ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 440/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 700 din 17 septembrie 2008 înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 2098/108/2007 la data de 4 mai 2007, constată că reclamanta L.I. a chemat în judecată pârâta SC A. SA Arad, solicitând instanței a pronunța o hotărâre care să înlocuiască decizia pârâtei cu oferta de restituire prin echivalent, pentru imobilul situat în Arad, înscris în C.F. nr. 16.114 Arad, nr. top. 3104/a.1.3.b/1, reprezentând construcții și teren în întindere de 4.320 mp, imobil pe care l-a evaluat la suma de 2.050.534,4 lei RON.

Prin întâmpinare, pârâta SC A. SA Arad a solicitat admiterea în parte a acțiunii reclamantei, în sensul că oferta de restituire prin echivalent la care societatea pârâtă a fost obligată, să privească numai terenul în 4320 mp naționalizat de la antecesorii reclamantei, considerând totodată că nu are calitatea de entitate investită cu soluționarea notificării reclamantei în ceea ce privește construcțiile demolate de pe terenul din C.F. 16114 Arad, și nici nu poate obligată să-i acorde reclamantei măsuri reparatorii pentru aceste construcții deoarece la momentul apariției Legii nr. 10/2001, aceste construcții nu mai erau deținute de societate, motiv pentru care a apreciat că în raport de exigențele art. 20 din Legea nr. 10/2001, societatea A. nu are calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării în ceea ce privește construcțiile demolate.

Invocând caracterul absurd ca o societate comercială integral privatizată să acorde măsuri reparatorii pentru imobile demolate care nu au fost niciodată în patrimoniul ei, pârâta a invocat dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001 concluzionând că nu îi revine obligația de a emite o ofertă de despăgubiri decât pentru terenul în suprafață de 4320 mp, la o valoarea stabilită printr-o expertiză judiciară iar nu impusă unilateral de reclamantă. La data de 14 iunie 2007, SC A.C. SRL, a depus la dosar cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC A. SA Arad, solicitând admiterea în principiu a cererii, iar pe fond obligarea A.V.A.S. București, în calitate de reprezentant al Statului Român, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantei.

În motivarea cererii intervenienta arată că, potrivit contractului de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 23 din 30 august 2002, a cumpărat de la fosta A.P.A.P.S. București, în prezent A.V.A.S. București, pachetul majoritar de acțiuni deținut de Statul Român la SC A. SA Arad, deținând un procent de 81,77 din capitalul social al SC A. SA, pretențiile reclamantei L.I. de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, constituind o evicțiune care o prejudiciază în mod direct, întrucât dacă va fi admisă această cerere, va conduce la o diminuare considerabilă a patrimoniului societății A. SA Arad, în care societatea intervenientă are o participație de 81,77%. Intervenienta a apreciat că măsurile reparatorii ce se cuvin reclamantei trebuie să fie suportate de către A.V.A.S.

București, în reprezentarea Statului Român, aceasta deoarece, construcțiile aparținând fostei „F.C.A.” au fost demolate de Statul Român cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că la data apariției Legii nr. 10/2001, SC A. SA Arad, nu mai avea calitatea de „unitate deținătoare” a acestor construcții. Intervenienta a susținut că a plătit inclusiv prețul terenului pe care s-a aflat fosta fabrică de ciorapi, astfel că și în ce privește despăgubirile cu privire la acest teren ar trebui să fie suportate tot de către A.V.A.S. Prin cererea de chemare în garanție, înregistrată la data de 14 iunie 2007, SC A.C. SRL a chemat în garanție A.V.A.S. București și a solicitat ca în situația în care SC A. SA Arad, va cădea în pretenții față de reclamantă, să fie obligat A.V.A.S.

București la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, cuvenite reclamantei pentru imobilul în litigiu. În motivare a susținut că a cumpărat de la fosta A.P.A.P.S. pachetul majoritar de acțiuni deținut de Statul Român la SC A. SA la un preț negociat în considerarea întregului patrimoniu al societății A. de la momentul respectiv. Intervenienta a apreciat că, în calitate de vânzătoare a acțiunilor, A.V.A.S. București are o obligație legală de garanție pentru evicțiune, și în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1337 – 1340 C. civ., pentru angajarea obligației A.V.A.S. de garanție contra evicțiunii față de SC A.C. SRL, clauza de limitare a răspunderii pentru evicțiune inserată în contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nefiind incidentă în cauză.

