ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 339/2010

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1286/2 din 11 februarie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, revizuentul Municipiul București prin Primarul General a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 240 din 27 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul R.A.H., invocând în drept disp. art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Î n motivarea cererii de revizuire s-a arătat că imobilul ce a făcut obiectul judecății în care s-a pronunțat decizia atacată prin revizuire a fost preluat de către stat anterior datei de 6 martie 1945, dată în raport de care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și pe de altă parte, s-a mai precizat că prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din data de 11 aprilie 2008 (dosar nr. 1839/P/2007) s-a constatat că adresele emise de către SC R. SA București și Administrația Financiară Sector 6 București au un conținut necorespunzător adevărului. În acest sens, a fost identificată decizia nr. 68 din 9 mai 1942 a Curții de Apel București, instanță specială pentru judecarea litigiilor rezultate ca urmare a aplicării legilor de trecere a bunurilor evreiești în patrimoniul statului, prin care s-a hotărât ca imobilul situat în București, proprietatea numiților D.I.

și R.M. să treacă în proprietatea statului în baza Decretului-lege nr. 842/1941. Prin Rezoluția Parchetului s-a constatat că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare față de avocat C.L. și alții, deoarece în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale. Soluția pronunțată de parchet a fost comunicată Municipiului București la 21 ianuarie 2009, dată față de care s-a apreciat că cererea de revizuire a fost formulată în termen. Pe parcursul judecății a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul revizuentului Municipiului București, intervenienta B.V. și a arătat că prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din 11 aprilie 2008 s-a constatat că adresele emise de SC R. SA București și Administrația Financiară sector 6 București au un conținut ce nu corespunde adevărului.

Prin decizia civilă nr. 327 din 13 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuentul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 240 din 27 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. A fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta B.V. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut ca nefondată cererea de revizuire pentru următoarele considerente. S-a avut în vedere că potrivit art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel se poate cere dacă, „după darea hotărârii s-au dovedit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică, sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurarea mai presus de voința părților ori dacă s-a desființat sau modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere". Față de dispozițiile acestui text, instanța a reținut că înscrisurile depuse la dosar nu îndeplinesc condițiile cerute de lege. În acest sens, s-a arătat că Rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din data de 11 aprilie 2008, nu poate fi considerată un act reținut de partea potrivnică sau care nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința pârtilor, deoarece era evident că actul respectiv nu exista la data pronunțării hotărârii supuse revizuirii.

În speță, s-a invocat de către revizuent faptul că, prin Rezoluția Parchetului s-a constatat că în urma verificărilor efectuate, adresele care au fost emise de către SC R. SA București și Administrația Financiară Sector 6 București au un conținut care nu corespunde situației reale. Susținându-se că înscrisurile ce au stat la baza pronunțării hotărârii supuse revizuirii nu relevă situația reală a preluării imobilului, s-a mai arătat că aceste acte nu au fost declarate false datorită prescrierii dreptului la acțiunea penală, dar că, în măsura în care pot fi considerate determinante pentru soluționarea cauzei, instanța le poate analiza sub acest aspect. Prin hotărârea împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire, a fost admis apelul declarat de reclamantul R.A.H.

împotriva sentinței civile nr. 1716 din 14 decembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului București. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă contestația reclamantului și s-a constatat nulitatea dispoziției nr. 3165 din 17 august 2004, emisă de Primarul General al Municipiului București. Prin decizia nr. 7422 din 26 noiembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost respins ca nefondat recursul declarat de Primăria municipiului București. Din considerentele hotărârii pronunțate în recurs, s-a reținut că instanța a avut în vedere atât preluarea imobilului în litigiu prin Decretul-lege nr. 842/1941, cât și prin Decretul nr. 92/1950.

Astfel, indiferent că preluarea s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 (așa cum s-a reținut inițial) sau în temeiul Decretului-lege nr. 842/1941 (cum au relevat probele administrate ulterior), această preluare s-a făcut fără titlu valabil și a fost considerată abuzivă conform art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, întrucât acest decret care privea confiscarea bunurilor proprietate evreiască a fost abrogat prin Legea nr. 641/1944 (pentru abrogarea măsurilor legislative antievreiești), statuându-se că sunt și rămân abrogate pe data publicării lor, toate măsurile legislative prin care s-au luat dispoziții discriminatorii privitoare la evrei, prin efectul abrogării acestor legi anulându-se toate dispozițiile juridice date pe baza lor, de orice autorități publice, fie dispozițiuni generale, fie individuale, inclusiv cele cuprinse în hotărâri judecătorești (art. 1 din actul normativ menționat).

