ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5871/2010

Asupra

recursului civile de față.

Prin

sentința civilă nr. 1168 din 2 octombrie 2006, Tribunalul București, secția a

IV a civilă, a respins ca nefondată contestația formulată de contestatoarea

S.A. în contradictoriu cu intimata S.N.P. P. SA București.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că, la 16 februarie

2006, prin decizia nr. 14 intimata S.N.P. P. SA a respins notificarea nr. 292

din 20 septembrie 2005 prin care contestatoarea S.A. a solicitat restituirea în

natură a terenului situat în perimetrul Băicoi, apreciind că a fost formulată

tardiv.

Instanța de fond a constatat că termenul limită pentru depunerea

notificărilor, potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 a fost 14

februarie 2002, astfel că notificarea depusă de către contestatoare s-a reținut

ca tardivă.

Potrivit art. 22 alin. (1) din actul normativ de referință, persoana

îndreptățită are obligația de a notifica în termen persoana deținătoare și să

solicite restituirea în natură a imobilului.

Conform alin. (5) din același articol, nerespectarea termenului de 6 luni

atrage pierderea termenului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent.

S-a

mai reținut că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia revendicării

imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de

incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor preluate

abuziv, cu sau fără titlu valabil de către stat sau de către alte persoane

juridice.

Prin

art. 21 și următoarele a fost instituită procedura administrativă ce a avut

drept scop restituirea în natură a imobilelor de către persoanele juridice

deținătoare.

Legiuitorul

a circumscris exercitarea dreptului de restituire a imobilelor, de respectare a

unor termene, respectiv termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1), în

interiorul căruia trebuie transmisă notificarea persoanei juridice deținătoare,

sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii

în natură sau prin echivalent.

Prin

apelul declarat de către moștenitorii contestatoarei S.A., decedată la 5

februarie 2007, hotărârea instanței de fond a fost criticată pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Apelanții

au susținut că instanța de fond a interpretat greșit notificarea nr. 292 din 20

mai 2005 ca fiind notificarea inițială depusă în baza Legii nr. 10/2001, motiv

pentru care a și considerat acțiunea tardiv introdusă.

S-a

precizat că instanța nu a ținut seama de răspunsul nr. 326 din 20 februarie

1998, emis de Schela Băicoi, deținătorul de la acea vreme al terenului, răspuns

prin care s-a recunoscut că terenul a aparținut autorului contestatorului C.E.M.

În fine, apelanții au precizat că unitatea deținătoare nu a răspuns în

termen legal la notificarea contestatorei și instanța de fond nu a sancționat

intimata pentru acest fapt.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, prin decizia civilă nr. 529A din 12 septembrie 2007, a respins

ca nefondat apelul formulat de contestatorii F.A. și C.D.D. împotriva sentinței

civile nr. 1168 din 2 octombrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV a civilă.

Instanța de apel a învederat că, prin primul motiv de apel s-a susținut

de către apelanți că prima instanță trebuia să aibă în vedere că S.A. s-a

adresat încă din 1991 unității deținătoare din acea vreme (Schela Băicoi) cu

cerere de restituire a terenului.

Într-o

asemenea situație, notificarea nr. 292 din 20 septembrie 2005 reprezintă numai

o revenire la prima notificare, iar unitatea deținătoare intimată trebuia să

soluționeze această notificare și nu să o respingă ca tardiv formulată.

Apărarea apelanților în sensul arătat mai sus nu a putut fi reținută de

către instanța de apel, deoarece unitatea deținătoare avea obligația de a

soluționa numai notificarea pe care S.A. trebuia să o facă în condițiile impuse

de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și nu o altă cerere de restituire formulată

anterior intrării în vigoare a legii, care nu este supusă condițiilor

imperative ale acestei legi.

S-a reținut că singura notificare formulată de S.A. prin executorul

judecătoresc după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este notificarea nr.

292 din 20 septembrie 2005 care este tardiv formulată, așa cum a reținut și

instanța de fond.

Față de reținerea acestei excepții cu privire la notificare, instanța de

fond nu a mai făcut nicio apreciere asupra celorlalte probe, o asemenea analiză

fiind nerelevantă.

Și

ultimul motiv de apel a fost apreciat ca nefondat, întrucât nerespectarea

termenului de soluționare a notificării nu are consecințe juridice asupra

tardivității formulării notificării, în sensul că efectele juridice ale

tardivității nu pot fi înlăturate de culpa nerespectarii termenului de 60 de

zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva

deciziei civile nr. 529A din 12 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția

a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în termen legal, a

declarat recurs reclamantul F.A. pe care a criticat-o pentru nelegalitate,

invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea criticii se susține în primul rând că, instanța de apel a reținut

greșit că termenul limită pentru depunerea notificărilor, prevăzut de Legea nr.

10/2001, a fost 14 februarie 2002 și a considerat notificarea autoarei

recurentului ca tardivă.

Recurentul

susține că mătușa SA S.A. a efectuat demersuri începând din anul 1991 pentru a

reintra în posesia terenului ocupat de intimata SC P. SA, în urma cărora a

obținut răspuns prin adresa nr. 326 din 2 februarie 1998 prin care s-a

recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului numitului C.M., bunicul

contestatoarei inițiale.

Hotărârea

instanței de apel a mai fost criticată pentru că în mod eronat s-a stabilit că

unitatea deținătoare avea obligația să soluționeze numai notificarea formulată

de autoarea recurentului, notificarea formulată în condițiile impuse de art. 22

din Legea nr. 10/2001.

