ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 128/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 128/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1832 din 11 noiembrie 2008, Tribunalul Suceava, secția

civilă, a admis contestația formulată de reclamanta V.C.C. în contradictoriu cu

pârâtul M.F. prin primar, iar în consecință:

A desființat dispoziția nr. 23 din 16 ianuarie 2006 emisă de pârât.

A restituit în natură reclamantei suprafața de teren de 1240 m.p.,

marcată ca parcela 100 în raportul de expertiză efectuat de expertul H.C.,

precum și suprafața de 222 m.p., marcată ca parcela 103 în același raport.

A constatat că reclamanta este

îndreptățită la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru

suprafața de 546 mp teren (parcela 102).

A dispus restituirea onorariului de

expert în sumă de 600 lei, achitată de

reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că suprafața de teren în litigiu a făcut obiectul naționalizării, fiind

preluată în baza Decretului nr. 92/1950 de la

D.V., a cărui moștenitoare testamentară este

reclamanta.

Terenul litigios a fost identificat prin

expertiză extrajudiciară ca făcând

parte din suprafața dobândită în proprietate de soții D. în anul 1923

prin

cumpărare și, conform

expertizei, el are în realitate o întindere de 2046 m.p.,

fiind divizat în 4 parcele, din care numai două,

cele în suprafață de 1240 și 222

m.p., sunt libere în sensul Legii nr. 10/2001. Terenul fiind ocupat de

DN 2 (D&85),

respectiv de SC D. SRL Fălticeni.

În ce privește expertiza dispusă în cauză,

aceasta nu a mai fost efectuată,

reclamanta prevalându-se

de o expertiză extrajudiciară.

Împotriva sentinței a declarat apel

pârâtul.

Curtea de Apel Suceava, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 70 din 13 mai 2009, a

admis apelul și a schimbat în parte

sentința, în sensul că a respins contestația ca nefondată, menținând

dispoziția de restituire a onorariului de expert, în sumă de 600 lei, achitată

de reclamantă.

În motivarea soluției, curtea de apel a

reținut următoarele:

Reclamanta, invocând calitatea de

moștenitor testamentar al defuncților

V.D. și E.D., prin retransmitere, a solicitat restituirea în natură a

terenului în suprafață de 3500 m.p.,

situat în municipiul Fălticeni, Grăniceri

(fostă General

Cambrea), întemeindu-și pretențiile pe actul de vânzare-

cumpărare nr. 69/11359 din 9 martie 1923 și procesul-verbal de preluare

abuzivă din

25 octombrie 1950.

Instanța învestită cu soluționarea unei

asemenea cereri a avut a stabili, pe

baza probelor administrate, îndreptățirea reclamantei la restituire,

respectiv

dreptul de proprietate al autorului ei asupra

bunului imobil solicitat, la

momentul

pretinsei preluări a acestuia de către stat, calitatea reclamantei de

moștenitor acceptant al succesiunii autorului proprietar, caracterul abuziv al

preluării și modalitatea concretă de reparare a

prejudiciului astfel cauzat.

Or, în speță, din conținutul

procesului-verbal de preluare din 25 octombrie 1950 nu rezultă că prin

aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-ar fi

naționalizat, odată cu imobilul compus din 4 apartamente, proprietatea

autorului

reclamantei, D.V.,

situat în str. General Cambrea, Fălticeni și

vreo

suprafață de teren, iar potrivit actului de vânzare din 9 martie 1923, autorii

reclamantei, V.D. și E.D., au dobândit în proprietate, la nivelul anului 1923,

suprafața de „35 ari teren în orașul Fălticeni”, conținutul acestuia fiind

lipsit de relevanță sub aspectul probațiunii dreptului de proprietate raportat

la momentul pretinsei preluări abuzive, 1950.

În schimb, din certificatul emis de F.J.A.S. Suceava reiese că, în anul

1948, familia D.V. și S. figura in registrul agricol cu o suprafață totală de

1,45 ha teren, din care 8235 m.p. teren arabil și 6266 m.p. teren livadă. Dacă

amplasamentul livezii la locul în litigiu nu este contestat și se admite că se

afla pe actuala stradă Grăniceri, fostă General Cambrea, Fălticeni, din copiile

registrului agricol se poate observa că amplasamentul terenului în suprafață de

8200 m.p., declarat în aceste evidențe în anul 1948, se afla în suburbia

Tâmpești a orașului Fălticeni, nu a fost preluat de Statul Român în anul 1950

și a fost declarat ulterior pe numele autoarei S.D.

Pe de altă parte, înscrisurile depuse de reclamantă nu se încadrează în

categoria celor menționate prin art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG. nr. 250/2007, modificată și republicată,

pentru a se putea aprecia că s-a făcut dovada întinderii și amplasamentului

vechii proprietăți. De asemenea, nu se poate face aplicarea în cauză a art. 24 alin.