S-a mai reținut că „bunurile și drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispozițiunilor legislative, (abrogate de art. 1), în patrimoniul statului, respectiv al Centrului Național de Românizare sau al oricărui alt dobânditor, se socotesc că nu au ieșit niciodată din patrimoniul titularilor deposedați și vor fi restituite acestora, în condițiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalități de transcriere sau intabulare". Față de aceste prevederi legale, instanța a apreciat că rezultă în mod evident că și în condițiile preluării imobilului conform Decretului-lege nr. 842/1941, acest fundament juridic nu este de natură să plaseze bunul în altă categorie decât cea a imobilelor preluate în mod abuziv și să îl excludă de la restituire.

Așadar, s-a stabilit că înscrisul folosit de revizuentă pentru susținerea motivului invocat nu îndeplinește condițiile referitoare la calitatea de a fi determinant pentru soluția pronunțată de instanță, în condițiile în care aspectele legate de preluarea imobilului au fost analizate în cursul judecării procesului inițial. Nu se poate nega faptul că preluarea imobilului a fost examinată atât din punctul de vedere al preluării în baza Decretului-lege nr. 842/1941, act normativ abrogat prin Legea nr. 641/1944, cât și din punctul de vedere al preluării în baza Decretului nr. 92/1950, fiind reținut cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte de Casație și Justiție că imobilul a fost preluat abuziv și este supus restituirii conform disp.

art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Pentru aceste considerente, a fost respinsă cererea de revizuire, cât și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta B.V. Împotriva deciziei civile nr. 327 din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs în termen pârâta Primăria municipiului București prin Primarul General și intervenienta B.V. Criticile formulate de către cele două recurente, respectiv Municipiului București prin Primarul General și intervenienta B.V. sunt comune, întemeiate pe motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, se susține că hotărârea pronunțată cu ocazia soluționării cererii de revizuire este nelegală, cu aplicarea greșită a art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., deoarece instanța a reținut greșit că nu sunt îndeplinite cerințele acestui text. În acest sens, se arată că, greșit s-a reținut că Rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din data de 11 aprilie 2008 nu ar fi constituit un înscris nou și că nu poate fi considerat un act reținut de partea potrivnică sau care nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, deoarece acest act nu exista la data pronunțării hotărârii atacate. Se mai susține că într-adevăr, actul invocat a fost emis după pronunțarea hotărârii supuse revizuirii, dar din conținutul său rezulta că se referă la situații atestate de alte înscrisuri preexistente datei pronunțării hotărârii.

Un alt aspect criticat este cel referitor la respingerea cererii de revizuire, pentru că înscrisurile invocate de revizuent nu au fost declarate false datorită prescrierii dreptului la declanșarea acțiunii penale. În acest sens, recurentul susține că prescrierea acțiunii penale nu echivalează cu inexistența faptei și a consecințelor sale, ci are ca efect doar nesancționarea făptuitorilor. Se menționează că în condițiile în care se constată existența unui fals, se produc și consecințe juridice corespunzătoare, chiar atunci când autorii falsului răspund sau nu penal. În fine, se mai susține că, instanța nu a analizat cererea de revizuire în raport de susținerile celor doi recurenți din cauză, în funcție de alte acte anexate la dosar considerate determinante pentru soluționarea cauzei, bazându-se numai pe considerentele hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție și, apoi a concluzionat că toate actele respective nu pot fi reținute ca determinante.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte le reține ca nefondate pentru considerentele ce urmează: În ceea ce privește recursul declarat de Primăria municipiului București prin Primarul General se reține că Rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București emisă la 11 aprilie 2008 și care a fost invocată ca înscris nou prin cererea de revizuire, nu poate fi considerat un act nou în sensul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Conform acestui text, într-o primă ipoteză trebuie avută în vedere situația în care la data pronunțării hotărârii atacate, instanța nu a avut în vedere anumite înscrisuri, deoarece nu i-au putut fi înfățișate de părți din motive independente de voința lor, înscrisuri care în mod vădit erau de natură a schimba soluția dată.

Pentru a se putea invoca acest motiv și a se admite revizuirea trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: - partea interesată să se bazeze pe un înscris probator, un înscris nou care să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată. în măsura în care înscrisul a făcut obiect de cercetare și era cunoscut de instanță, acesta nu mai poate fi considerat înscris nou; - înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită. Această cerință este esențială, deoarece, altfel, un proces definitiv câștigat ar putea fi supus revizuirii pe bază de acte și dovezi posterior confecționate și autoritatea de lucru judecat ar deveni iluzorie.

