ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1783/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 1914 din 30 octombrie 2007 a respins acțiunea reclamanților I.V., B.E. și N.I.G. prin care s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria comunei Chirnogeni, primarul și comuna Chirnogeni anularea Dispoziției nr. 51 din 13 februarie 2006 și obligarea pârâților la retrocedarea în natură a imobilului teren de 6250 mp situat în comuna Chirnogeni, județul Constanța. În motivarea acestei sentințe instanța a reținut următoarele: Contestația a fost formulată de reclamanți la 24 martie 2006, formându-se dosarul nr. 1075/2006 la care a fost atașat și dosarul nr. 1075/2006 al Tribunalului Constanța cu același obiect, admițându-se prin încheierea din 22 iunie 2006 excepția de litispendență.

Prin notificările cu nr. 66 și 67 din 24 iunie 2001 reclamantul I.V. a solicitat Primăriei din Chirnogeni și C.C. din Negru Vodă în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului situat în comuna Chirnogeni individualizat prin procesul verbal din 9 martie 1949, preluat abuziv din proprietatea tatălui său, I.R. Prin decizia 1137 din 10 august 2001 F.C. Chirnogeni a respins cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului - construcție (fostă brutărie) cerere adresată inițial către C.C. Negru-Vodă. Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 218 din 13 februarie 2003, rămasă definitivă și irevocabilă a anulat decizia și a obligat pârâta F.C. Constanța să restituie în natură contestatorilor, imobilul-construcție.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 prin notificarea nr. 93 din 9 august 2005 reclamantul I.V. s-a adresat din nou, Primăriei comunei Chirnogeni, solicitând retrocedarea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 625 mp aferent construcției fostei brutării. Notificarea a fost modificată la 28 octombrie 2005 în sensul că suprafața terenului este de 6250 mp și nu 625 mp. Primarul comunei Chirnogeni prin dispoziția nr. 51 din 13 februarie 2006 a respins notificarea nr. 93/2005 ca tardiv formulată, cu depășirea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 (14 februarie 2002). S-a reținut că potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 22) nerespectarea termenului prevăzut pentru formularea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii iar prin intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 nu s-a operat o repunere în termenul de adresare a notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond a constatat însă că deși soluția deciziei, în raport de argumentația conținută, este legală, nu se poate reține că reclamanții au pierdut dreptul de a solicita direct în justiție măsuri reparatorii, ca urmare a depășirii termenului pentru înregistrarea notificării. Aceasta deoarece ei au adresat Primăriei o primă notificare sub nr. 66 din 24 mai 2001 privind restituirea imobilului din comuna Chirnogeni și deși nu se menționează în acea notificare din ce se compune imobilul, trebuie considerat că sesizarea a fost făcută pentru întreg imobilul atât construcție cât și teren, în interpretarea dată de art. 6 din Legea nr. 10/2001 noțiunii de imobil. S-a reținut că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (fost art. 23) dacă imobilul solicitat e deținut la data intrării în vigoare a legii de persoanele notificate, restituirea în natură sau echivalent cade în sarcina acestora.

Cum din adresa nr. 4687 din 10 octombrie 2006 rezultă că terenul revendicat face parte din domeniul privat al comunei, Primăria Chirnogeni, investită prin notificarea din 2001, avea obligația să o soluționeze în condițiile prevăzute de lege. S-a reținut însă că Primăria deși învestită, a remis notificarea și întreaga documentație petentului cu adresa nr. 2610 din 2 august 2001, fără a motiva această acțiune. Această atitudine a fost considerată un refuz de restituire a imobilului care trebuie cenzurat de către tribunal, jurisprudența națională recunoscând dreptul petentului la o acțiune în instanță, drept recunoscut și de art. 26 din Legea nr. 10/2001. Analizând temeinicia cererii reclamanților s-a constatat ca aceștia sunt succesorii legali ai lui I.R., potrivit certificatelor de moștenitor depuse la dosar.

S-a constatat că pentru dovedirea dreptului de proprietate al lui I.R. au fost depuse mai multe înscrisuri, care atestă diferite constatări cu privire la bunurile ce au fost găsite la I.R. în diferite împrejurări, printre acestea și cele referitoare la confiscare și deportare. Instanța a reținut însă că înscrisurile depuse la dosar nu fac dovada, în condițiile legii, a dreptului de proprietate al autorului reclamanților asupra terenului de 6250 mp aferent, conform celor susținute de reclamanții construcției restituite prin sentința civilă nr. 218/2003 a Tribunalului Constanța. S-a reținut astfel că în niciunul din înscrisurile prezentate nu se menționează nici întinderea terenului intravilan pe care ar fi deținut-o autorul reclamanților dar nici faptul că un asemenea teren este aferent fostei locuințe care ar fi avut destinația de brutărie.

Elemente concrete în vederea identificării și individualizării imobilului nu s-au indicat de către reclamanți nici în notificările formulate, deși legea prevede expres o atare obligație în sarcina pretențiilor. Instanța a mai reținut declarația făcută de reclamantul I.V. prin avocatul său, în ședința din 19 aprilie 2007 potrivit căreia suprafața de teren indicată în acțiune nu figurează în niciun document iar cât privește vecinătățile terenului a făcut trimitere la constatările din procesul-verbal de expropriere și raportul de expertiză. S-a mai precizat de către reclamant că terenul de 54 mp menționat în procesul-verbal din 2 martie 1949 nu are legătură cu terenul în litigiu, pentru acea suprafață existând o reconstituire în favoarea reclamanților în temeiul Legii nr. 18/1991.

