ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3084/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3084/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 341

din 2 decembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C.D. SRL Oloșag, județul

Timiș în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș și a dispus anularea deciziei

de impunere fiscală nr. 560 din 30 martie 2007 emisă de pârâtă în baza R.I.F. nr.

1931/2007 și decizia nr. 479/123 din 18 iulie 2007 emisă de aceeași pârâtă,

obligând totodată pârâta să ramburseze suma de 1.100.927 lei reprezentând T.V.A.

și majorări aferente.

A fost obligată pârâta și la

plata sumei de 58.380,25 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că din probatoriile administrate,

înscrisuri și cele două expertize efectuate în cauză (tehnică agricolă și

contabil-judiciară) a rezultat că cele două acte administrative emise de pârâtă

și atacate de reclamantă au fost date cu încălcarea dispozițiilor legale

incidente în cauză.

Astfel, pentru T.V.A. în

sumă de 171.716 lei, cu majorări aferente în sumă de 13.737 lei, calculat la

valoarea neamortizată a utilajului provenit din import, la data scoaterii din

evidență, sunt aplicabile dispozițiile art. 128 alin. (9) C. fisc. și pct. 8 lit.

a) din Normele Metodologice de aplicare a acestuia, întrucât reclamanta a făcut

dovada că utilajul a fost incendiat, incendiul fiind socotit un caz de forță

majoră, măsura de colectare a acestui T.V.A. fiind așadar nelegală și

impunându-se anularea sa.

Privitor la obligația de a

plăti T.V.A. în cuantum de 221.994 lei cu majorări aferente de 140.256 lei,

instanța de fond a reținut că reclamanta are drept de deducere deoarece

potrivit art. 64 alin. (5) din Normele de aplicare a codului fiscal „pentru

importatorii care nu îndeplinesc obligațiile de la alin. (2) – alin. (4) din art.

64 (evidențierea taxei aferente importului în jurnalele pentru cumpărări și

cele pentru vânzări) organele fiscale competente vor aplica măsura prevăzută de

art. 64 alin. (5) lit. a) din Norme”, fiind un import destinat operațiunilor cu

drept de deducere.

De asemenea, reține instanța

de fond, pentru T.V.A. în sumă de 46949 lei, cu majorări de 25475 lei,

reclamanta are drept de deducere, din probatorii nerezultând că utilajele în

discuție ar fi fost înstrăinate, dimpotrivă, reclamanta a desfășurat activități

agricole în permanență.

În privința impunerii sumei

de 17372 lei, considerată ca T.V.A. nedeductibilă, instanța a reținut că măsura

pârâtei de a reduce T.V.A. de recuperat cu această sumă este nelegală, dat

fiind că reclamanta a înregistrat corect în contabilitate facturile de

achiziție de îngrășăminte și a dedus corect T.V.A. de pe acestea, aplicabil

fiind art. 145 alin. (1) și (3) C. fisc.

Măsura pârâtei de a

considera nedeductibil fiscal și T.V.A. în sumă de 12747 lei pentru activități

de prestări servicii constând în lucrări agricole pe lunile iunie-iulie 2008 a

fost considerată, de asemeni, nelegală de instanța de fond, la baza lucrărilor agricole

stând contractele cu nr. 124 din 31 ianuarie 2005 și 139 din 30 iunie 2005.

Privitor la T.V.A.

nedeductibilă în cuantum de 21.609 lei, respinsă la rambursare, instanța de

fond reține că măsura este nelegală numai pentru suma de 12182 lei raportată la

suprafața de teren calamitată de 345 ha din totalul de 612 ha care face obiectul

unui contract de închiriere.

Pentru T.V.A. în sumă de

42000 lei aferent unor venituri estimate la suma de 221054 lei pentru utilajele

care ar fi fost date gratuit unei alte societăți, instanța de fond a reținut că

greșit a fost respins la rambursare, dat fiind că reclamanta a prezentat dovezi

că utilajele respective au fost trimise spre reparare la SC P., astfel că nu se

aplică dispozițiile art. 66 C. fisc., așa cum pretinde pârâta.

Pentru T.V.A. în sumă de 409.225

lei calculat la valoarea de 2.153.977 lei, reprezentând valoarea unor produse

ce nu au fost scoase din gestiune, figurând artificiul în sold, instanța de

fond a stabilit, de asemeni, că este o impunere care nu se poate întemeia pe

dispozițiile art. 128 alin. (3) C. fisc., documentele verificate de pârâtă

neevidențiind un minus la inventar, practic fiind vorba doar de o eroare de

înregistrare în contabilitate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen legal, pârâta D.G.F.P. Timiș, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, fiind invocat motivul de modificare al sentinței

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii”.