Printr-o mai largă interpretare, se poate aprecia că este îndeplinită această condiție, chiar dacă înscrisul poartă o dată ulterioară pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, cu condiția însă de a se referi la situații atestate de alte înscrisuri preexistente. - înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Altfel, spus, nu constituie motiv de revizuire descoperirea oricăror acte, ci numai a acelora reținute de partea potrivnică sau a celor ce nu au putut fi produse datorită forței majore. - înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.

în măsura în care din considerentele hotărârii atacate rezultă că aceasta se menține pe simple temeiuri de drept, indiferent de actele noi descoperite, cererea de revizuire trebuie respinsă. - înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită revizuirea și nu poate pretinde instanței să-l administreze din oficiu. în speță, „Rezoluția Parchetului" nu a fost reținută ca înscris nou, ascuns de partea potrivnică sau care nu a putut fi înfățișat instanței dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, pentru că la data pronunțării hotărârii atacate actul nu exista. Recurenta-revizuentă susține în recurs că în Rezoluția Parchetului s-a reținut că la baza restituirii imobilului au stat înscrisuri (adrese emise de SC R. SA București și Administrația Financiară Sector 6 București), care au un conținut necorespunzător adevărului.

Potrivit acestei Rezoluții s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.L. și alți avocați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. și altele, reținându-se că persoanele cercetate nu au săvârșit asemenea fapte. Respectiva rezoluție invocată ca înscris nou a fost emisă la 11 aprilie 2008, ceea ce înseamnă că nu a existat la data la care s-a pronunțat hotărârea de către instanță, respectiv la 27 martie 2008. De asemenea, s-a dovedit neîndeplinirea condiției ca acest înscris s-ar fi aflat în posesia recurentei la data pronunțării hotărârii supuse revizuirii și nici că nu ar fi fost prezentată instanței de către parte cu rea-credință. Un înscris nou, indiferent de natura lui, apărut după data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită nu poate constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire, deoarece nu este îndeplinită condiția preexistentei lui la data judecării procesului.

În cauză, s-a dovedit cu certitudine că revizuenta nu a putut prezenta înscrisul invocat datorită împrejurării că la data pronunțării hotărârii (27 martie 2008), acesta nu exista. Cu privire la susținerile recurentei referitoare la imobilul ce face obiectul hotărârii revizuite, în sensul că a fost preluat anterior datei de 6 martie 1945, că nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, se reține că aceste aspecte au fost analizate și clarificate în cursul procesului, astfel cum rezultă din considerentele hotărârii din recurs. Este evident că s-a făcut referire atât cu privire la preluarea imobilului prin Decretul-lege nr. 842/1941, cât și prin Decretul nr. 92/1950. Indiferent în baza cărui act normativ enunțat mai sus ar fi avut loc preluarea sau în orice altă modalitate de preluare abuzivă, aceasta s-a făcut fără titlu valabil, reținându-se ca fiind abuzivă conform art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Chiar și în cazul preluării imobilului în baza Decretului-lege nr. 842/1941 (act normativ abrogat prin Legea nr. 641/1944), acest fundament juridic nu este de natură să conducă la ideea încadrării bunului într-o altă categorie decât cea a imobilelor preluate abuziv și să le excludă de la restituire. Raportat la această situație, nici acest înscris invocat de revizuenta nu îndeplinește condițiile referitoare la calitatea de a fi determinant pentru pronunțarea soluției. Întrucât înscrisul nou nu este unul determinant, corect s-a reținut că nu atestă o altă situație de fapt decât cea analizată și intrată în puterea lucrului judecat. Nici criticile formulate de recurenta-intervenientă B.V. privind nelegalitatea hotărârii recurate nu sunt fondate.

De fapt ele sunt identice cu cele analizate privind recursul Primăriei municipiului București prin Primarul General celor mai sus arătate. Analiza lor nu înseamnă decât o repetare a celor reținute de instanță pentru combaterea motivelor de recurs ale pârâtei, situație în care, pentru considerentele expuse se impune respingerea ambelor recursuri și menținerea hotărârii recurate ca legală. Intimatul-reclamant R.A.H. a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 15000 RON, reprezentând onorariul apărător în toate fazele procesuale. Instanța, având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. reține că față de valoarea pricinii și munca îndeplinită de apărător în această fază procesuală, cuantumul cheltuielilor de judecată pot fi cifrate la suma de 5000 lei pe care urmează să o suporte recurenții.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursurile declarate de pârâta Primăria municipiului București prin Primar General și de intervenienta B.V. împotriva deciziei nr. 327 din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondate. Obligă recurenții să plătească intimatului-reclamant R.A.H. 5000 lei cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2010.