(1) din același act normativ, ce conține norme derogatorii de la regulile de

drept comun operabile în materia probei dreptului de proprietate invocat,

deoarece actul normativ prin care se pretinde dispusă măsura preluării,

respectiv Decretul nr. 92/1950, nu face referire în cuprinsul său la vreo

suprafață de teren, respectiv, în concret, la suprafața de 3500 m.p. teren de

pe str. General Cambrea, în litigiu, ca de altfel nici actul de executare a

măsurii de preluare abuzivă, și anume procesul-verbal încheiat la data de 25

octombrie 1950.

Rezultă că autorii reclamantei, familia D., au avut în proprietate în

municipiul Fălticeni, str. General Cambrea, numai o suprafață de 6266 m.p.

teren livadă, pentru care reclamantei i s-au acordat deja măsuri reparatorii

prin hotărâri judecătorești irevocabile, nu și o alta, în suprafață de 3500 m.p.

teren - obiect al notificării nr. 171/2001.

Așa fiind, în mod greșit prima instanță a admis pretențiile

reclamantei, chiar și parțial, aceasta nefăcând dovada calității de persoană

îndreptățită la restituire in sensul prevederilor legii 10/2001, în

conformitate cu regula înscrisă în art. 1169 C. civ.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă,

care a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a

arătat că din actele prezentate

rezultă că soții D.V. și S. au avut în proprietate suprafața totală de

27.000 m.p., situată în municipiul

Fălticeni, din care 15.000 m.p. cu construcții

plus livadă, 8.200 mp și 3.500 m.p. arabil, teren

dobândit cu contracte autentice

de vânzare-cumpărare.

Obiectul prezentului litigiu îl constituie

suprafața de 3.500 m.p. arabil,

amplasată în continuarea celor 15.000 m.p. de pe str. Grăniceri, fostă

Ulița

Tâmpești, G-ral

Cambrea, 7 Noiembrie, dobândită cu act autentic în 1923.

Este de necontestat că prin Decretul nr. 92/1950

toată averea soților

D. a

fost naționalizată și trecută abuziv în proprietatea statului.

Toate încercările ulterioare anului 1950

făcute de familia D. de a-și recupera măcar o parte din teren au fost respinse

de organele abilitate ale vremii, dovadă fiind numeroasele adeverințe din care

rezultă acest lucru.

Instanța a reținut greșit că actul de

cumpărare din anul 1923 al celor 3.500 m.p. nu prezintă relevanță, cât timp din

actul de naționalizare nu rezultă că s-ar fi

luat și vreo

suprafață de teren, ci doar apartamente.

Chiar și autoritățile de la acea dată au

confirmat că s-au naționalizat

construcțiile,

terenul aferent și terenul agricol intravilan, după cum reiese din

răspunsurile primite la numeroasele

cereri ale familiei D.

Mai mult, instanța a confundat

terenurile, considerând că cei 3.500 m.p. fac

parte din suprafața de 15.000 m.p., teren ce face

obiectul altei notificări - dosar

nr. 217/86/2005, copiind practic în decizia recurată pasaje din decizia

nr.

69 din 13 mai 2009 a Curții de Apel Suceava.

În ceea ce privește amplasamentul

terenului, expertiza extrajudiciară

efectuată de inginer H. și necontestată de pârât este o probă perfect

legală și care trebuie coroborată cu contractul autentic de cumpărare al

terenului și cu

rezultatele

demersurilor făcute de autori în decursul anilor în intenția de a-și

recupera proprietatea.

În materia Legii nr. 10/2001, în privința

dovedirii dreptului proprietate

sunt admisibile și alte mijloace de dovadă, cât timp textul legii

speciale nu

impune doar

prevederile dreptului comun, astfel că în cauză s-a făcut dovada

dreptului pretins.

De remarcat este și faptul că pârâtul nu

prezintă nici un act cu care să facă

dovada preluării

legale a terenului, iar existența de facto a bunului în

administrarea acestuia nu înseamnă că bunul s-ar afla în proprietatea

statului cu

titlu, aspect ignorat total de instanță.

De asemenea, instanța, necunoscând planul urbanistic al orașului

Fălticeni, amplasează terenul agricol în suburbia

Tâmpești ca și cum ar fi în

afara orașului, ceea ce este greșit.

Din planul târgului Fălticeni întocmit în

anul 1850, atașat cererii de recurs

și aflat, de altfel, în arhiva primăriei, rezultă că ulița Tâmpeștilor,

fostă ulița

Ciurei, fostă

G-ral Cambrea, s-a numit strada Regimentului

II

Grăniceri și 7

Noiembrie

în perioada comunistă și, în prezent, a revenit la denumirea de 2

Grăniceri, cu menținerea aceleiași

configurații până în prezent.

Acest plan, coroborat cu planul întocmit

la naționalizare, confirmă încă o dată că terenul de 3.500 m.p. arabil este

amplasat în intravilanul municipiului și a

fost preluat

abuziv de stat.

