru activități de prestări servicii constând în lucrări agricole pe lunile iunie-iulie 2008 a fost considerată, de asemeni, nelegală de instanța de fond, la baza lucrărilor agricole stând contractele cu nr. 124 din 31 ianuarie 2005 și 139 din 30 iunie 2005. Privitor la T.V.A.

nedeductibilă în cuantum de 21.609 lei, respinsă la rambursare, instanța de fond reține că măsura este nelegală numai pentru suma de 12182 lei raportată la suprafața de teren calamitată de 345 ha din totalul de 612 ha care face obiectul unui contract de închiriere. Pentru T.V.A. în sumă de 42000 lei aferent unor venituri estimate la suma de 221054 lei pentru utilajele care ar fi fost date gratuit unei alte societăți, instanța de fond a reținut că greșit a fost respins la rambursare, dat fiind că reclamanta a prezentat dovezi că utilajele respective au fost trimise spre reparare la SC P., astfel că nu se aplică dispozițiile art. 66 C. fisc., așa cum pretinde pârâta. Pentru T.V.A.

în sumă de 409.225 lei calculat la valoarea de 2.153.977 lei, reprezentând valoarea unor produse ce nu au fost scoase din gestiune, figurând artificiul în sold, instanța de fond a stabilit, de asemeni, că este o impunere care nu se poate întemeia pe dispozițiile art. 128 alin. (3) C. fisc., documentele verificate de pârâtă neevidențiind un minus la inventar, practic fiind vorba doar de o eroare de înregistrare în contabilitate. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal, pârâta D.G.F.P. Timiș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind invocat motivul de modificare al sentinței prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Recurenta-pârâtă susține, în esență, prin motivele de recurs formulate că în mod eronat instanța de fond s-a sprijinit în pronunțarea soluției pe expertiza contabilă întocmită în cauză, în pofida faptului că au fost formulate obiecțiuni la această expertiză, expertul bazându-se pe acte și documente ce nu au fost prezentate organelor de control fiscal. Astfel, susține recurenta-pârâtă, mai multe utilaje agricole achiziționate din import de către intimata-reclamantă nu au fost folosite pentru desfășurarea activității productive agricole, iar două dintre acestea nu au fost scăzute din gestiunea societății, deși nu mai existau fizic, societatea pretinzând că au fost distruse într-un incendiu dar nu a prezentat acte doveditoare decât ulterior în timpul judecării cauzei.

În mod corect, susține recurenta-pârâtă, organele de control au constatat că mai multe bunuri importate pentru care s-a obținut exonerarea de la plata T.V.A., la data controlului nu se aflau în posesia societății, ci se aflau la SC P. SRL Stancuta, ele fiind puse gratuit la dispoziția acestei societăți și nu trimise la reparat, așa cum susține intimata-reclamantă, care nu a făcut nici un demers să le fie restituite nici chiar în perioada controlului. Dat fiind că intimata-reclamantă deține 5 % din capitalul social al SC P.A. SRL, organele de control au considerat că între cele două societăți a existat de fapt un contract de închiriere de utilaje.

Pentru prestările de servicii, susține recurenta-pârâtă organele de control în mod corect au considerat T.V.A.-ul aferent nedeductibil, documente noi care să infirme acest lucru fiind prezentate ulterior expertului, iar pentru suprafața de teren închiriată de 612 ha teren, intimata-reclamantă nu a prezentat documente justificative din care să reiasă calamitatea pe acest teren, expertul constând acest lucru numai în baza unor documente depuse de societate. De asemenea, susține recurenta-pârâtă, societatea reclamantă a înregistrat minusuri în gestiune pe care însă nu le-a înregistrat în contabilitate, iar cheltuielile aferente acestor pierderi reprezintă cheltuieli nedeductibile fiscal, instanța în mod eronat considerând că este vorba despre o simplă eroare de înregistrare în contabilitate a sumei de 2.153.975 lei.

Recurenta-pârâtă concluzionează că societatea reclamantă a încălcat în mod repetat prevederile Legii nr. 571/2003, republicată și completată, privind Codul fiscal, fapt pentru care i-au fost respinse la rambursare sumele solicitate. Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta-intimată. Intimata-reclamantă SC C.D. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Recursul este nefondat și urmează a fi respins, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare: În primul rând, este de observat că recurenta-pârâtă nu a invocat în cererea de recurs nici un motiv de nelegalitate sau netemeinicie care a stat la baza hotărârii pronunțate de către instanța de fond, aceasta reluând de fapt susținerile formulate prin întâmpinare în fața instanței de fond și concluzionând la modul general că societatea reclamantă a încălcat prevederile Legii nr. 571/2003, republicată și completată privind Codul fiscal, în mod repetat, ceea ce a impus respingerea cererii de rambursare a T.V.A. Susține recurenta-pârâtă că în mod greșit instanța de judecată, la fond, a luat în calcul la pronunțarea soluției constatările expertului contabil, expertiză la care a formulat obiecțiuni, pe care instanța de judecată nu le-a luat în considerare.