Invocând dispozițiile Legii nr. 10/2001, intervenienta a apreciat că ori de câte ori imobilul nu poate fi restituit în natură persoanei îndreptățite și se pune problema acordării de măsuri reparatorii prin echivalent acestea se acordă întotdeauna numai de către statul român sau alte autorități abilitate ale statului, cu atât mai mult în cauza de față în care SC A. SA, este în prezent integral privatizată, și că A.V.A.S. București a încasat de la SC A.C. SRL un preț corespunzător a întregului patrimoniu al SC A. SA, concluzionând că obligația de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent incumbă ex lege chematei în garanție A.V.A.S. București, solicitând ca urmare admiterea cererii de chemare în garanție.

În drept a invocat art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, art. 1377 C. civ. și art. 60 – 63 C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă, la cererea de chemare în garanție formulată, chemata în garanție A.V.A.S. București, a solicitat respingerea cererii invocând excepția autorității de lucru judecat, și ca urmare solicită admiterea excepției și respingerea acțiunii formulate de reclamantă, solicitând totodată respingerea ca nefondată a cererii de chemare în garanție. În motivare, a susținut pe scurt că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 A.V.A.S. deținea 72,97% din capitalul SC A. SA, astfel că acestei societăți comerciale îi revenea obligația de a soluționa notificarea primită în calitate de unitate deținătoare.

Invocând prevederile art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S. a susținut că societatea A. a întârziat deliberat emiterea ofertei de despăgubire, în speranța eludării dispozițiilor legale și prin nerespectarea termenului instituit din același act normativ cu scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor legale în eventualitatea unei privatizări. Prin sentința civilă nr. 700 din 17 septembrie 2008 Tribunalul Arad a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta L.I. , domiciliată în Arad, județul Arad, în contradictoriu cu SC A. SA. cu sediul în Arad, județul Arad, având ca obiect obligație de a face; A fost obligată pârâta SC A. S.A. Arad să emită o decizie reprezentând ofertă de despăgubiri prin echivalent pentru imobilul situat în Arad, înscrisă în C.F.

nr. 16.114 – Arad, cu nr. top. 3104/a.1.3.b/1, reprezentând construcții și teren în întindere de 4.320 mp, „fosta F.C.A.”, evaluată la data pronunțării prezentei sentințe la echivalentul în lei a sumei de 721.884 Euro, în caz contrar prezenta sentință urmând a ține loc de ofertă valabilă de restituire prin echivalent; A fost respinsă cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de intervenienta S.C. A.C. S.R.L., cu sediul în Arad, județul Arad precum și cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., cu sediul în București, sector 1; A fost obligată pârâta S.C. A. S.A. să plătească reclamantei suma de 8.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin notificarea din 19 martie 2001, expediată în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta L.I.

a solicitat pârâtei SC A. SA Arad restituirea imobilului situat în Arad, identificat cu nr. top. 3104/a.1.3.b/1, compus din teren în suprafață de 4320 mp și construcții, respectiv fosta „F.C.A.”. Întrucât pârâta SC A. SA, în calitate de unitate deținătoare, a refuzat să emită o decizie motivată î n conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta s-a adresat justiției prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 3752/2001, litigiu care s-a finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 233 din 20 mai 2002 prin care excepția prematurității formulării acțiunii s-a respins și a admis în parte acțiunea civilă a reclamantei, anulând decizia emisă între timp de pârâtă cu nr. 1304 din 4 iunie 2001 și respingând capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii cuprinzând oferta de restituire prin echivalent.

Prin decizia civilă nr. 124 din 21 octombrie 2002, pronunțată în dosarul nr. 5174/C/2002, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanta L.I. și a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că a obligat pârâta SC A. SA Arad să emită în favoarea reclamantei o ofertă de restituire prin echivalent a imobilului reprezentând construcții și teren, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate și respingând ca nefondat apelul societății pârâte. Decizia Curții de Apel Timișoara a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de SC A. SA Arad, prin decizia civilă nr. 5200 din 15 iunie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 5703/2002.