Recurenta-pârâtă susține, în

esență, prin motivele de recurs formulate că în mod eronat instanța de fond s-a

sprijinit în pronunțarea soluției pe expertiza contabilă întocmită în cauză, în

pofida faptului că au fost formulate obiecțiuni la această expertiză, expertul

bazându-se pe acte și documente ce nu au fost prezentate organelor de control

fiscal.

Astfel, susține

recurenta-pârâtă, mai multe utilaje agricole achiziționate din import de către

intimata-reclamantă nu au fost folosite pentru desfășurarea activității

productive agricole, iar două dintre acestea nu au fost scăzute din gestiunea

societății, deși nu mai existau fizic, societatea pretinzând că au fost

distruse într-un incendiu dar nu a prezentat acte doveditoare decât ulterior în

timpul judecării cauzei.

În mod corect, susține

recurenta-pârâtă, organele de control au constatat că mai multe bunuri

importate pentru care s-a obținut exonerarea de la plata T.V.A., la data

controlului nu se aflau în posesia societății, ci se aflau la SC P. SRL Stancuta,

ele fiind puse gratuit la dispoziția acestei societăți și nu trimise la

reparat, așa cum susține intimata-reclamantă, care nu a făcut nici un demers să

le fie restituite nici chiar în perioada controlului.

Dat fiind că

intimata-reclamantă deține 5 % din capitalul social al SC P.A. SRL, organele de

control au considerat că între cele două societăți a existat de fapt un contract

de închiriere de utilaje.

Pentru prestările de

servicii, susține recurenta-pârâtă organele de control în mod corect au

considerat T.V.A.-ul aferent nedeductibil, documente noi care să infirme acest

lucru fiind prezentate ulterior expertului, iar pentru suprafața de teren

închiriată de 612 ha teren, intimata-reclamantă nu a prezentat documente

justificative din care să reiasă calamitatea pe acest teren, expertul constând

acest lucru numai în baza unor documente depuse de societate.

De asemenea, susține

recurenta-pârâtă, societatea reclamantă a înregistrat minusuri în gestiune pe

care însă nu le-a înregistrat în contabilitate, iar cheltuielile aferente

acestor pierderi reprezintă cheltuieli nedeductibile fiscal, instanța în mod

eronat considerând că este vorba despre o simplă eroare de înregistrare în

contabilitate a sumei de 2.153.975 lei.

Recurenta-pârâtă

concluzionează că societatea reclamantă a încălcat în mod repetat prevederile Legii

nr. 571/2003, republicată și completată, privind Codul fiscal, fapt pentru care

i-au fost respinse la rambursare sumele solicitate.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii

acțiunii formulate de reclamanta-intimată.

Intimata-reclamantă SC C.D.

SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și

menținerea instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Recursul este nefondat și

urmează a fi respins, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:

În primul rând, este de

observat că recurenta-pârâtă nu a invocat în cererea de recurs nici un motiv de

nelegalitate sau netemeinicie care a stat la baza hotărârii pronunțate de către

instanța de fond, aceasta reluând de fapt susținerile formulate prin

întâmpinare în fața instanței de fond și concluzionând la modul general că

societatea reclamantă a încălcat prevederile Legii nr. 571/2003, republicată și

completată privind Codul fiscal, în mod repetat, ceea ce a impus respingerea cererii

de rambursare a T.V.A.

Susține recurenta-pârâtă că

în mod greșit instanța de judecată, la fond, a luat în calcul la pronunțarea

soluției constatările expertului contabil, expertiză la care a formulat

obiecțiuni, pe care instanța de judecată nu le-a luat în considerare.

Critica, sub acest aspect,

nu este întemeiată, deoarece expertul contabil a răspuns la obiecțiunile

formulate, fiind depus la instanța de judecată la 20 octombrie 2008, prin

acesta fiind reanalizat fiecare aspect solicitat de recurenta-pârâtă.

Faptul că instanța de

judecată și-a motivat soluția și pe constatările celor două expertize,

financiar-contabilă și agricolă, nu poate fi imputat instanței de judecată,

proba astfel solicitată fiind concludentă și pertinentă cauzei, elucidând unele

probleme de specialitate pentru care instanța nu posedă cunoștințele necesare.

De asemeni, faptul că

instanța de judecată a avut în vedere și noile probe aduse în fața instanței de

judecată de către intimata-reclamantă pentru a-și dovedi susținerile din

acțiune, nu poate constitui o critică întemeiată privind soluția pronunțată,

instanța de fond având obligația de a analiza ansamblul tuturor probelor

administrate de părți pe timpul judecării procesului.