Critica, sub acest aspect, nu este întemeiată, deoarece expertul contabil a răspuns la obiecțiunile formulate, fiind depus la instanța de judecată la 20 octombrie 2008, prin acesta fiind reanalizat fiecare aspect solicitat de recurenta-pârâtă. Faptul că instanța de judecată și-a motivat soluția și pe constatările celor două expertize, financiar-contabilă și agricolă, nu poate fi imputat instanței de judecată, proba astfel solicitată fiind concludentă și pertinentă cauzei, elucidând unele probleme de specialitate pentru care instanța nu posedă cunoștințele necesare. De asemeni, faptul că instanța de judecată a avut în vedere și noile probe aduse în fața instanței de judecată de către intimata-reclamantă pentru a-și dovedi susținerile din acțiune, nu poate constitui o critică întemeiată privind soluția pronunțată, instanța de fond având obligația de a analiza ansamblul tuturor probelor administrate de părți pe timpul judecării procesului.

Instanța de fond a reținut în mod corect că în raport de probele administrate cu acte și expertize, intimata-reclamantă a dovedit că utilajele provenite din import au fost utilizate în scopul realizării obiectului de activitate încă din anul 2004 până în luna august 2006, când s-a produs incendiul, acesta fiind dovedit cu documente oficiale emise de I.J.P.J. Timiș – Poliția Municipiului Lugoj și de I.P.S.U.B.J. Timiș și anume Procesul verbal de intervenție nr. 25 din 24 iunie 2006, utilajul fiind distrus în proporție de 98 %, fiind îndeplinite cerințele textului de lege, art. 128 alin. (9) C. fisc. și pct. 8 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a acestuia care prevăd că „nu constituie livrare de bunuri în sensul alin. 1) lit. a) bunurile distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a altor cauze de forță majoră”.

În mod corect a reținut instanța de fond și faptul că sunt netemeinice susținerile recurentei pârâte referitoare la faptul că mai multe bunuri importate nu se aflau în posesia societății. Intimata-reclamantă a dovedit că utilajele se aflau la SC P.A. pentru reparații, depunând contractele de service încheiate cu societatea prestatoare și probând achitarea prețului pentru aceste reparații - (Anexa 1 dosar fond), precum și facturile de transport care demonstrează efectuarea transportului utilajelor dus-întors la reparat. Așa cum bine a reținut instanța de fond la dosar nu au existat dovezi privind înstrăinarea acestor utilaje, astfel că simpla lipsă a acestora nu denotă inexistența lor.

Sunt netemeinice susținerile recurentei-pârâte și cu privire la faptul că intimata-reclamantă nu posedă facturi de prestări servicii, fapt pentru care s-a considerat nedeductibilă fiscal pentru activitatea de prestări de servicii, suma de 12747 lei, deoarece la dosar s-au depus cele două contracte – nr. 124 din 31 mai 2005 și nr. 139 din 30 iunie 2005, încheiate cu SC V. SRL, ce au stat la baza lucrărilor agricole, iar prestația de servicii de discuit teren agricol este în strânsă legătură cu activitatea agricolă pentru care societatea reclamantă este autorizată, potrivit constatărilor expertizei agricole. Cât privește susținerea pârâtei, cum că factura emisă de SC D.A.

SRL pentru servicii agricole de discuire nu conține numărul contractului de prestări servicii, instanța de fond a constatat în mod corect că este vorba doar despre o eroare materială, data intrării în vigoare a contractului fiind aceea de 22 mai 2005, potrivit convenției părților iar nu 22 aprilie 2004, de vreme ce contractul a fost încheiat și semnat la 5 aprilie 2004, iar dreptul de deducere, conform art. 145 alin. (1) C. fisc., ia naștere din momentul în care T.V.A. deductibilă devine exigibilă, în speță de la data emiterii facturii 24 mai 2004. Recurenta-pârâtă critică sentința și sub aspectul reținerii eronate de către instanță a faptului că intimata-reclamantă beneficiază de dreptul de deducere T.V.A.

pentru cele 345 ha calamitate. Proba elocventă în acest sens o constituie raportul de expertiză agricolă, care analizând documentele puse la dispoziție a constatat în mod legal și corect că suprafața calamitată a fost de 345 ha din totalul de 612 ha, cele mai multe documente provenind de la P. Sacu. În fine, neîntemeiate sunt și criticile recurentei-pârâte referitoare la faptul că „societatea a înregistrat minusuri în gestiune pe care nu le-a înregistrat”, iar instanța a înlăturat această susținere bazându-se pe înscrisurile depuse la dosar și pe expertiza contabilă efectuată în cauză. Instanța de fond, contrar celor susținute de recurentă, a procedat în mod corect deoarece recurenta-pârâtă nu a dovedit că pierderile invocate reprezintă minusuri în gestiune și nu a ținut cont că în realitate era vorba de o simplă eroare de înregistrare în contabilitate, aspect susținut și în raportul de expertiză de către specialistul-expert contabil.

Față de considerentele expuse, se constată că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, susținută de probatoriul amplu administrat în cauză, astfel încât recursul declarat de D.G.F.P. Timiș se privește ca nefondat și urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ., să fie respins. Potrivit art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă în sumă de 400 lei, onorariu de avocat, cuantumul acestuia fiind reapreciat, potrivit alin. 3) art. 274 C. proc. civ., în raport de munca îndeplinită de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Timiș împotriva sentinței civile nr. 341 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă pe recurent la plata cheltuielilor de judecată, prin apreciere, către intimata-reclamantă în valoare de 4000 lei, reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2009.