Deși începând cu data de 15 iunie 2005, pârâta SC A. SA a fost obligată irevocabil să emită o ofertă de despăgubiri construcția ce a constituit fosta „F.C.A.” și terenul aferent de 4320 mp, nici până astăzi pârâta nu și-a executat această obligație stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Având în vedere această împrejurare, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantei, adresată instanței, de a pronunța o hotărâre care să înlocuiască decizia de restituire prin echivalent, este pe deplin întemeiată, câtă vreme în lipsa unei astfel de decizii, dreptul subiectiv recunoscut reclamantei prin hotărârea judecătorească anterioară, intrată în puterea lucrului judecat, nu ar mai putea fi adus la îndeplinire și valorificat.

În ceea ce privește apărările formulate atât de către pârâta SC A. SA Arad cât și de către intervenienta accesorie SC A.C. SRL Arad, legate de obligativitatea plății acestor despăgubiri de către A.V.A.S., aceste apărări tind să răstoarne puterea de lucru judecat consacrată și statuată prin procesul anterior menționat, finalizat printr-o hotărâre irevocabilă conform căreia obligația de emitere a ofertei de restituire în echivalent, atât pentru teren cât și pentru fosta construcție, revine pârâtei SC A. SA.

În ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, respectiv a echivalentului bănesc al terenului și construcției, tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 10 alin. (8) și (9) conform cărora valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului iar valoarea terenurilor, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Abordând cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză din perspectiva acestor dispoziții legale, tribunalul constată că cea de-a doua expertiză corespunde exigențelor legii, întrucât – așa cum se poate observa – în cadrul primului raport de expertiză tehnică judiciară, expertul concluzionează că valoarea de circulație a construcțiilor demolate, nu poate fi stabilită decât prin raportare la construcții similare care astăzi nu există. Prin concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de experți tehnici judiciari B.I., B.I.I. și S.F.I., s-a apreciat că valoarea de circulație a imobilului tern în suprafață de 4320 mp este de 432.000 Euro adică 1.589.760 Ron, iar valoarea de piață a construcțiilor demolate ce au reprezentat fosta fabrică de ciorapi este de 289.884 Euro, adică 1.066.773 lei Ron.

În raport de aceste considerente de fapt și de drept și constatând refuzul nejustificat al debitoarei – pârâtă SC A. SA Arad de a executa benevol obligația rezultată din titlu executor constituit din decizia civilă nr. 124 din 21 octombrie 2002, pronunțată în dosar nr. 5174/C/2002 de către Curtea de Apel Timișoara, tribunalul a admis cererea principală formulată de reclamanta L.I. în contradictoriu cu SC A. SA având ca obiect obligație de a face și a obligat pârâta SC A. SA Arad să emită o decizie reprezentând ofertă de despăgubiri prin echivalent pentru imobilul situat în Arad, înscrisă în C.F. nr. 16114 – Arad, cu nr. top. 3104/a.1.3.b/1, reprezentând construcții și teren în întindere de 4320 mp, fosta „F.C.A.”, evaluată la data pronunțării prezentei sentinței la echivalentul în lei a sumei de 721.884 Euro, în caz contrar prezenta sentință urmând a ține loc de ofertă valabilă de restituire prin echivalent.

În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie și cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. București, ambele formulate de către intervenienta SC A.C. SRL Arad, tribunalul le-a apreciat ca fiind nefondate. În concret, intervenienta a solicitat tribunalului să oblige A.V.A.S. la suportarea obligației de plată a acestor despăgubiri în virtutea obligației de garanție a vânzătorului, reglementată de art. 1337 C. civ. În cauză nu sunt însă întrunite condițiile antrenării răspunderii pentru evicțiune deoarece pentru a opera această garanție din partea vânzătorului, din interpretarea art. 1337 – art. 1340 C. civ. este necesar ca periodul ori cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Or, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni la SC A. SA, intervenit între fosta A.P.A.P.S. (actualmente A.V.A.S.) și SC A.C. SRL s-a încheiat la data de 30 august 2002, adică la un moment în care procesul dintre reclamanta L.I. și SC A. SA era pendinte pe rolul instanțelor judecătorești de mai bine de un an de zile. Mai mult această împrejurare, a privatizării societății A. SA a fost invocată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ocazia recursului declarat împotriva deciziei curții de apel ce constituie titlu executor în cauză, fără a fi apreciată ca o apărare relevantă de către instanța supremă în examinarea caracterului fondat ori nefondat al recursului.