În ședința publică din 15 ianuarie 2010, Înalta

Curtea supus dezbaterii

încadrarea

în drept a criticilor formulate prin cererea de recurs dedusă judecății, pentru

a se aprecia asupra sancțiunii nulității prevăzute de art. 306 alin. (3) C.

proc. civ.,

cu referire la art.

art. 302

l

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Din această perspectivă, recursul

reclamantei este nul, în sensul celor ce

se vor arăta în

continuare:

Potrivit art. 302

l

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit

art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului

dacă

dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor

într-unui din motivele

prevăzute de art. 304

C. proc. civ.; per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face

posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de

nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art.

304 C. proc. civ.,

sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speță, deși recurenta-reclamantă și-a

întemeiat cererea de recurs pe

pct.

9 al art. 304 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu

rezultă nici un element care să se

subsumeze ipotezelor reglementate de acest

caz de

modificare.

Astfel, pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,

se referă la lipsa de temei

legal

a hotărârii atacate ori la pronunțarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, ceea ce înseamnă că

pentru a atrage o asemenea încadrare în

drept a

recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se

argumenteze de ce hotărârea atacată și-a pierdut

fundamentul juridic sau care să

individualizeze

dispozițiile legale care au fost interpretate sau aplicate greșit de

instanță.

Or, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă nu aduce în discuție

nici unul din aspectele menționate, nemulțumirea sa vizând exclusiv modul în

care instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză și a stabilit

pe baza acestora situația de fapt cu privire la întinderea dreptului de

proprietate preluat din patrimoniul autorilor, prin naționalizare, în anul 1950

și la amplasamentul terenului litigios de 3.500 m.p.

Astfel, instanța de apel a stabilit, în urma aprecierii probelor

administrate în cauză, că în anul 1948, autorii reclamantei figurau în

registrul agricol cu o suprafață totală de 1,45 ha teren, din care 8235 mp

teren arabil și 6266 m.p. teren livadă, că amplasamentul livezii era pe actuala

stradă Grăniceri, fostă General Cambrea, Fălticeni, dar că amplasamentul

terenului în suprafață de 8200 m.p. era în suburbia Tâmpești a orașului

Fălticeni, respectiv că acest din urmă teren nu a fost preluat de Statul Român

în anul 1950, prin naționalizare. S-a concluzionat astfel că autorii

reclamantei au avut în proprietate în municipiul Fălticeni, str. General

Cambrea, numai o suprafață de 6266 m.p. teren livadă, pentru care acesteia i

s-au acordat deja măsuri reparatorii prin hotărâri judecătorești irevocabile,

nu și o alta, în suprafață de 3500 mp - obiect al notificării nr. 171/2001, în

legătură cu care poartă prezentul litigiu.

Recurenta contestă această situație de fapt, susținând că din probele

administrate în cauză, înscrisuri și expertiză extrajudiciară, rezultă că

autorii ei au avut în proprietate suprafața totală de 27.000 mp, situată în

municipiul Fălticeni, din care 15.000 m.p. cu construcții și livadă, iar 8.200

m.p. și 3.500 m.p. arabil, așa încât averea autorilor, preluată prin

naționalizare în anul 1950, include și suprafața de teren în litigiu de 3.500 m.p.,

al cărei amplasament este în intravilanul municipiului, în continuarea celor

15.000 m.p. de pe str. Grăniceri, fostă Ulița Tâmpești, G-ral Cambrea, 7

Noiembrie, dobândită prin act autentic în anul 1923.

În felul acesta, recurenta tinde, practic, la schimbarea situației de

fapt stabilită de instanța de apel, prin reaprecierea probelor administrate,

ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac a recursului.

Modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a

stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de

recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. Aceasta deoarece, pct. 11

al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a

modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat

la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000,

deci cu mult înainte de pronunțarea deciziei atacate, care a avut loc la data

de 13 mai 2009.

Prin urmare, întrucât criticile formulate

de recurentă vizează exclusiv

aspecte

de fapt, legate de interpretarea probelor, ele nu se pot încadra nici în

cazul de modificare indicat prin cererea de recurs, art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

, și nici în celelalte cazuri de

modificare sau casare dintre cele

expres

și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru realizarea

controlului

judiciar în recurs.

în actuala reglementare, art. 304 C. proc.

civ., permite reformarea

unei hotărâri în recurs numai

pentru motive de nelegalitate, nu și de

netemeinicie,

astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura

situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată

și de a reevalua în acest scop

probele,

așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea

hotărârii prin raportare la situația de fapt pe

care aceasta o constată.

Având în vedere că recursul nu poate fi

analizat în afara cadrului restrictiv

al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentă nu se

circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează să constate nulitatea

recursului declarat în cauză, conform art.

302

l

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,

coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamanta V.C.C.

împotriva

deciziei nr. 70 din 13 mai 2009 a Curții de Apel Suceava, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15

ianuarie 2010.