Recurentul

a învederat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra probelor

administrate în cauză, respectiv adresa nr. 326 din 20 februarie 1998 a Schelei

Băicoi și schița de amplasament și vecinătăți, acte ce au fost emise de

unitatea deținătoare și din care rezultă că mătușa recurentului este

proprietara de drept a terenului în cauză.

S-a

mai susținut că, instanța nu s-a pronunțat nici cu privire la cererea

reclamantului prin care a invocat nulitatea actului în baza căruia Schela

Băicoi deține terenul în litigiu și că s-a ignorat faptul că Decretul nr.

218/1960 și Decretul nr. 712/1966 au fost declarate neconstituționale.

În

final, reclamantul învederează că instanța trebuia să aibă în vedere că dreptul

de a solicita un bun real imobiliar este imprescriptibil.

Examinând

recursul prin prisma criticilor întemeiate pe motivul prev. de 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte îl reține ca nefondat pentru considerentele ce

urmează:

Reclamantul,

prin cererea de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică

hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate, pe motiv că instanța, în mod

greșit, a reținut faptul că termenul limită pentru depunerea notificărilor,

prev. de Legea nr. 10/2001, a fost 14 februarie 2002 și, drept urmare, a

considerat notificarea autoarei acestuia ca tardivă.

Modificarea

sau casarea unei hotărâri poate fi cerută numai pentru motive de nelegalitate,

respectiv atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Motivul

invocat de recurent nu se încadrează în dispozițiile art. 304 ind. 2 pct. 9 C.

proc. civ., deoarece în cauză nu au fost încălcate dispozițiile Legii nr.

10/2001.

Astfel, instanța de apel în mod corect a respins susținerea recurentului,

conform căreia acesta pretindea că S.A. s-a adresat încă din 1991 unității

deținătoare de la acea vreme (Schela Băicoi) cu cerere de restituire în natură

a terenului și că notificarea nr. 292 din 20 septembrie 2005 ar reprezenta

numai o revenire la notificarea inițială, formulată în 1991, situație în care

SC P. SA trebuia să soluționeze acea notificare și nu să o respingă ca tardiv

formulată.

Instanța de apel în mod corect nu a reținut această apărare a

apelanților, întrucât unitatea deținătoare avea obligația să soluționeze numai

notificarea pe care S.A. trebuia să o facă în condițiile impuse de art. 22 din

Lege nr. 22/2001 și nu o altă cerere de restituire anterioară intrării în

vigoare a legii, care nu respecta condițiile legale imperative.

Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu cuprinde dispoziții de modificare și

completare a art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, privind

termenul de înregistrare și comunicare a altor notificări prin executorul

judecătoresc. Termenul statornicit de legiuitor pentru formularea și depunerea

notificării a expirat la 14 februarie 2002.

Art. 22 alin. (1) prevede că „ Persoana îndreptățită va notifica în

termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoana

juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobi1ului, în cazul

în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru

fiecare imobil".

În art. 5 din acest articol se prevede că „Nerespectarea termenului de 6

luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a

solicita injustiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".

Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G.

nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001, astfel ajungându-se ca termenul final de

depunere a notificării să fie 14 februarie 2002.

În speță, reclamanta S.A. a transmis unității deținătoare notificarea la

data de 20 septembrie 2005, cu peste trei ani de zile față de data expirării

termenului stipulată în mod expres și neechivoc de legiuitor pentru depunerea

notificării.

Or, având în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată și

completată prin Legea nr. 247/2005, coroborate cu termenul de depunere al

notificării, respectiv data de 20 septembrie 2005, rezultă indubitabil că

decizia de respingere a notificării nr. 14 din 16 martie 2006, emisă de

intimată, este temeinică și legală fiind dată cu respectarea normelor legale în

vigoare.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia revendicării

imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de

incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor preluate în

mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, de către stat sau de către alte persoane

juridice, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acest scop a fost

instituită prin art. 21 și următoarele din lege o procedură administrativă ce

are ca scop restituirea în natură a imobilelor terenuri sau construcții - de

către persoana juridică deținătoare, prin decizie sau dispoziție motivată a

organelor sale de conducere.

Legiuitorul a circumscris exercitarea dreptului la restituire a

imobilelor de respectarea unor termene, cum este și termenul de 6 luni prevăzut

de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în interiorul căruia trebuie

transmisă notificarea de către persoana juridică deținătoare a imobilului. Sancțiunea

nerespectării acestui termen constă în pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În speță, trebuie reținut că singura notificare formulată de S.A., prin

executor judecătoresc și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este

notificarea nr. 292 din 20 septembrie 2005, care a fost formulată tardiv.

Este evident că prin reținerea tardivității notificării a devenit de

prisos analiza celorlalte aspecte invocate în cauză.

Corect apelul a fost respins ca nefondat, întrucât nu s-a respectat

termenul de soluționare a notificării, fiind încălcate dispozițiile art. 22 din

Legea nr. 10/2001.

Raportat la aceste aspecte, instanța nu mai are obligația să ia în

discuție celelalte aspecte invocate de recurent, legate de nulitatea actului în

baza căruia intimata deține terenul în litigiu și de imprescriptibilitatea

dreptului de a solicita un bun real imobiliar.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

urmează ca recursul reclamantului să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul F.A. împotriva deciziei nr. 529/A din 12 septembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 08 noiembrie 2010.