În altă ordine de idei, despre existența acestui litigiu în curs de desfășurare s-a menționat în contractul de privatizare privind vânzarea-cumpărarea de acțiuni, la pct. 7.4 - Litigii existând o trimitere la litigiile avute pe rol de SC A. SA: la momentul încheierii contractului, cuprinse în Anexa 1.3 la contract. Or, în aceste condiții, se poate lesne concluziona că: pericolul evicțiunii era cunoscut intervenientei la data încheierii contractului de privatizare (cumpărare acțiuni), iar litigiile aflate pe rolul instanțelor cu privire la SC A. SA au influențat cu siguranță prețul la care s-au vândut acțiunile prin contractul încheiat. Așa fiind, sub nici o formă nu se mai poate reține garanția pentru evicțiune a vânzătorului, în raport de exigențele art. 1337 – 1340 C. civ., motiv pentru care tribunalul a respins cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de intervenienta SC A.C.

SRL, precum și cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., formulată de aceeași intervenientă. Prin decizia civilă nr. 13 din 28 ianuarie 2009 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 700/2008, apel declarat de reclamanta-apelantă L.I. , a admis apelul declarat de pârâta SC A. SA și intervenienta SC A.C. SRL împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta L.I. împotriva pârâtei SC A. SA. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. Curtea de Apel Timiș a reținut, în considerentele deciziei, că reclamanta L.I. , uzând de dispozițiile Legii nr. 10/2001 a trimis pârâtei la 20 martie 2001 o notificare prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului din litigiu sau măsuri reparatorii.

Prin sentința civilă nr. 233 din 20 mai 2002, pronunțată în dosarul nr. 3752/2001 al Tribunalului Arad, modificată prin decizia civilă nr. 124 din 21 octombrie 2002 pronunțată în dosarul nr. 5147/C/2002 al Curții de Apel Timișoara, confirmată, definitiv și irevocabil, de decizia nr. 5200 din 15 iunie 2005 pronunțată în dosarul nr. 5703/2002 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pârâta SC A. SA Arad a fost obligată să emită oferta de restituire prin echivalent pentru imobilul F.C.A.”, situată în Arad, înscrisă în C.F. nr. 16114 Arad, nr. top. 3104/a.1.3.b/1, reprezentând construcții și teren în întindere de 4.320 mp, valoarea imobilului urmând, conform legii, să fie stabilită prin acordul pârâților.

Reclamanta avea posibilitatea să uzeze de procedura executării silite a hotărârii irevocabile în vederea conformării pârâtei de a proceda la evaluarea despăgubirilor aferente imobilului revendicat și emiterii ofertei către reclamantă, cale neurmată de aceasta, dar a promovat prezenta acțiune prin care a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să înlocuiască decizia pârâtei cu oferta de restituire prin echivalent, la data de 4 mai 2007 când au devenit incidente în materie dispozițiile Legii nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Art. 16 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru acordarea de despăgubiri, însoțite de decizia sau dispoziția conținând propunerea motivată de acordare de despăgubiri și de documentația aferentă. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) ale textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin urmare, se constată că prima instanță nu a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a apreciat că stabilirea cuantumului despăgubirilor poate face obiectul de analiză al instanței de judecată, câtă vreme dispozițiile legale incidente prevăd că acestea urmează să fie stabilite prin decizie a Comisiei Centrale. Soluția nu este în dezacord cu principiile și jurisprudența C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la o instanță de judecată nu este un drept absolut. El poate fi supus condiției prealabile a unei proceduri administrative, pentru că ceea ce interesează este ca limitările aduse acestui drept să nu fie de natură a goli de conținut însuși dreptul ocrotit. Or dreptul de acces la instanță nu este negat, dar este supus condiției epuizării procedurii derulate la Comisia Centrală.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta care a învederat următoarele critici de nelegalitate: Hotărârea este lipsită de temei legal în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., faptul că sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor prin echivalent a fost statuat prin hotărârea definitivă și irevocabilă din 15 iunie 2005; erau incidente dispozițiile art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora valoarea despăgubirilor urma să fie stabilită de comun acord de către părți. Legea în materia acordării despăgubirilor s-a modificat din 22 iulie 2005, odată cu apariția Legii nr. 247/2005, situație în care se impune analiza normelor procedurale de imediată aplicare care au survenit în timp cu privire la procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor, modificări invocate și aplicate de pârâtă în dauna intereselor reclamantei.