Instanța de fond a reținut în

mod corect că în raport de probele administrate cu acte și expertize,

intimata-reclamantă a dovedit că utilajele provenite din import au fost

utilizate în scopul realizării obiectului de activitate încă din anul 2004 până

în luna august 2006, când s-a produs incendiul, acesta fiind dovedit cu

documente oficiale emise de I.J.P.J. Timiș – Poliția Municipiului Lugoj și de I.P.S.U.B.J.

Timiș și anume Procesul verbal de intervenție nr. 25 din 24 iunie 2006,

utilajul fiind distrus în proporție de 98 %, fiind îndeplinite cerințele textului

de lege, art. 128 alin. (9) C. fisc. și pct. 8 lit. a) din Normele metodologice

de aplicare a acestuia care prevăd că „nu constituie livrare de bunuri în

sensul alin. 1) lit. a) bunurile distruse ca urmare a unor calamități naturale

sau a altor cauze de forță majoră”.

În mod corect a reținut

instanța de fond și faptul că sunt netemeinice susținerile recurentei pârâte referitoare

la faptul că mai multe bunuri importate nu se aflau în posesia societății.

Intimata-reclamantă a dovedit

că utilajele se aflau la SC P.A. pentru reparații, depunând contractele de

service încheiate cu societatea prestatoare și probând achitarea prețului pentru

aceste reparații - (Anexa 1 dosar fond), precum și facturile de transport care demonstrează

efectuarea transportului utilajelor dus-întors la reparat.

Așa cum bine a reținut instanța

de fond la dosar nu au existat dovezi privind înstrăinarea acestor utilaje,

astfel că simpla lipsă a acestora nu denotă inexistența lor.

Sunt netemeinice susținerile

recurentei-pârâte și cu privire la faptul că intimata-reclamantă nu posedă

facturi de prestări servicii, fapt pentru care s-a considerat nedeductibilă

fiscal pentru activitatea de prestări de servicii, suma de 12747 lei, deoarece

la dosar s-au depus cele două contracte – nr. 124 din 31 mai 2005 și nr. 139

din 30 iunie 2005, încheiate cu SC V. SRL, ce au stat la baza lucrărilor agricole,

iar prestația de servicii de discuit teren agricol este în strânsă legătură cu

activitatea agricolă pentru care societatea reclamantă este autorizată,

potrivit constatărilor expertizei agricole.

Cât privește susținerea

pârâtei, cum că factura emisă de SC D.A. SRL pentru servicii agricole de discuire

nu conține numărul contractului de prestări servicii, instanța de fond a

constatat în mod corect că este vorba doar despre o eroare materială, data

intrării în vigoare a contractului fiind aceea de 22 mai 2005, potrivit convenției

părților iar nu 22 aprilie 2004, de vreme ce contractul a fost încheiat și

semnat la 5 aprilie 2004, iar dreptul de deducere, conform art. 145 alin. (1) C.

fisc., ia naștere din momentul în care T.V.A. deductibilă devine exigibilă, în

speță de la data emiterii facturii 24 mai 2004.

Recurenta-pârâtă critică

sentința și sub aspectul reținerii eronate de către instanță a faptului că

intimata-reclamantă beneficiază de dreptul de deducere T.V.A. pentru cele 345

ha calamitate.

Proba elocventă în acest

sens o constituie raportul de expertiză agricolă, care analizând documentele puse

la dispoziție a constatat în mod legal și corect că suprafața calamitată a fost

de 345 ha din totalul de 612 ha, cele mai multe documente provenind de la P.

Sacu.

În fine, neîntemeiate sunt

și criticile recurentei-pârâte referitoare la faptul că „societatea a

înregistrat minusuri în gestiune pe care nu le-a înregistrat”, iar instanța a

înlăturat această susținere bazându-se pe înscrisurile depuse la dosar și pe

expertiza contabilă efectuată în cauză.

Instanța de fond, contrar

celor susținute de recurentă, a procedat în mod corect deoarece

recurenta-pârâtă nu a dovedit că pierderile invocate reprezintă minusuri în

gestiune și nu a ținut cont că în realitate era vorba de o simplă eroare de înregistrare

în contabilitate, aspect susținut și în raportul de expertiză de către

specialistul-expert contabil.

Față de considerentele

expuse, se constată că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și

temeinică, susținută de probatoriul amplu administrat în cauză, astfel încât

recursul declarat de D.G.F.P. Timiș se privește ca nefondat și urmează ca în

baza art. 312 C. proc. civ., să fie respins.

Potrivit art. 274 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă

în sumă de 400 lei, onorariu de avocat, cuantumul acestuia fiind reapreciat,

potrivit alin. 3) art. 274 C. proc. civ., în raport de munca îndeplinită de

avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de D.G.F.P. Timiș împotriva sentinței civile nr. 341 din 2 decembrie 2008 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurent la plata

cheltuielilor de judecată, prin apreciere, către intimata-reclamantă în valoare

de 4000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 iunie 2009.