Ca urmare, constatându-se că nici actul de proprietate nu certifică niciun element pentru identificarea terenului solicitat și că această lipsă nu poate fi complinită de raportul de expertiză, s-a respins acțiunea. 2. Instanța de apel Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale prin decizia civilă nr. 153/C din 16 aprilie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamanților care a avut ca singură critică împrejurarea că nu s-a observat că a fost făcută dovada dreptului de proprietate asupra terenului de 6250 mp. În motivarea soluției s-a reținut că în cauză reclamanții nu au făcut dovada impusă de art. 22 (în prezent art. 23) din Legea nr. 10/2001, din actele depuse la dosar neputându-se reține nici întinderea, nici amplasarea, nici proprietarul terenului de 6250 mp, aceste date fiind esențiale în acțiunile de recuperare a bunurilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că nici din celelalte probe administrate, martori sau expertiză nu s-a putut identifica bunul. Martorii nu au cunoscut ce întindere de teren a deținut defunctul iar raportul de expertiză nu poate oferi suport pentru titlul de proprietate. 3. Recursul Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs. În drept a fost invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt s-a invocat împrejurarea că din actul de expropriere, indicându-se vecinătățile terenului expropriat și expertiza de identificare a acestui teren, se poate lesne reconstitui vechea curte. S-au invocat și adresele Primăriei Chirnogeni care fac vorbire și acesta de parcelele CC 583 de 3 442 mp și CC 66/1/5 de 2000 mp ca răspuns la solicitarea instanței de obținerea de informații cu privire la situația juridică a terenului.

S-a mai invocat o restituire de teren care a operat încă din 1994 în favoarea unei alte persoane fizice O.M. iar din declarațiile martorilor audiați a rezultat că imobilul construcție a aparținut autorului lor împreună cu terenul aferent. 4. Analiza instanței de recurs Criticile formulate se referă în fapt la modalitatea de interpretare a probelor administrate, în opinia recurenților acestea fiind suficiente și clare în determinarea dreptului de proprietate al autorului lor pentru terenul revendicat 6250 mp.

În primul rând este de reținut că nici recurenții nu au putut evidenția vreun element de identificare a terenului și au făcut trimitere la aceleași probe (înscrisuri, declarații de martori) care se referă în manieră vagă, neprecisă, la „un teren” iar simpla realitate că o construcție în mod evident are și un teren aferent nu este de natură să conducă la concluzia că proprietatea construcției ar cuprinde și terenul aferent (din nici o probă nu rezultă întinderea acestuia), cu atât mai mult cu cât nici o probă nu vorbește despre un teren aferent construcției cu destinație brutărie. Osebit de această situație constată în mod judicios de instanța de fond și respectiv de apel, se observă că reformarea unei hotărâri când aceasta se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate putea fi făcută - pe calea recursului - în temeiul art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., dispoziție expres abrogată prin O.U.G. nr. 138/2000. Examinarea criticilor s-a făcut însă din perspectiva motivului de recurs invocat și prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât privește aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, referitor la dovedirea dreptului de proprietate. Sub acest aspect se constată că soluția Curții de apel este legală și temeinică aceasta constatând că instanța de fond în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. Acest articol prevede în beneficiul fostului proprietar sau moștenitorilor lui, prezumția de proprietate asupra bunului preluat, în cazul în care nu există acte doveditoare pentru bunul pretins conform art. 23 din aceeași lege.

Prezumția de proprietate se referă însă la noțiuni precise și nu ambigue, în absența unor probe contrare existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, în sensul prevăzut de alin. (2) al aceluiași articol, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate fiind presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Or, din procesul-verbal din 9 martie 1949 prin care s-a întocmit „inventarierea bunurilor mobile și obiecte de valoare aparținând moștenitorului R.I., expropriat în baza Decretului nr. 83/1949”, se constată că „la conacul moșiei” (fără să se localizeze în spațiu acesta) s-au găsit „terenuri de 54 ha”.

Despre acest teren există declarația reclamantului I.V. că nu are legătură cu terenul pretins prin acțiune, acest teren fiind reconstituit în limita a 50 ha în temeiul Legii nr. 18/1991. Faptul că în acest document se mai menționează și bunurile găsite în ogradă, este irelevant, în lipsa unor precizări cât privește întinderea ei și locul în care este amplasată aceasta, pentru prezumția de proprietate prevăzută de art. 24 menționat, prezumție care nu operează în aceste condiții. Ca urmare, în mod corect s-a apreciat în cauză că dreptul de proprietate nu a fost dovedit în condițiile Legii nr. 10/2001 și ca urmare reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite în înțelesul acestei legi. Pentru considerentele mai sus evocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. s-a respins ca nefondat recursul.

PENTRUACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.S., I.D.M., Z.C.I., B.E. și N.I.G. împotriva deciziei nr. 153/C din 16 iunie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2010.