Instanța de apel, admițând apelul pârâtei, a respins acțiunea cu motivarea că reclamanta avea posibilitatea de a uza de procedura executării silite a hotărârii irevocabile în vederea conformării pârâtei de a proceda la evaluarea despăgubirilor aferente imobilului revendicat. Instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut deoarece în apel nu s-a opus în totalitate acțiunii reclamantei, nu a contestat nici drepturile la despăgubire, nici valoarea acestora, ci a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție, în sensul că a considerat și a solicitat instanței de apel ca, admițând cererea de intervenție și chemarea în garanție, să oblige A.V.A.S. București să emită decizie de acordare a despăgubirilor stabilite prin raportul de contraexpertiză și nicidecum nu a solicitat instanței să respingă acțiunea, așa cum a reținut instanța de apel, fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. La dosarul cauzei A.V.A.S. și SC A. SA depun întâmpinări prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamantă: în primul rând, motivul de recurs privind restabilirea cuantumului despăgubirilor pentru ca dosarul administrativ să fie înaintat de intimata SC A. SA Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este neîntemeiat, dispozițiile Legii nr. 247/2005 sunt exprese în ceea ce privește modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, aceasta revenindu-i Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce va emite în final o decizie ce va cuprinde și cuantumul despăgubirilor ce vor consta în titluri de despăgubire.

Singura entitate împuternicită să acorde despăgubiri bănești în temeiul Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 este Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care emite titluri de despăgubire, urmare a deciziilor/dispozițiilor cu propunere de acordare de măsuri reparatorii emise de persoanele juridice investite cu soluționarea notificării.

Intimata SC A. SA susține că litigiul – nesoluționat în totalitate până la data apariției Legii nr. 247/2007, a intrat restrictiv în sfera de incidență a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001; procedura pe care recurenta era obligată să o urmeze pentru a-și valorifica dreptul la despăgubiri recunoscut prin hotărârea din litigiul anterior s-a modificat, n sensul că potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, aceste despăgubiri urmează a fi acordate în condițiile legii privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilului preluat în mod abuziv. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: În mod corect Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamanta L.I.

și a admis apelul declarat de pârâta SC A. SA și intervenienta SC A.C. SRL împotriva acestei sentințe și a schimbat în parte sentința în sensul respingerii acțiunii formulate, menținându-se restul dispozițiilor sentinței apelate. Motivele de recurs invocate, privind nelegalitatea deciziei recurate nu se justifică, în mod just s-au interpretat prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, despăgubirile la care reclamanta este îndreptățită, urmând a se acorda potrivit Legii nr. 247/2005.

Legea specială (Legea nr. 247/2005) prevede în mod expres la art. 16 alin. (1) Capitolul V Titlul VII că deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare, sau, după caz, a ordinelor conducătorilor administrației centrale investite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală, se predau pe bază de proces verbal de predare primire Secretariatului Comisiei Centrale a imobilului obiect al restituirii. Nu se poate reține nici critica recurentei privind acordarea a mai mult decât s-a cerut, și în consecință nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.: instanța de fond s-a pronunțat întocmai și în virtutea principiului disponibilității părților, pe cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei pârâtei și obligarea acesteia să emită o decizie care să cuprindă oferta de restituire prin echivalent, cerere asupra căreia instanța de fond s-a pronunțat. De asemenea, măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri se vor acorda în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ce a reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel, nu este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține sentința civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C ID E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.I. împotriva deciziei civile nr. 13 din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010 .